Recomandarea de săptămâna aceasta este „Omul căzător”, romanul din 2007 al lui Don DeLillo, una dintre figurile marcante ale literaturii americane postmoderne, autor față de care mi-am mărturisit admirația când am recomandat și alte două romane de-ale sale, „Zgomotul alb” și „Punctul Omega”. Cartea poate fi împrumutată în varianta originală din limba engleză de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov.
Întâi a fost o umbră – ceva ca o săgeată argintie care a străpuns albastrul cerului unei dimineți de septembrie, aducând cu sine întunericul. Apoi au fost explozia și unda de șoc, urmate de flăcări și de o ploaie de cioburi și scrum. O pâclă grea, fetidă, duhnind a moarte și groază a cuprins tot centrul orașului. La scurt timp, a urmat și cel de-al doilea turn. Pe 11 septembrie 2001, istoria s-a oprit în loc, iar optimismul, vitalitatea exuberantă, încrederea în progres, mesianismul și simțul acut al propriului excepționalism, credința în forța inerentă de autoregenerare ale poporului american au fost scuturate din temelii și înlocuite de conștiința unei fragilități paralizante.
Romanul lui Don DeLillo despre atacurile teroriste de la Turnurile Gemene nu are nimic din monumentalitatea structurii narative a unui roman ca „Underworld”, care oferă una dintre cele mai lucide și cuprinzătoare panorame ale Americii din cea de-a doua jumătate a secolului trecut (în treacăt fie spus, coperta primei ediții a acestui impozant roman publicat în 1997 conține o fotografie alb-negru cu Turnurile Gemene tronând amenințător asupra unei biserici); autorul a evitat să disece pe mai multe planuri, cu minuția și erudiția-i specifice, dintr-o perspectivă demiurgică, ciocnirea violentă a forțelor sociale, politice, economice, culturale, istorice care au făcut posibilă o astfel de tragedie greu de imaginat chiar și pe teritoriul ficțiunii. Ceea ce frapează la romanul lui DeLillo este tocmai apolitismul și scriitura foarte bine temperată – aș fi spus chiar imperturbabilă, însă detașarea pe care DeLillo o adoptă printr-un limbaj atât de calculat cred că trădează mai degrabă un mecanism de autoapărare, un fel de filtru prin care scriitorul se poate apropia de aceste evenimente încă proaspete în memoria colectivă la momentul publicării și care vor continua să își facă întotdeauna simțite prezența, ca niște cicatrici indelebile pe fața Americii.
DeLillo nici n-ar fi putut scrie altfel despre 9/11 fără să cedeze la arhitectura complicată din „Underworld” în favoarea unei perspective mult mai intime, a unui acțiuni ce se desfășoară în mare parte în spațiul domestic, dar care are totodată meritul de a surprinde confuzia, trauma și vidul interior al unei întregi națiuni îndoliate. Keith, avocatul care a supraviețuit atacului din primul turn, și Lianne, fosta lui soție, la care se întoarce rănit, ca într-un fel de transă, în dimineața evenimentelor, ar putea fi oricare dintre oamenii care au trăit direct sau indirect evenimentele. Așa cum accidentul chimic dintr-un alt roman al autorului, „Zgomotul alb”, aruncă cetățenii unui oraș într-o stare catatonică, la fel și personajele din „Omul căzător” bântuie străzile, apartamentele, birourile, cazinourile într-un delir paranoic, fiindu-le afectate acele părți ale creierului răspunzătoare de inițiativă. Fără spirit de inițiativă, personajele nu fac decât să subziste la un nivel elementar, iar memoria – incapabilă să mai formeze noi amintiri și conexiuni, asaltată constant de imagini și simboluri ale atentatelor (așa cum sunt, de pildă, reprezentațiile de artă performativă ale unui bărbat care se leagă cu un ham și se aruncă de pe mai multe clădiri ale orașului) – devine o închisoare. Poate că, în fond, nici nu mai e vreo diferență între Keith, Lianne și pacienții cu Alzheimer pe care aceasta îi încurajează să scrie săptămânal scurte texte pe o temă dată: întocmai cum Lianne asistă întâlnire de întâlnire la dizolvarea identității pacienților sub influența bolii, tot așa asistă neputincioasă și la dezintegrarea propriei identități și a identității celor din jurul ei, cu toții niște apariții spectrale pe un fundal post-apocaliptic, amintind de cămașa plutitoare pe care Keith o zărește pe cerul fumegând după evacuarea turnului străpuns.