IONICĂ, I. Ion

IONICĂ, I. Ion (născut 25 iunie 1907, Zărnești, județul Făgăraș, Imperiul Austro-Ungar – decedat 30 noiembrie 1944?), sociolog și etnolog român.

Leagănul familiei lui Ion I. Ionică se află în zona Banatului, iar el s-a născut din părinți româno ortodocși: Ioan Ionică și Paulina, născută Moșoiu, fiind al doilea copil al familiei. Își petrece copilăria la Zărneşti, unde urmează şi şcoala primară, dar, la vârsta de 9 ani, la începutul iernii 1916, îşi urmează familia în refugiul de la Kerci în Rusia, unde trăieşte greutăţile războiului şi statutul de refugiaţi ardeleni. Reîntors, la sfârşitul Primului Război Mondial, în România întregită în hotarele ei etnice, Ion I. Ionică termină şcoala primară şi se înscrie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Ultimele clase se pare că le urmează la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, unde era elev şi fratele său mai mare, Eugen. În 1926 susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, iar în toamna aceluiaşi an devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie, unde, în vara lui 1929, ia examenul de licenţă la secţia „Filosofie”.

Dovedind înclinaţii deosebite spre sociologie şi etnografie, este cooptat de profesorul Dimitrie Gusti în echipele studenţeşti, pregătite pentru anchete sociologice. Astfel, în 1929, ia contact cu „terenul” în cadrul Şcolii Monografice de la București, cu ocazia cercetărilor de la Drăguş. În anul 1930, este prezent la cercetările de la Runcu (Gorj). Va activa în cadrul grupului timp de 6 ani, fiind prezent în anii următori la anchete sociologice în alte localităţi. Se specializează în evidenţierea cadrelor spirituale ale fenomenelor cercetate, lui Ion I. Ionică revenindu-i sarcina elaborării amplului capitol “Manifestările spirituale în cercetarea sociologiei” din Îndreptarul metodologic al monografiilor sociologice, volum apărut sub redacţia lui Dimitrie Gusti. Este fascinat din ce în ce mai mult de studiile de antropologie generală, domeniu în care se dovedeşte un comentator şi analist subtil, dovadă ampla recenzie pe marginea unei lucrări a lui Lucien Brühl apărută la Paris în 1931.

Atras de studiile juridice de renume care se făceau pe atunci la Bucureşti, Ion I. Ionică se înscrie şi la Facultatea de Drept, pe care o absolvă în anul 1932, trecând examenul de licenţă „cu trei bile albe şi două roşi”. Licenţiat în drept, se înscrie la 1 august 1932 ca „avocat stagiar” în Baroul Corpului de avocaţi Ilfov. Cu toate că avea două licenţe, nu-şi considera studiile încheiate, astfel, între 26 ianuarie 1933 şi 19 mai 1934, urmează cursuri şi „desfăşoară activitate” la Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” din București, unde, „îndeplinind îndatoririle prevăzute de lege şi de regulamentul Instituţiei, este declarat absolvent cu media 9,33”. Seminarul de perfecţionare didactică l-a atras pe Ion I. Ionică şi pentru că era tentat la un moment dat să se dedice muncii de profesorat (între 1933-1936 a fost profesor, cu intermitenţe, la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, unde preda filosofia şi limba română). În perioada 2-4 februarie 1934 participă la Congresul Profesorilor de Filosofie, unde susţine comunicarea “Filosofia în învăţământul secundar”. A întreprins mai multe călătorii în Franţa, zăbovind mai mult la Paris, unde s-a înscris la doctorat la celebrul etnolog Marcel Mauss, cu o teză despre totemuri sau – după alte informaţii – despre ceremonialurile agrare. Revenit pentru studii şi pregătirea doctoratului, tot la Paris, o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Elena-Ana Grigorescu, profesoară secundară de limba franceză. Teza de doctorat, Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului, o susţine în iunie 1940, la Facultatea de Litere şi Filosofie din București, beneficiind pentru definitivarea ei de îndrumarea „spre câmpul de cercetare a satului românesc” a lui Dimitrie Gusti, preşedintele Comisiei de doctorat fiind C. Rădulescu-Motru, iar membri ai Comisiei: P.P. Negulescu, D. Caracostea şi P. Cancel. Ineditul lucrării, profunzimea cercetării monografice a ceremonialului agrar al cununii la seceriş, metoda modernă de investigare, informarea amplă asupra lucrărilor de specialitate pe plan european i-au adus din partea înaltelor personalităţi întrunite în Comisia de doctorat aprecieri şi elogii pentru „direcţia nouă” pe care o materializa în cercetarea monografică a unui obicei agrar pe o arie unitară. În vederea tipăririi tezei de doctorat Dealu Mohului se pare că a corespondat cu prietenul său I. Torouţiu. Lucrarea a văzut lumina tiparului în 1943, tipărită în condiţii grafice excelente, cu o copertă reprezentând „Buzduganul” specific Mohului şi Drăguşului, crucea cu patru braţe formate din spice de grâu, iar în partea de jos un portativ cu melodia cântecului ritual Dealu Mohului.

Evenimentele de la 23 august 1944 îl surprind în Germania. Este prezent apoi în Austria. Ultimele ştiri pe care familia le-a mai primit de la Ion. I. Ionică datează din noiembrie 1944: soţia lui Dumitru C. Amzăr – Maria (soră cu Ernest Bernea) – a mărturisit mai târziu că în acea lună ea l-a întâlnit pe Ion I. Ionică gata de a pleca în Italia. De atunci nu se mai ştie nimic despre el. Ion I. Ionică a dispărut fără urmă încercând să treacă graniţa din Austria în Italia. Judecătoria Sectorului 5 din Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2057/ 19 iunie 1980, pe baza probelor prezentate de familie, decide: moartea prezumtivă, la data de 30 noiembrie 1944, a lui Ion I. Ionică, fiul lui Ioan Ionică, născut la Zărneşti, la 26 iunie 1907.

Ion I. Ionică a făcut parte din Şcoala Sociologică de la București, condusă de Dimitrie Gusti, de altfel, în cadrul şcolii s-a şi format. Totodată, Ion I. Ionică a fost membru activ al cercului „Rânduiala”, împreună cu Dumitru C. Amzăr, Ernest Bernea, Nicolae Brânzău, Ion Conea, Mac Constantinescu, Ion Creangă, Nicolae Crişan, Constantin Floru, Eugen I. Ionică, Mihail Orleanu, Valeriu Papahagi, Victor I. Rădulescu-Pogoneanu, Ion Samarineanu, Emil Turdeanu, Haralambie Ungureanu. Acestora li se adaugă mai târziu Radu Gyr, Mihai Popp, D. Cuclin ş.a. Cercul a scos revista cu acelaşi nume: „Rânduiala” – Arhivă de gând şi faptă românească, în 1935, cu apariţie trimestrială, redacţia revistei fiind alcătuită din Dumitru C. Amzăr, Ernest Bernea, Ion I. Ionică şi Ion Samarineanu (echipă rămasă neschimbată până la încetarea revistei), o dată cu nr. 1 din 1938. Paralel cu activitatea redacţională, Ion I. Ionică a publicat numeroase texte aproape în toate numerele revistei, în primul număr fiind prezent cu Drepturile criticei şi Filosofia învăţământului secundar. În numărul imediat următor este prezent cu unul din studiile sale fundamentale Ţară şi ţări (nr. 2, pp. 121-154).

În nr. 3 al revistei (iulie-septembrie) Ion I. Ionică publică amplul studiu-poem Horia (p. 284-300) tipărit apoi şi în broşură separată în 1937, în colecţia „Rânduiala”, seria „Oameni şi locuri”. Contribuţia sa la cunoaşterea lui Horia ne dezvăluie concepţia autorului asupra istoriei, concentrată în: „Spre a-l înţelege deci [pe Horia] şi spre a-i înţelege fapta, cată să înţelegem porunca de atunci a Istoriei şi a Pământului ardelean”. Ilustrativ este şi citatul din poemul Horia de Aron Cotruş: „Şi-ai despicat în două Istoria, ţăran de cremene;/Cum n-a fost altul să-ţi semene, Horia”. În ampla sa lucrare monografică, Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului, Ionică pledează pentru o cercetare complexă, coerentă, a civilizaţiei rurale, drept pentru care respinge compartimentarea ei în etnografie şi folclor, adoptând în acest sens o metodologie adecvată. Faţă de lucrările care i-au premers (în general cercetări circumscrise la câte o localitate, un sat) Ion I. Ionică teoretizează necesitatea cercetărilor sociologice asupra „ţărilor” tradiţionale, în cazul demersului său, aplicat asupra Ţării Oltului. Monografia Dealu Mohului este, afirmă autorul, „rezultatul unor îndelungi cercetări întreprinse asupra unui aspect al vieţii rurale în cadrul unei regiuni tradiţionale”. Autorul a pornit iniţial tot de la un singur sat: Drăguş, aşa cum declara în prefaţa lucrării: „Punctul său îndepărtat de plecare [al lucrării Dealu Mohului] îl formează primul contact pe care, ca student, sub auspiciile Seminarului de Sociologie din Bucureşti, l-am avut la Drăguş, în l929, cu satul românesc. De bună seamă, satul românesc nu-mi era necunoscut nici înainte. Şi intelectual şi moral, îmi era foarte apropiat. Ecourile lumii lui le regăseam în toate mişcările gândirii şi simţirii mele. Pentru prima dată însă, el îmi apărea ca obiect posibil al unei ştiinţe de disciplină pozitivă… Momentul acesta, pe care ştiinţa românească îl datorează în mare măsură profesorului Dimitrie Gusti, a fost precumpănitor pentru direcţia pe care am dat-o atunci studiilor şi preocupărilor mele”.

Revenit în Ţara Oltului, după 6 ani de studii la Bucureşti şi Paris, ani în care aprofundase sociologia, etnografia şi antropologia, fiind la curent cu lucrările apărute în străinătate, Ion I. Ionică lărgeşte aria cercetării treptat-treptat la satele din jurul Drăguşului. Pe măsură ce înainta cu anchetele şi investigaţiile întreprinse, îşi dă seama că o mare parte din manifestările spirituale prezente într-un sat (respectiv în Drăguş, Arpaş sau Mohu – în latura extremă vestică) reapăreau în aşezările dimprejur în aceleaşi forme, dar totuşi diferit ca nuanţe. Aşa s-a născut ideea de a cerceta una din manifestările spirituale – ceremonia agrară a cununii – sub toate formele ei de manifestare: ritual, urme de magie, cântec, joc etc. Autorul se convinge că în ceremonia agrară a cununii – cununa formând centrul festiv al ceremoniei – se concentrau serii bogate de fapte artistice, religioase, economice, tehnice.

Pornind de aici, autorul urmăreşte să extindă cercetarea întregului grup de fapte în cuprinsul său regional, să fixeze regula variaţiilor sale şi să consemneze paralele sociale ale acestei diversităţi. În esenţă, autorul a intenţionat integrarea faptelor în unităţi mai mari decât satul, în zone „ţări”, cu sensul de ţinut şi să fixeze în interiorul acestora puncte de sprijin pentru ceea ce a numit „metoda comparativă progresivă”. Astfel, realizează monografia „ceremoniei agrare” în Ţara Oltului – ţinutul Făgăraşului, care, asemeni Amlaşului, încă din feudalismul timpuriu, intra în stăpânirea domnitorilor Ţării Româneşti. Aşa cum susţine şi demonstrează Ion I. Ionică, în deplin acord cu realitatea: ţăranul din Drăguş, când trece Oltul, spune că se duce în sau pe Ardeal. Din creasta Făgăraşilor până în Olt era Ţara Oltului, cu satele ei „oltene”, spre deosebire de cele olteneşti (din regiunea istorică Oltenia). Prin Dealu Mohului, sociologul român realiza primul său demers împlinit în planul vast ce ar fi urmat să fie realizat în cercetările viitoare, dacă un destin tragic nu i-ar fi rupt firul vieţii la vârsta de 37 de ani.