Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul memorialistic al criticului literar Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare” (Humanitas, 2013), disponibil în cadrul Bibliotecii Județene „George Barițiu” din Brașov atât la sediul central, cât și filialele 2 și 5.
Deloc ostentative sau egolatre – cu excepția ultimelor pagini, vădit mai confesive, autorul pare a-și camufla constant prezența spre a nu știrbi din spațiul rezervat evocării personajelor –, rememorările lui Gabriel Dimisianu despre lumea literară a perioadei postbelice surprind și captivează prin onestitate, afecțiune și căldură, ceea ce este cu atât mai remarcabil cu cât perioada pe care o reconstituie a fost una sufocată de condiții atât de vitrege, o perioadă cu totul ostilă expresiei de orice natură. Deși o parte însemnată a textelor incluse în volum a apărut în revistele literare din anii imediat de după momentul ’89, autorul își exprimă lămurit intenția de a pune dinaintea cititorilor o carte unitară, ceea ce se și poate constata cu lesniciune – ordinea textelor componente nu este defel una aleatorie, existând o progresie logică și mai multe nuclee tematice. Astfel, rememorările de la început sunt legate de personalități – intimidante pentru tânărul critic de atunci – ale perioadei interbelice (Tudor Vianu, Georgeta Cancicov, Ury Benador sau Tudor Arghezi), apoi în prim-plan își fac apariția autoritățile lumii scriitoricești din perioada comunistă (Zaharia Stancu, Ovid S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Geo Bogza, G. Ivașcu, Geo Dumitrescu), poeți și critici care sunt recuperați pe fondul dezghețului ideologic (Mihail Crama, Ion Caraion, V. Streinu și Șerban Cioculescu), colegii de breaslă (N. Manolescu, Mircea Iorgulescu, Matei Călinescu), precum și tinerii poeți și scriitori postbelici (Sorin Titel, N. Stănescu, Fănuș Neagu, Cezar Baltag, N. Breban, Nicolae Velea, Tiberiu Utan, M. Mihalaș), pentru ca, spre final, autorul să includă câteva notații confesive (unul dintre cele mai emoționante texte din volum și cu cea mai mare încărcătură nostalgică este acela în care autorul zugrăvește un amplu tablou al Brăilei antebelice, focalizând pe motorul care alimenta viața culturală de atunci, librăria lui Teodor Manea).
Merită precizat că, pe lângă amintirile, portretele literare și textele de factură confesivă, autorul reușește să redea cu limpezime transformările subtile survenite în politica externă și internă, împreună cu consecințele acestora în plan cultural: în textul dedicat lui Sorin Titel, de pildă, a cărui apetență insațiabilă pentru toate formele de artă era caracteristica sa dominantă, Dimisianu profită de ocazie pentru a panorama întreaga scenă culturală a perioadei comuniste, scriind despre dezghețul hrușciovist, așa-zisa miniliberalizare dintre 1953-1956, care a fost curmată în România odată cu revoluția din Ungaria. Este o perioadă în care românii se pot bucura de un val de producții artistice occidentale, precum filme franțuzești (gheața fiind spartă de „Jour de fête” al lui Tati), italiene (în special filme neorealiste), britanice, dar și melodrame mexicane sau indiene, atât de insolite pentru ecranele românești din acea perioadă.
În fine, trebuie spus că cei aflați în căutarea unor istorii cancaniere vor fi dezamăgiți; Dimisianu este un spirit stăpânit, chiar smerit, ce privește cu multă compasiune și reverență către obiectul evocărilor sale, dovedind înțelegere și pentru acelea dintre personalitățile culturale care s-au aflat în situația de a face compromisuri cu noul regim. Nimic recriminatoriu sau amar în aceste pagini, ci doar o curată pornire spre a fixa întâmplări și atitudini indispensabile în recompunerea puzzle-ului vieții unor oameni și al unor vremuri, la care se adaugă – pentru că, în fond, vorbim de amintirile unui critic literar, unul dintre cei mai longevivi, de altfel – dorința de a repune în atenție contribuțiile unor scriitori față de care istoria literară a fost injustă.
A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.