Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul din 1992 al scriitorului american Cormac McCarthy, „Căluții mei, căluți frumoși”, primul din așa numita „Trilogie a Frontierei”, care include și volumele „Marea trecere” și „Orașele din câmpie”. Romanul a fost tradus în limba română de Iulia Gorzo și a fost publicat în anul 2011 la editura Polirom, putând fi împrumutat atât de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, cât și de la filialele 3 și 5.
În timp ce scriam rândurile introductive de mai sus, mi-am dat seama că anul trecut, chiar pe vremea aceasta, recomandam un alt roman scris de Cormac McCarthy, „Meridianul sângelui”, despre care mi-am mărturisit admirația, dar și disconfortul aproape visceral pe care mi l-a provocat – autorul propunea acolo o viziune necruțătoare a Răului în toate încarnările sale și o demitizare brutală a perspectivei tradiționale și naive asociate cu îmblânzirea și civilizarea providențială a vestului de către poporul american. Nu exagerez când mărturisesc că nu a trecut o zi de atunci fără să mă gândesc la romanul lui McCarthy, care pe lângă virtuozitatea sa descriptivă și stilistică greu de întrecut și galeria de personaje tulburătoare, în ai căror ochi sălbatici părea să se fi aciuat toată perversiunea și barbaria lumii, dispune de un substrat textual foarte bogat în referințe literare și culturale – de la Biblie până la Milton, Melville sau Faulkner – care invită la un efort susținut de (re)interpretare.
În „Căluții mei, căluți frumoși”, romanul care i-a adus vocii inconfundabile a lui McCarthy recunoașterea unanimă a prospețimii și vigorii sale, autorul nu abandonează formula narativă și stilistică din „Meridianul sângelui” (fraze lungi, la prima vedere impenetrabile, punctuația redusă la minimul esențial spre a nu întrerupe ritmul lecturii, dialoguri redate într-un mod frust, laconic, descrieri pregnante ale peisajului etc.), însă se pot întrezări semnele unei scriituri mai tandre și mai optimiste, de unde nihilismul sufocant al romanului anterior a fost dacă nu exorcizat complet, cel puțin izolat temporar. Mai mult, în timp ce „Meridianul sângelui” se distanțează cu o ironie violentă de miturile Vestului și ale eroului american civilizator, înfățișând înecul grotesc al unei întregi lumi într-un ocean de sânge, „Căluții mei, căluți frumoși” ilustrează (tot ironic, însă nu printr-o formă anihilatoare) nevoia disperată de a te agăța de mituri și de a face față decepțiilor rezultate în urma confruntării acestora. John Grady Cole, protagonistul de șaisprezece ani al romanului, fuge de la ferma texană a familiei (care urmează să fie vândută) în Mexic, sperând că acolo va găsi intact un mediu unde vechile idealuri de onoare, bărbăție și curaj încă rezonează cu locuitorii. Ceea ce mi s-a părut remarcabil la romanul lui McCarthy e modul în care răstoarnă formulele șablonarde ale bildungsromanului: John Cole nu dă niciodată semne de stângăcie sau imaturitate; cu alte cuvinte, acesta nu pornește la drum necopt la minte spre a traversa experiențe transformatoare care să-i modifice radical structura interioară și să-l învestească cu o viziune mai matură asupra vieții. E drept, întâmplările primejdioase prin care trece nu-l lasă indiferent, Mexicul nu se dovedește a fi acel tărâm idilic al libertății totale, ci o lume cât se poate de amenințătoare și impenetrabilă, însă protagonistul nu se dezice niciodată de valorile în care crede, iar deziluziile suferite nu fac decât să-i alimenteze în continuare căutările.
Dacă modul în care era redată violența în „Meridianul sângelui” avea ceva aproape religios, iar frazele descriptive căpătau o forță incantatorie, tot cu un anume misticism este tratată și relația protagonistului cu caii în acest roman, iar pasajele în care autorul descrie felul în care John Cole îmblânzește mustangii la o fermă mexicană (o adevărată procesiune religioasă!) rămân prin cele mai memorabile din câte am citit vreodată. În „Meridianul sângelui”, animalele erau privite strict utilitar, acestea erau doar instrumente ajutătoare în propagarea morții de către ceata de mercenari; aici, relația om-animal reprezintă chiar nucleul romanului și simbolizează însăși elementul vital care a făcut posibilă prosperarea spiritului american. Nu e de mirare că la final McCarthy descrie cum umbra calului și a călărețului fuzionează într-o singură entitate ce planează ca un duh atotcuprinzător pe tărâmul întunecat, spre „lumea care avea să vină”, sugerând că regenerarea este posibilă atâta timp cât prin venele celor doi pulsează același sânge stoic și intrepid.