GREFF-BAKFARK, Valentin

GREFF-BAKFARK, Valentin (născut circa 1527, Brașov – mort 22 august 1576, Padova, Italia), muzician (lautist), compozitor. Cercetările lui G. Nussbächer* pe documentele păstrate la Arhivele Statului din Brașov n-au identificat ascendenţi purtători ai numelui de Bakfark, deşi mai mulţi cetăţeni cu numele de Greff, scris în diferite grafii, au ocupat anumite funcţii în administraţia oraşului. Întrucât investigaţiile în această direcţie n-au avut nici un rezultat, G. Nussbächer s-a orientat spre cercetarea izvoarelor muzicii braşovene din perioada respectivă, în special a celei de lăută. Nici aceste cercetări nu au dus însă la limpezirea problemei. Concluzia desprinsă de G. Nussbächer este că ,,izvoarele arhivistice din Brașov par a nu aduce contribuţii noi la biografia marelui muzician”. Cu privire la numele corect pe care trebuie să-l atribuim acestui muzician, potrivit lui G. Nussbächer, nu poate fi acceptată opinia lui Honiolya, care susţine că numele de Valentin Greff este greşit, iar cel de Valentin Greff-Bakfark o speculaţie şi că numele acestuia ar trebui să fie Valentin Bakfark. G. Nussbächer nu acceptă nici cealaltă teorie a lui Honiolya, aceea că numele Greff ar atesta doar un rang nobiliar, ci consideră că deja în secolul al XVI-lea, aşa cum atestă şi lucrarea lui Fr. Stenner, Die Beamten, Bakfark era un nume de familie consacrat, chiar dacă la origine desemna un fruntaş local din oraşele transilvănene cu populaţie săsească. Pornind de la mărturiile contemporane lui Greff Bakfark şi de la modul în care însuşi artistul se semna, Nussbächer afirmă că ar fi corectă folosirea numelui de Valentin Greff-Bakfark, pe care îl şi adoptăm. Numele de Greff l-a folosit până în 1565, dată după care i-l adaugă şi pe acela de Bakfark. În documentele oficiale apare ca Valentinus Greff alias Bekwark, la Cracovia 1566 şi sub numele de Valentinus Greff alias Bakfark, la Alba Iulia 1571. De altfel, iniţialele din stema lui erau VGB. În mod cert, Valentin Greff-Bakfark era originar din Brașov, fiind fiul unui lautist. Pe placa sa comemorativă (pusă de studenţii de limbă germană ai Universității din Padova, pentru că Valentin Greff-Bakfark nu lăsase vreo avere din care să i se poată ridica un monument funerar) din biserica San Lorenzo (Padova), distrusă în timpul lui Napoleon, s-au strecurat două erori, după cum observă G. Nussbächer. Mai întâi se afirmă că este sas, cu oraşul de provenienţă Colonia, în loc de Corona; o altă eroare o reprezintă data morţii – 13 august, în loc de 22 august 1576. Pornind de la această ultimă greşeală, G. Nussbächer presupune că şi vârsta la care a murit, aceea de 69 de ani, menţionată în inscripţie, ar putea fi greşită, în realitate murind la 49 de ani. Acest lucru se poate explica prin asemănarea scrierii cu cifre romane a numerelor 49 şi 69 (XLIX-LXIX). Dacă această ipoteză se confirmă, atunci şi anul naşterii trebuie acceptat ca fiind 1527 şi nu 1507, cum apare în lucrările mai vechi. Dacă se acceptă anul 1527 ca an al naşterii, atunci pot fi clarificate unele episoade din prima parte a vieţii lui Valentin Greff-Bakfark, pornind de la menţiunile din socotelile oraşului Brașov. Astfel, documentele îl menţionează ca „puer” (copil) atunci când a sosit pentru prima dată la curtea principelui Ioan Zápolya, termen apropiat de cel de „filiolus” (fiul cel mic) al unui lautist braşovean de la 1536. Dat fiind faptul că Ioan Zápolya îşi începe domnia în 1526, iar Valentin Greff-Bakfark e pomenit la curte ca şi copil (puer), este de acceptat ca an al naşterii 1527. G. Nussbächer presupune că acel „filiolus” al lautistului braşovean anonim ar fi fost trimis la studii, cheltuielile fiind suportate de sfatul orăşenesc, beneficiind probabil de sprijinul judelui primar L. Hirscher* şi al prim preotului J. Honterus*. Un rol important în descoperirea şi trimiterea la studii a micului muzician l-a avut Hieronymus Ostermayer*. Ipoteza lui G. Nussbächer a fost primită cu rezerve de muzicologul Robert Machold şi de editorul operei lui Valentin Greff-Bakfark, ca şi de muzicologul maghiar István Honiolya, declanşându-se chiar o polemică pe această temă, în care a intervenit şi muzicologul clujean Francisc László. G. Nussbächer a reuşit însă să demonstreze lipsa de substanţă a afirmaţiilor lui Honiolya, aducând în sprijinul său numeroase argumente istorice. Pornind de la ipoteza că anul naşterii este 1527 şi bazându-se pe actul de donaţie din 30 iulie 1570, prin care Valentin Greff-Bakfark primeşte domeniul Galda de Jos din județul Alba, G. Nussbächer distinge 5 etape în viaţa muzicianului. Prima, copil fiind (puer), ar cuprinde anii 1536-1540, când Valentin Greff-Bakfark a fost iniţiat în arta luthului (lăutei), la curtea regelui Ioan Zápolya (opinie respinsă de K. K. Klein). După moartea primului său protector, Valentin Greff-Bakfark a trăit până la 1549 la Curtea reginei Isabella (G. Nussbächer), deşi O. L. Cosma vorbeşte de nişte călătorii la Buda şi apoi la Paris, ceea ce nu poate fi acceptat, admiţând că anul de naştere este 1527. Cel care l-a învăţat lăuta a fost muzicianul A. Rotta, cu care mai târziu se pare că s-a perfecţionat şi la Padova şi pe care l-a urmat în Italia când acesta a părăsit reşedinţa princiară (A. Koczirz). Când se reîntoarce la Alba Iulia, ca o recunoaştere a talentului său muzical, este înnobilat (O. L. Cosma) şi primeşte o emblemă în care apare un ţap şi o coroană, ultimul semn simbolizând probabil oraşul său natal. Din acest motiv Koczirz susţine că în această perioadă adoptă numele de Bakfark (,,coada ţapului”). Părerea sa e combătută de Haraszti Emil, care afirmă că este o eroare să se creadă că numele de Bakfark nu este legat de conferirea titlului nobiliar. O părere cu totul originală este aceea a lui Honiolya István, care susţine că numele de Bakfark a fost la început o poreclă peiorativă, pe care a primit-o un strămoş de al lui, ajuns într-un mediu maghiar. Punctul de vedere al lui O. L. Cosma nu poate fi acceptat, întrucât blazonul conferit lui Bakfark trebuie să fi fost primit mai târziu, după cum afirmă G. Nussbächer. Acesta ar fi fost primit probabil înainte de 1553, când a fost publicat la Lyon, şi reprezintă un unicorn preluat din blazonul familiei Zápolya, simbol adoptat şi de regina Isabella după căsătoria din 1539 cu Ioan Zápolya. Admiţând ca dată de naştere a lui Valentin Greff-Bakfark anul 1527, după G. Nussbächer, blazonul nu poate fi conferit de către Ioan Zápolya, care a domnit până la 1540, unui copil ce ar fi avut 13 ani la 1540. Acelaşi istoric afirmă că acest blazon i-a fost oferit, mai degrabă, de regina Isabella, văduva lui Ioan Zápolya. În anii 1560 sau 1562-1563, Valentin Greff-Bakfark a primit un al doilea blazon. Din păcate, pentru această perioadă lipsesc datele biografice sigure, deşi este posibil ca o parte din aceşti ani să-i fi petrecut la curtea noului principe al Transilvaniei, care i-a şi conferit noul blazon (Ioan al II-lea Sigismund Zápolya /fiul reginei Isabella şi al regelui Ioan Zápolya). Acest al II-lea blazon a fost publicat în 1565 la Cracovia O. L. Cosma susţine că Valentin Greff-Bakfark ar fi avut un frate, Michael, şi el tot muzician, la curtea lui Ioan II Sigismund din Alba Iulia, iar Johann Barfarc, autor al unei fantezii, Fantasia Joannis Bacfarti, îi era nepot. În mai 1549, Valentin Greff-Bakfark pleacă în Polonia, la curtea regelui Sigismund August al II-lea (1548-1571), fratele reginei Isabella, stabilindu-se mai întâi în oraşul Vilno, oraşul de reşedinţă al regelui polonez. Aici s-a căsătorit cu Katharina Narbutowna, prima sa soţie. Primeşte onorariul unui ,,fistulator”, adică al unui membru al orchestrei curţii, devenind prosper şi permiţându-şi o serie de călătorii în Europa occidentală. Din 1551, anul morţii reginei Barbara, nu s-a mai bucurat de aceeaşi trecere la curte şi a călătorit la curtea regelui prusac Albrecht al Prusiei, în Königsberg (Kaliningrad). Din anul petrecut în Polonia ni s-a păstrat un autograf, în care muzicianul semnează: ,,Valentinus Bakfark, Sibenburger auss der Statt Kron, Po / lnisch / Ko / niglicher / M / ajestät / Musicus” (1552). În primăvara lui 1552 pleacă în Italia, unde, după propria mărturisire, este impresionat de vestigiile culturii muzicale din vremea papei Leon al X-lea. Tot el mărturiseşte că în acea perioadă era ,,adolescent“ (tânăr), ceea ce concordă cu atribuirea anului 1527 ca an al naşterii, şi nu 1507, pentru că astfel ar fi avut peste 45 de ani în Italia (G. Nussbächer). Aici îl cunoaşte pe Francois de Tournon, care era atunci ambasadorul Franţei la Roma şi care mai târziu va ajunge cardinal şi arhiepiscop de Lyon. Valentin Greff-Bakfark pleacă împreună cu noul său protector la Lyon, unde la începutul anului 1553 îşi tipăreşte primul său volum de compoziţii şi transcripţii Intabulatura Valentini Bacfarc Transilvani Coronensis liber primus, dedicat lui Fr. de Tournon. Publicarea cărţii sale venea în contradicţie cu obiceiul instrumentiştilor medievali de a păstra secretul tehnicii cu care tratau diferitele compoziţii. Valentin Greff-Bakfark face între aceştia o fericită excepţie, publicându-şi piesele repertoriului său, fie ele compoziţii sau transcripţii. Această lucrare cuprinde patru fantezii, patru motete, şase cântece (chansons) şi şase madrigale la patru voci. Este interesant că Valentin Greff-Bakfark acordă prioritate muzicienilor francezi, făcându-i această favoare celui care l-a sprijinit în apariţia cărţii – Francois Tournon. Lucrarea a fost reeditată în 1564 la Paris, având titlul în limba franceză, iar în 1569 la Anvers (Antwerper), cu titlul în limba latină. În perioada şederii în Franţa este primit la curtea regală a lui Henric al II-lea, iar în timpul petrecut în Italia se pare că l-a vizitat pe Papa Iulius al III-lea, ajungând şi la Veneţia. Călătoreşte şi în oraşele germane Danzig şi Augsburg, iar în 1554 se reîntoarce la curtea regelui polonez, unde rămâne până în 1565. Prezenţa sa nu este semnalată în anii 1556-1557, 1560, 1562-1563. Se ştie că a întreţinut relaţii de prietenie cu împăratul Maximilian al II-lea şi cu regele polon, participând la numeroasele petreceri ale acestuia. Întreţine o bogată corespondenţă cu regele Albrecht al Prusiei, un mare iubitor al muzicii şi cu principele de Brandenburg, căruia îi furnizează şi informaţii de la curtea polonă. În toamna lui 1565 şi-a publicat la Cracovia cel de al doilea volum, Harmoniarum musicarum in usum testudinis factorum tomus primus. Pe pagina a şaptea a acestuia, sub cea de a doua emblemă a lui Valentin Greff-Bakfark, apare inscripţia ,,Insigne Valentini Bacfarei Panonni, artis musicae paritissimi”. În acest volum apare pentru prima dată menţionat numele său dublu, Valentin Greff-Bakfark. Este de observat că în prefaţa acestei lucrări se adresează regelui polon, ,,patronului muzicii”, în fraze cu caracter ocazional, însoţite de consideraţii estetice asupra muzicii şi rolului său în modelarea spirituală, invocând puterea miraculoasă a lirei lui Orfeu şi personalităţi ale culturii universale ca Socrate, Platon şi Pitagora. Poate nu întâmplător muzicianula fost considerat de către contemporani un al doilea Orfeu. Acest al doilea volum publicat cuprinde trei din fanteziile sale, ca lucrări ale altor compozitori (opt motete în patru voci şi un chanson pe cinci voci). Transcripţiile lui Valentin Greff-Bakfark respectă cu fidelitate textul vocal, toate relevând o bogată ornamentaţie, ceea ce probează virtuozitatea tehnicii sale. Majoritatea compozitorilor incluşi în volumele sale sunt italieni, francezi şi olandezi, lipsind cei germani, fapt ce-l îndreptăţeşte pe O. L. Cosma să creadă că Valentin Greff-Bakfark a fost un consecvent reprezentant al stilului italian, cu o puternică influenţă în Transilvania şi Polonia medievală. Valentin Greff-Bakfark se încadrează în curentul italian al muzicii de lăută, reprezentat de Petrucci, Francesco de Milano, Girolamo Cavazzoni, Verdelot ş.a. El poate fi considerat unul din cei mai de seamă instrumentişti ai timpului său, alături de H. Newsidler şi S. Gintzler. Pentru O. L. Cosma, Valentin Greff-Bakfark nu este un compozitor întru totul original, ci mai degrabă ,,un discipol al şcolii contrapunctice vocale italiene”. Ceea ce aduce totuşi inedit în muzica instrumentală este transpunerea într-o manieră personală a stilului muzicii vocale, ţinând cont de particularităţile şi posibilităţile instrumentului vizat. O. L. Cosma consideră că ,,faţă de compozitorii vocali poate apărea ca un iscusit epigon, dar faţă de compozitorii instrumentali este un pionier, un precursor îndrăzneţ”. Judecând după ecourile admirative ale contemporanilor, măiestria sa interpretativă se apropia de perfecţiune. A dat dovadă de o virtuozitate tehnică ieşită din comun, însă aceasta era dublată de o stăpânire perfectă a procedeelor teoretice, armonice şi contrapunctice, ceea ce i-a permis să ofere ascultătorilor o operă bogată şi valoroasă. Nu este exclus ca Valentin Greff-Bakfark să fi avut şi preocupări didactice, cum ar lăsa să se întrevadă volumele sale. Deşi nu cunoaştem numele discipolilor săi, bănuim că unul dintre ei ar putea fi compozitorul polonez Adalbert Dlugorai. Datorită legăturilor sale cu regele Prusiei, a fost acuzat de spionaj în defavoarea Poloniei, armata devastându-i casa din Vilnius. Cu mare greutate reuşeşte să se salveze, iar cu ajutorul ambasadorului împăratului Maximilian al II-lea ajungea la Viena, în iunie 1566, după ce a trecut prin Bratislava. Unii din biografii săi vorbesc de nestatornicia caracterului său, de faptul că în schimbul unor favoruri, a acceptat să furnizeze Prusiei informaţii cu caracter secret referitoare la Polonia. Ajuns la Viena, nu stă aici decât trei luni, după care solicită un concediu pentru a-şi vizita locurile natale. Este primit cu multă atenţie la curtea lui Ioan II Sigismund Zápolya, el însuşi interpret la lăută, orgă şi psalterium. Revine la Viena, întrucât pe statele de plată ale curţii imperiale de la Viena figurează până la 16 martie 1568. Aici nu-l copleşesc favorurile imperiale, cum fusese obişnuit în Polonia şi preferă să se întoarcă la curtea principelui Transilvaniei, care nu era agreat în cercurile Curţii de la Viena. În Transilvania şi-a putut manifesta din plin talentul său de luthist şi probabil a dirijat şi orchestra Curţii. Beneficiază şi aici de toate favorurile, la 30 iulie 1570 fiindu-i donat de către principe domeniul Galda de Jos din comitatul Alba. La scurt timp noul său protector moare, în martie 1571, iar succesorul său, principele Ştefan Báthory, nu era dispus să-i acorde aceleaşi favoruri. Valentin Greff-Bakfark îşi amanetează astfel moşia şi pleacă în Italia, cu intenţia de a-şi publica acolo lucrările şi cu dorinţa de a nu mai fi la discreţia principilor, ci de a duce o viaţă independentă. Aici însă a izbucnit o epidemie de ciumă care i-a lovit necruţător pe el, pe cea de a doua soţie şi pe cei patru copii ai săi. Cu puţin timp înainte de moarte, şi-a ars toate manuscrisele, considerând că nici un alt interpret nu ar fi în stare să execute compoziţiile într-o manieră care să-l mulţumească. Prin el lăuta devine nu doar un instrument de acompaniament, ci şi de concert. În 1976 UNESCO a comemorat 400 de ani de la moartea sa. Încercarea de a alcătui o biografie a lui Valentin Greff-Bakfark ridică încă numeroase probleme, aportul arhivelor fiind hotărâtor în descoperirea unor noi informaţii legate de viaţa şi activitatea sa. Cu toate acestea, au fost unii biografi care au scris despre el: Otto Gombosi, în 1935, reeditat în 1967; Honiolya István, ce i-a editat şi opera, împreună cu Benkő Daniel, precum şi Şt. Lakatos, ce a lăsat un exemplar dactilografiat. Lor le pot fi adăugate zeci de articole, între care se detaşează cele ale lui G. Nussbächer, aducând importante clarificări cu privire la viaţa şi opera sa. Prin Valentin Greff-Bakfark cultura muzicală transilvăneană a ieşit din graniţele provinciei, impunându-se în cultura europeană, întrecându-i pe muzicienii Fr. de Milano şi A. de Rippe. De la sfârşitul secolului al XVII–lea, Valentin Greff-Bakfark a căzut în uitare, fiind redescoperit în secolul al XIX-lea, când au început cercetări asidue asupra personalităţii sale în Austria, Ungaria, Polonia şi Transilvania. În 2015, pe o clădire din Piața George Enescu din Brașov s-a instalat o placă în memoria sa.

Referinţe: Szinnyei, Magyar, vol. I, p. 363; Opienski, Henrik, Bekwark lutinista [Greff-Bakfark], în Bibl. Warszawska, 1906; Fabó B., B.B. adománylevele, în Századok, 1909, p. 669-671; Hajek, E., Die Musik, Brașov, 1927, p. 29-39; Haraszti, Emil, Un grand luthiste du XVI-e siècle: Valentin Bakfark, în Revue de Musicologie, Paris, aug. 1929; Klein, K. K., Der Lautenist Greff-Bakfark (1507-1570), în Siebenbürgische Vierteljahrschrift, Sibiu, 59, nr. 1-2, 1936, p. 114-118; Birou, Virgil, [Greff-Bakfark], în Studii de muzicologie, nr. 6, 1957; Delean, A., Ciortea, T, B.B., un muzician ardelean de seamă al Renaşterii, în Studii de muzicologie, București, nr. 6, 1957; Istoria României, II, p. 1054; Ghenea, Cristian, Din trecutul culturii muzicale româneşti, București, 1965, p. 92, 112; Acker, Dieter, Zwei Hauptoboisten und eine Primadonne, Siebenbürgische Musiker in Frankreich, în Neuer Weg, 19, nr. 5560, 1967; Idem, Valentin Bakfark, Siebenbürger aus der Stadt Cron. Zeitgenossen und Nachwelt über den berühmten Lautenschläger, în Neuer Weg, 19, nr. 5673, 1967; [Greff-Bakfark], în Astra, dec. 1969, p. 8 [cu foto]; Cosma, Viorel, Lexicon, 1971, p. 37; Lakatos István, Zenetörténeti irások, București, Kriterion, 1971, p. 21-32; Sava, Iosif, şi Vartolomei, L., Dicţionar, p. 20; [Bakfark], în Brassoi Lapok, nr. 28, 15 iul. 1972, p. 6; Ilie Moruș (coordonator), Cărturari Brașoveni (Sec XV-XX). Ghid biobibliografic, Brașov, p. 24 [cu foto şi bibliografie]; Cosma, O. L., Hronicul muzicii româneşti, vol. I, București, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1973, p. 220-230 [oferă numeroase informaţii de specialitate privind conţinutul celor două lucrări muzicale tipărite de Valentin Greff-Bakfark; citează lucrările: Koczirz, A. V., Greff Bakfark, In Denkmäler der Tonkunst in Österreich XVIII, Wien, 1911, ed. Breitkopf und Härtel, vol. 37, p. XXXII; Lakatos, St., Viaţa şi opera lui Valentin Bakfark, exemplar dactilografiat, Biblioteca Uniunii Compozitorilor, 1961, p. 4-6; Szamosközy, St., Rerum Transilvanicorum Pentades, Budapesta, 1876, vol. IV, p. 108-109; Hajek, Egon, König Lautenschläger, Leben und Abenteuer eines fahrenden Sängers aus Siebenbürgen, Verlag J. F. Steinkopf, Stuttgart, 1941; Histoire de la musique, vol. I, sous la direction du Roland-Manuel, p. 1276; Toduţă, Sigismund, Patru intabulaturi pentru lăută de Greff Backfark [prelucrat pentru orchestră de coarde, două fantezii şi două transcripţii ale lui Valentin Greff-Bakfark]; Greff-Bakfark Valentin (născut 1507, Brașov – mort 22 august 1576, Padova), lautist şi compozitor, Notă biografică urmată de bibliografie, în Tribuna României, III, nr. 50, 1 dec. 1974, p. 10; Cosma, V., Valorificarea patrimoniului muzical românesc şi unele aspecte ale probităţii ştiinţifice, în Era socialistă, nr. 14, 1975, p. 26-30; [Greff-Bakfark Valentin], în Karpatenrundschau, nr. 35, 27 aug. 1976; Cosma, V., Alba Iulia, un centru de înfloritoare cultură muzicală renascentistă, în Muzica, nr. 1, 1976, p. 14-15; Idem, Valentinus Greffius Transylvanus, în Îndrumătorul cultural, nr. 1, 1976, p. 41; Idem, Popescu, Ana, Note despre creaţia braşoveanului Bakfark, în Muzica, nr. 5, 1976, p. 7-10; Nussbächer, G., Mikor született, în A Hét, VI, nr. 33, 13 aug. 1976; Idem, Sibenburger aus der Stadt Kron. Neue Hypothese zur Biographie von Valentin Greff-Bakfark, în Karpatenrundschau, IX (XX), nr. 35 (1271), 27 aug. 1976; Idem, [Valentin Greff-Bakfark], în Brassoi Lapok, nr. 38, 18 sept. 1976, p. 5; Idem, Valentinus Greff – Wann wurde er geboren? Betrachtungen zur 400. Wiederkehr des Todestages des grossen Siebenbürgischen Lautenisten, în Neuer Weg, XXVIII, nr. 8487, 28 aug. 1976; MDE, 1978, p. 1098; Nussbächer, G., Bekräftigung einer Hypothese. Eine noch immer ungeklärte Frage das Geburstjahr von Valentin Greff-Bakfark, în Neuer Weg, XXXI, nr. 9425, 8 sept. 1979; Idem, Valentin Greff-Bakfark, Gest. 22 aug. 1576. Taten und Gestalten, în Karpatenrundschau, 14, nr. 27, 3 iul. 1981, p. 6; Cosma, Viorel, Actualitatea muzicii lui Bacfarc, în Astra, Bv., XVII, nr. 1 (126), 1982 p. 13; Nussbächer,G., Valentin Greff-Bakfark m. 22 aug. 1576, în Taten, p. 99-101, [citează o bogată bibliografie: Gombosi Otto, Der Lautenist Valentin Bakfark, Leben und Werke (1507-1576), Budapesta, 1935 şi ed. a-II-a Zoltán Falvy, Budapesta, Acad. Kiadó, 1967, 135 p.]; Nussbächer, G., Organişti şi compozitori transilvăneni: Hieronymus Ostermayer şi Valentin Greff-Bakfark Precizări cu privire la biografia lui Valentin Greff-Bakfark, în Studii de muzicologie, vol. XVIII, București, Ed. Muzicală, 1984, p. 139-148, [acesta citează şi lucrările: László Ferenc, Bakfark, Kájoni, Popovici, în rev. Utunk, Cluj, nr. 12/1976; Idem, Ami csalodást okozott (Ceea ce a stârnit dezamăgire), în rev. Brassoi Lapok, (Brașov), nr. 28/1976, din 10 iul. 1976; Idem, Csillagpár (O pereche de stele: Tinódi şi Bakfark), în A Hét, (București), VII, nr. 33, 13 aug. 1976; Nussbächer, G., Valentin Greff-Bakfark, în rev. Astra, (Brașov), nr. 3, 104 din 1976; Nussbächer, G., Hieronymus Ostermayer – muzician şi cronicar, în rev. Astra, XVII, nr. 6, iun. 1983, p. 12; Machold, Robert, Valentin Greff-Bakfark, 20 Jahre jünger als bisher angenomen, Betrachtungen zum 40. Todestag des grossen Lautenisten „auss der Statt Kron”, în revista Südostdeutsche Vierteljahresblätter, (München), an. 26, nr. 2/1977, p. 81-86; Valentini Bakfark, Opera omnia, Ed. Honiolya István şi Benkö Daniel, Ed. Musica, Budapesta, vol. I-1976, vol. II-1979, vol. III-1982; Honolya István, Egy új Bakfark dokumentum kritikája, în A Hét, X, nr. 20, 18 mai 1979; Honolya István, Wann ist Bakfark-Greff geboren?, în Südostdeutsche Vierteljahresblätter, nr. 3/1979, p. 191-194; [Greff-Bakfark Valentin], în Karpatenrundschau, nr. 32, 8 aug. 1980, p. 4-5; Idem, Probleme um das Geburtsdatum Bakfarks. Beitrag zu einer Pressepolemik, în rev. Studia Musicologica Academiae Scientiarum Hungariae, vol. 22, Budapesta, 1980, p. 61-67; Idem, Még egyszer Bakfark születéséröl, în rev. A Hét, XII, nr. 2, 9 ian. 1981; Nussbächer, G., Certitudini şi ipoteze cu privire la biografia lui Valentin Greff-Bakfark, în Astra, XVII, nr. 6 (131), aug. 1982, p. 12; Nussbächer, G., Zur Biographie von Valentin Greff Bakfark, în Forschungen zur Volks-und Landeskunde, (București), 1982, 25, nr. 1-2, p. 193-195; Honiolya István, Bakfark, Budapesta, 1982, ed. germană, Budapesta, 1985; Nussbächer, G., Organişti şi compozitori transilvăneni: Hieronymus Ostermayer şi Valentin Greff-Bakfark [sec. XVI], în Studii de muzicologie, 1984, 18, p. 133-148; Teutsch, K., Von Valentin Greff zu Balint Bakfark, în Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, nr. 1, 1988; Király P., Bakfark, în Muzsika, Budapesta, 5, 1990; Lexikon, p. 158-160, [oferă o prezentare a ed. operelor lui Valentin Greff-Bakfark, precum şi bibliografie];Voicescu, Cristian, Valentin Greff Bakfark, compozitor și lautist brașovean, în Țara Bârsei, anul 6, nr. 6 (2007), p. 168-173.

Fișă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.