Herrmann Antal (Anton) (născut 30 iulie 1851, Brașov – mort 15 aprilie 1926, Szeged, Ungaria), etnograf, folclorist, scriitor. S-a născut în familia unui mic funcţionar originar din Panciova, localitate aflată în Banatul iugoslav de astăzi. La Brașov a copilărit în Şchei, făcându-şi studiile la Liceul romano-catolic, continuate la Liceul Romano-catolic din Cluj, unde şi-a susţinut bacalaureatul, obţinând calificativul maxim. Studiile universitare le-a urmat la Viena, Cluj şi Budapesta, devenind profesor de limba maghiară şi germană. Obţine la Budapesta titlul de doctor şi, dând dovadă de un talent deosebit, îşi însuşeşte numeroase limbi: latină, croată, franceză, spaniolă, italiană şi ţigănească, care se adaugă celor trei limbi preponderent vorbite în Transilvania. Între 1871-1873 a funcţionat ca profesor de ştiinţe naturale la Liceul romano-catolic din Brașov. Era atras de cunoaşterea monumentelor istorice şi de arta din regiune şi de etnografia zonei. După doi ani de activitate, a demisionat din învăţământ şi a întemeiat o tipografie în Brașov, pe care a vândut-o în 1875. A fost redactorul ziarului braşovean Nemere (apărut de la 11 august 1872 până la sfârşitul lui 1873), iar mai târziu al publicaţiilor Pesti Napló (1881), Magyar Polgár (1872-1873) din Cluj şi Vasárnapi Újság. La cerere a fost numit profesor la Liceul de stat din Panciova (1875-1879), la o şcoală din Budapesta (1879-1883), apoi la Biserica Albă în Banat (aprilie – iunie 1883). În perioada şederii la Panciova a fost colaborator la publicaţia Banater Post. În octombrie 1883 a fost numit profesor la Institutul pedagogic (preparandial) de stat din Budapesta, unde a predat limba şi literatura germană. Din 1886 a început să studieze literatura populară, precum şi obiceiurile şi credinţele populare ale ţiganilor ardeleni, petrecând în mijlocul ţiganilor corturari întreaga vară a anului 1887 pentru a le putea studia datinile, în special muzica. În 1887 a întemeiat revista Ethnologische Mitteilungen aus Ungarn, aflată sub patronajul prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, care a devenit la scurt timp organul oficial al Societății internaţionale de ţiganologie, al cărui secretar a fost ales Herrmann Antal. De asemenea, tot din 1887, a devenit referent şi redactor al părţii etnografice a lucrării Az Osztrák Magyar Monarchia Írásban és Képben (Monarhia austro-ungară în scrieri şi icoane), iniţiată de arhiducele Rudolf, apărută la Viena în 1902. S-a bucurat de preţuire şi pe plan internaţional, fiind ales în comitetul internaţional de folclor, precum şi membru al societăţilor de antropologie din Berlin, Viena şi München. În 1889 s-a înfiinţat Societatea etnografică din Ungaria, organizată pe 30 de secţii după naţionalităţi (maghiari, români, saşi şi şvabi, croaţi, slovaci, ruteni) şi pe probleme ştiinţifice, Antal Herrmann fiindu-i vicepreşedinte. La 1890 Antal Herrmann înfiinţa organul acesteia, revista Ethnographia, iar nucleul societăţii etnografice l-a reprezentat cercul ştiinţific clujean. Scopul societăţii era ’’cultivarea sentimentului de fraternitate şi de unire a popoarelor care convieţuiesc în patrie, prin cunoaşterea reciprocă”. Pentru publicarea corespunzătoare a materialului folcloristic muzical a întemeiat revista Magyar Zenetudomány, înfiinţând în Ardeal şi revistele etnografice regionale Kalotaszeg (Leghia, județul Cluj), Armenia (Gherla) şi Erdély Népei (Cluj). A colaborat şi la revistele Magyar Tanítóképző,unde a fost coredactor şi Élet, unde s-a numărat printre fondatori. A mai colaborat la publicaţiile: Néptanítók Lapja, Figyelő, Vasárnapi Újság, Egyetemes Philolog. Közlöny, Budapesti Szemle, Brassó, Erdélyi Híradó, Nemzet, Kolozsvár, Journal of the gypsy lore society, Felső nép-és polgáriskolai Közlöny, Kisfaludy társaság Évlapja, Kalotaszeg, Egyetértés, Hunfalvy Album, Élet, Képes Családi Lapok, Erdély, Váczi Közlöny cu articole despre instrumentele populare ale ţiganilor, stabilirea lor pe acest teritoriu, semnele de scriere pe care le utilizau, creaţiile lor populare. Pot fi remarcate studiile referitoare la ţiganii bosniaci-turci, precum şi cel ce evocă baladele despre potop la popoarele fino-ugrice. În afară de înfiinţarea şi iniţierea societăţii etnografice, Antal Herrmann a fost preocupat de alte două probleme: crearea laboratorului etnografic – muzeul de specialitate – şi introducerea predării etnografiei în universitate. Astfel, a contribuit la înfiinţarea muzeelor din Valea Călatei, muzeului ceangăesc din Săcele (ale cărui obiecte s-au distrus în timpul primului război mondial), Muzeului Ţării Bârsei (1908), muzeului armenesc din Gherla (1904), căruia i-a fost director onorific. A creat şi o secţie etnografică la muzeul colegiului Bethlen din Aiud (1905), având un rol important şi la constituirea muzeului din Turda, muzeului secuiesc din Sfântu Gheorghe (la care în 1909 a aşezat primele exponate în aer liber), a muzeului istoric şi etnografic din Dej (1908). În 1896 a organizat ’’satul etnografic’’ al expoziţiei mileniului, care a constituit baza muzeului etnografic din Budapesta ce şi-a deschis în 1898 expoziţia de bază. În 1898 a fost numit profesor docent privat pentru etnografie la Universitatea din Cluj, mărturisind că ,,de doisprezece ani sunt aşa zis agent al etnografiei. Am agitat, am administrat, am îndemnat şi redactat. Oboseala mea nu a fost zadarnică’’. Înfiinţarea acestei catedre de etnografie la Universitatea clujeană premerge creării unor astfel de catedre la universităţile din Ungaria. S-a orientat spre Transilvania ce avea pentru el o ’’atmosferă etnografică’’. În decursul activităţii sale de profesor universitar timp de un sfert de veac, conferinţele sale au atins paralel două teme: etnografia Transilvaniei şi etnografia generală, iar în cadrul ultimei teme a tratat definiţia, metoda, importanţa practică, cercetarea, bibliografia, istoria şi curentele etnografiei, făcând şi lecţii de etnografie comparată. În cadrul prelegerilor de etnografie ardeleană a tratat separat naţionalităţile conlocuitoare din Ardeal (români, maghiari, saşi, armeni, ţigani), însă s-a ocupat în special de etnicul ţigănesc, de muzica, literatura, limba şi obiceiurile acestora, precum şi de problema aşezării în Transilvania şi a învăţării limbii materne. O altă prioritate pentru Antal Herrmann a constituit-o elaborarea atlasului etnografic al Ardealului, harta zonelor etnografice, bibliografia etnografică şi catalogul topografic al zonelor etnografice. Antal Herrmann a fost primul om de ştiinţă maghiar, exclusiv etnograf, care şi-a concentrat toată energia sa pentru eliberarea etnografiei de sub patronajul celorlalte ştiinţe şi pentru organizarea muncii etnografice (Kós Károly). El a considerat Ardealul un muzeu etnografic viu, care are tradiţii adânci şi opinie publică dezvoltată din punct de vedere etnografic. În cadrul Uniunii Culturale Maghiare s-a înfiinţat Uniunea Carpatină Ardeleană în 1890, precum şi revista Erdély, între întemeietorii acestora numărându-se şi Antal Herrmann. Prin statutul noii societăţi, precum şi prin paginile publicaţiei sale a militat pentru înfiinţarea unui muzeu etnografic al Transilvaniei, muzeu care trebuia în opinia lui Antal Herrmann ’’să prezinte microcosmosul Ardealului’’. Provincia era în opinia aceluiaşi ’’un mare muzeu etnografic, viu’’ în care există ’’împrejurări de viaţă populară din cele mai primitive’’ şi în care se pot observa ’’influenţele reciproce cele mai instructive’’, ’’care apropie mai mult decât despart’’. Pentru acest muzeu, Antal Herrmann şi-a donat biblioteca, iar pentru depozitarea colecţiilor a luat în chirie de la municipalitate casa natală a lui Matei Corvin din Cluj. La deschiderea din 1902 muzeul avea o colecţie de şapte mii de obiecte. După 1919 s-a stabilit în Ungaria, unde a fost profesor la Seghedin, localitate în care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii.
Opera: Opitz Márton Erdélyben (Martin Opitz în Ardeal), Budapesta, 1876; Lessing ’’Nathan’’- ja Magyarországon (Operele lui Lessing în Ungaria), Fehértemplom, 1883; A cigányzene eredete (Originea muzicii ţiganilor), Beiträge zur Vergleichung der Volkspoesie (Adausuri la comparaţia poeziei folclorice), Budapesta, 1888; Erdélyi cigány népdalok (Versurile ţigăneşti din Ardeal), trad., 1888; Hegedű a cigányok költészetében (Vioara în poezia ţiganilor), Budapesta, 1888; A dimbovicsorai rapszód cigánydalok (Rapsodiile ţiganilor din Dâmbovicioara), 1889; Az anyaszeretet a sátoros cigányoknál (Iubirea de mamă la ţiganii corturari), 1890; A cigányok Örményorszában ezelőtt 500 évvel (Ţigani din Armenia de acum 500 de ani), 1890; A cigányok róvásjelei (Semnele convenţionale ale ţiganilor); Szilágyi és Hajmási népballada és rokonságai (Balada folcloristică), 1893; Az 1893-as cigányösszeírás eredményei (Rezultatul recensământului ţiganilor din anul 1893); A hegyek kultusza Erdély népeinél (Cultul munţilor la popoarele din Ardeal), Cluj, 1893; A czigányok nyelvismerete és nemzetiségi viszonyai [Cunoştinţa de limbi a ţiganilor şi situaţia lor naţională], în KSz, 1895, XIX, p. 551-568; A hiencek, 1895; Die Csángó der Siebendörfer, în Die österreichisch – ungarische Monarchie in Wort und Bild.,Ungarn. VI. Bd. Wien, Staatsdr., 1902, p. 384-389.
Referinţe: Diaconovici, Enciclopedia, II, p. 692; MIL, II, p. 349; Szinneyi, Magyar, IV, p. 767-770 [sunt publicate titlurile a numeroase articole ale sale din periodice referitoare la ţigani; citează la referinţe următoarele lucrări: Kiszlingstein Könyvészete, Horváth Ignácz Könyvészete, 1891; M. Könyvészet 1893]; Pallas Nagy Lexikona, vol. 9, p. 126; Révai Nagy Lexikona, vol. 9, p. 315; Predescu, Enciclopedia, p. 395; Kós Károly, Importanţa lui Herrmann Antal în mişcarea etnografică de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în An. Muz. Etn. Trans., Cluj, 1957-1958, p. 183-203 [studiu bogat în informaţii despre complexa sa activitate, ce cuprinde şi două fotografii]; Idem, Néprajztanításunk haladó hagyományai, în Korunk, 17, nr. 8, 1958, p. 1218-1224; Lexicon, p. 191-192.
Traducerile din limba maghiară au fost făcute de Eva Dinu.
Fișă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.