Cartea recomandată săptămâna aceasta este romanul de debut (și singurul publicat în timpul vieții sale) al lui Raymond Radiguet, „Neastâmpăr” (apărut în română și sub titlul de „Diavolul în corp”, o traducere directă a titlului original, „Le Diable au corps”), care a fost tradus de către Demostene Botez. Îl puteți împrumuta atât de la sediul central, cât și de la filialele 2, 4 și 5, fiind disponibilă și varianta originală în limba franceză, precum și traducerea în limba maghiară.
Cu toate că mă străduiesc, pe cât posibil, să abordez și, apoi, să evaluez o carte strict prin prisma relației pe care am avut-o cu textul în sine, fără a lăsa să se strecoare elemente care nu sunt imanente acestuia, îmi dau bine seama că este dificil – dacă nu imposibil – să analizezi o operă de artă în mod izolat de contextul social, cultural și istoric care a produs-o. Lucrurile se complică și mai mult atunci când unele opere literare sunt vădit sau presupus autobiografice: cât de mult mai poți aprecia opera ca produs de sine stătător, fără să fii tentat să verifici cât de bine se pliază aceasta cu viața celui care a scris-o? Atunci când granița dintre literatură și biografie este estompată, intervin de multe ori alte criterii de apreciere a textului, iar relația cu opera și cu autorul poate dobândi alte dimensiuni. Astfel, în cazul romanului lui Radiguet, mărturisesc că m-a interesat în egală măsură biografia autorului, care – și sper să fie doar o tristă aparență – aproape că eclipsează producția sa artistică.
Monsieur Bébé, așa cum îl alintau apropiații pe Raymond Radiguet, a fost un „enfant terrible” al scenei culturale pariziene de la finele Primului Război Mondial, un tânăr precoce și un scriitor promițător, deosebit de apreciat în cercurile moderniste și avangardiste ale vremii: a fost învățăcelul și amantul lui Jean Cocteau, sub îndemnul și ocrotirea căruia a scris romanul, și bun prieten cu Coco Chanel, Picasso, Hemingway și Brâncuși (cu care a plecat, pe neanunțate, timp de vreo două săptămâni, în Corsica, spre exasperarea mult prea posesivului Cocteau). Romanul a început să-l scrie pe când avea 17 ani, iar trei ani mai târziu, în 1923 – ajutat și de o campanie publicitară condusă cu abilitate de editorul său – a văzut lumina tiparului, fiind întâmpinat de șocul, stupoarea, dar și aprecierea oarecum sfioasă a publicului parizian, care a văzut în Radiguet un scriitor scandalos, dar neîndoielnic înzestrat cu o voce literară matură, bine articulată. Câteva luni mai târziu de la publicare, Radiguet avea să moară de febră tifoidă, la doar 20 de ani, privând literatura franceză de o viziune artistică unică, neobișnuit de cristalizată pentru vârsta sa.
În „Neastâmpăr”, Radiguet pornește de la o experiență personală, iar cititorului familiarizat cu amănunte din viața autorului nu îi va lua mult timp să-și dea seama ca personajul principal este un alter ego al acestuia: la vârsta de 14 ani, în timpul războiului, Radiguet a trăit o idilă alături de o femeie mai în vârstă decât el. Prin intermediul protagonistului nenumit, un tânăr de 16 ani dintr-o familie bună care se îndrăgostește de o fată mai mare cu trei ani decât el, Marta, al cărei soț este plecat pe front, Radiguet reconstituie și examinează – fără semne de afectare sau duplicitate – psihologia adolescentului zbuciumat de trezirea impulsurilor carnale, confuzia provocată de tranziția prea abruptă de la jocurile, capriciile și naivitățile copilăriei la responsabilitățile complicate și regulile terne ale lumii adulților, dar și egoismul și cruzimea îndrăgostitului pervertit de iluzia că iubirea îi permite să aibă control absolut asupra sentimentelor și acțiunilor persoanei iubite. Romanul debutează cu asumarea deschisă de protagonist a potențialelor reproșuri sau mustrări pe care cititorul i le-ar putea aduce în ceea ce privește acțiunile relatate, acesta mărturisind că pentru el și pentru toți ceilalți de vârsta lui războiul a însemnat doar o vacanță mare și nimic mai mult: tocmai această perspectivă este, după părerea mea, și punctul forte al cărții. Cu toate că dragostea dintre Marta și protagonist, caracterizată printr-o intensitate maladivă și, în ultimă instanță, printr-o pasiune obsesivă și autodistrugătoare, este evocată cu dibăcie, grație lucidității introspecției și autenticității pe care o conferă scriitura autorului de doar 17 ani, ceea ce mi s-a părut și mai fascinant în cartea lui Radiguet este tocmai această perspectivă candidă asupra urmelor adânci pe care războiul le lasă în orice societate. Chiar dacă autorul nu acordă atenție în mod explicit războiului – imaginile ororii, cu excepția unor santinele, a soldaților care vin în permisie și a unor urlete distante de tunuri, lipsesc cu desăvârșire din roman –, sunt interesante de observat transformările subtile pe care acesta le generează: în absența bărbaților, copiii caută să le substituie rolul, provocând un dezechilibru în structura socială și familială; în absența soților, soțiile sunt tulburate de singurătate și de incertitudinea și fragilitatea căsniciei lor, care poate fi oricând sfărâmată datorită calamităților de pe front. În paralel cu lumea tranșeelor, pe frontul de acasă se duc și acolo lupte, însă de altă natură: lăsați singuri, adolescenții luptă să se afirme, caută să evadeze de sub tutelajul adulților și să se răzvrătească împotriva regulilor de etichetă dominante ale societății. Astfel, nu e de mirare că apariția romanului a fost însoțită de un scandal cutremurător, ce a dus în cele din urmă și la interzicerea sa: Radiguet dezvăluie, cu surprinzătoare maturitate și spirit de observație, că echilibrul, liniștea și regenerarea fizică și psihică pe care, odată întorși acasă de pe front, soldații își imaginează ca le vor găsi acasă, împreună cu oamenii pe care au fost nevoiți să-i abandoneze, sunt doar iluzorii. Ceea ce însemna acasă înainte de război înseamnă acum altceva, ceva pe care oamenii nu sunt încă în stare să-l conștientizeze, să-l confrunte și să-l accepte.
Carte recomandată de Vlad Babei.