Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul „Prin România. Carnete de drum”, scris de sociologul și antropologul Mirel Bănică, și publicat în anul 2020 la editura Polirom, în prestigioasa colecție „Plural M”. Cartea este disponibilă în cadrul bibliotecii județene „George Barițiu” din Brașov la sediul central și la filialele 2 și 5.
A citi în vreme de pandemie cartea lui Mirel Bănică despre călătoria pe care a întreprins-o în vara anului 2019 prin România la volanul unei Dacii Logan poate trezi sentimente dintre cele mai diverse: amărăciune, nostalgie, curiozitate, recunoștință, liberare, ba chiar teamă, având în vedere faptul că perindările prin spații publice arhipline par mai curând o amintire difuză și anxiogenă. Este vorba despre România noastră cea de toate zilele și, cu toate acestea, despre o Românie pe care prea puțini dintre noi putem pretinde că o cunoaștem, la care se adăugă, iată, imaginea unei Românii care, privită de astăzi, prin prisma experienței pandemice, pare ireal de îndepărtată.
Cercetător de profesie, Mirel Bănică expune cu meticulozitate și rigoare profesională în introducerea volumului obiectivele călătoriei, tehnicile etnografice pe care le utilizează, principalele influențe ale scriiturii sale (Nicolas Bouvier, Andrzej Stasiuk, Dominique Fernandez, Romulus Rusan și Geo Bogza), precum și câteva date tehnice ale călătoriei. Principalul obiectiv al acesteia îl reprezintă încercarea de a identifica urmele comunismului în orașele mai mari sau mai mici ale țării la treizeci de ani după prăbușirea lui – ce s-a ales de monumentele de artă socialistă, de faimoasele hoteluri, de fostele case de cultură și de muzee, de căminele muncitorești, fabrici sau cinemauri etc. –, precum și rămășițele acelor epoci în comportamentul oamenilor. Acest obiectiv prim al cărții este dublat de o componentă foarte personală – împlinirea de către autor a vârstei de 50 de ani, moment ce marchează „despărțirea simbolică de maturitatea deplină” –, astfel că, departe de a fi lucrarea academică a unui cercetător, volumul constituie mai ales jurnalul unui autor care caută să înțeleagă în permanență modul în care este modelat de către călătorie, precum și relația sa cu România cea de acum, influențată atât de experiența traiului în comunism, cât și de cea a studiului și a muncii în străinătate.
Rezultatul celor 45 de zile pe drum în iulie-august 2019 este o imagine panoramică, foarte lucidă, a așa-zisului „necunoscut apropiat”: începând cu stațiunea balneoclimaterică Amara și sfârșind pe undeva în apropiere de Scornicești, după peste 3300 de kilometri parcurși, Mirel Bănică ne-a fost pe durata lecturii un ghid inteligent, întotdeauna simpatetic și curios, înzestrat cu perspicacitate impresionantă și o curiozitate intensă (spre exasperarea multor muzeografi întâlniți în cale, prea puțin răbdători cu străinul curios, care e privit frecvent cu ostilitate în numeroase dintre aceste spații ghidate încă după o înțelegere perimată a conservării și comunicării patrimoniului cultural).
În cazul în care nu era evident deja din scurta prezentare pe care am făcut-o, am să fiu direct: cartea lui Mirel Bănică mi s-a părut de-a dreptul remarcabilă și am convingerea că voi reveni asupra ei. Dialogul despre România are tendința de a se limita la două extreme: discursul kitsch despre minunățiile nesecătuite ale țării și cel plumburiu, de înfierare totală a acesteia. Prospețimea cărții lui Mirel Bănică vine tocmai din dragostea prudentă cu care se raportează la tot ceea ce întâlnește în drumul său: textul autorului este în mod clar cel al unui îndrăgostit de propria țară – chiar și când întâlnește diferite obstacole pe drumul său –, dar problemele reale cu care se confruntă țara și senzația de bricolaj, de provizorat resimțită aproape la tot pasul nu îl lasă indiferent, provocându-i acestuia mâhnire și chiar o stare echivalentă cu agonia. „România este casa mea. A fost și va fi!”, încheie resemnat autorul.