Cartea acestei săptămâni (28.02. – 06.03.2022) este volumul „Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viaţa lungă şi ursitoare bune” de Isabel Allende (Humanitas, 2020, traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu) pe care îl puteţi împrumuta la Secţia de împrumut la domiciliu şi filialele 1, 2, 3, 5 şi 6.
„Isabel Allende plonjează în adâncurile memoriei şi ne oferă o carte emoţionantă, îmbibată de umorul său caracteristic, despre relaţia cu feminismul şi condiţia de femeie, o pledoarie pentru viaţă care trebuie trăită, simţită şi savurată cu deplină intensitate.
Ne invită s-o însoţim într-o călătorie personală în care, cu harul ei de povestitoare, revizitează episoadele ce o leagă de feminism din copilărie până astăzi. Ne face cunoscute portretele unor femei far din existenţa sa, ne vorbeşte despre scriitoare şi activiste, laudă creaţia unor tinere artiste care exprimă revoltă generaţiei lor şi se înclină în faţa atâtor anonime care, cunoscând suferinţa produsă de violenţă, s-au ridicat şi, cu demnitate şi curaj, au mers mai departe. Ele sunt cele care au inspirat-o şi au însoţit-o pe întregul parcurs al vieţii, sunt femeile sufletului ei. Toate acestea fără să piardă nici o fărâmă din inconfundabila sa bucurie de a trăi şi amintindu-ne că, dincolo de vârstă, există întotdeauna o vreme pentru dragoste.
Isabel Allende, acest izvor nesecat de joie de vivre, ne-a scris încă o carte dezarmant de frumoasa şi de sinceră, numită Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viaţă lungă şi ursitoarele bune. Fiindcă aşa este ea, Isabel cea care se scrie, Isabel cea care ne scrie. Isabel, cea care însetează după libertate, dar nu doar pentru sine, ci pentru toate femeile acestei lumi. Căci dependenta şi docilitatea împuţinează, ţin femeile în chingile limitării forţei minţii, sensibilităţii şi creativităţii, a putinţei lor de a exista autentic în lume. Le ţin temătoare, undeva la marginea istoriei. Însă dacă îşi rup împreună chingile dependenţei, «ele vor schimba natura puterii, în loc ca puterea să schimbe natura lor». Isabel, cea care alină şi dă speranţă, ştie cât de crunt de departe de libertate sunt cele şi cei care trăiesc traume greu de imaginat. Şi atunci împarte roadele marelui ei succes cu fetiţe din India, cu femei din Nepal, cu refugiaţii din dictaturi şi războaie. Isabel, cea care iubeşte, crede că dragostea, la 78 de ani, nu este cu nimic altfel decât cea de la 18 ani. Numai că acum se afla sub imperiul urgenţei. Nu mai e timp de pierdut. Căci, până la urmă, nici măcar noi, femeile, nu suntem niciodată atât de bătrâne, încât să nu întinerim. Isabel, cea care spune în fiecare dimineaţă Da! zilei care vine, soarbe zorile cu nesaţ, privind cu bucurie în urmă: «Sunt liberă. Nu am de dovedit nimic nimănui». Dar o face asumându-şi până la capăt cele două surse care îi hrănesc fiinţa: scrisul şi sentimentele”. (Mihaela Miroiu)
Lectură recomandată de Bibliotecar!
Accesaţi cu încredere catalogul nostru online la un clic distanţă https://blog.bjbv.ro/wp-admin/post-new.php