IONESCU, Ioan Dimitrie

IONESCU, Ioan Dimitrie (născut 19 decembrie 1844, Brașov, Şcheii Brașovului, pe Tocile  – decedat 31 iulie 1900, Sinaia), actor.

Fiul Paraschivei şi al lui Ion Dimitrie/Dimitriu, profesor la şcoala greacă din Brașov între anii 1837-1838, probabil până în 1841. Tatăl său a murit de timpuriu, când fiul era în şcoala primară. Nu este întâlnit între elevii gimnaziului românesc, deci foarte probabil a urmat şcoala greacă din Brașov. Cunoştea franceza, germana, maghiara, cânta la pian şi vioară. Rămas în grija mamei, copleşită de grija pentru ceilalţi copii, băiatul a fost reţinut de comunitatea greacă pe postul de cântăreţ, până la 17 ani.

Unchiul său era marele negustor George Ioan. Se pare că trecuse de mai multe ori Carpaţii, însoţind transporturile braşovene de mărfuri la Galaţi, alături de bunicul său care era cărăuş. În 1861 a trecut definitiv graniţa, stabilindu-se pentru început la Galaţi, unde s-a alăturat trupei de actori condusă de Fany Tardini şi în 1865 a venit la București, unde a fost angajat la Teatrul cel Mare, condus de C. Dimitriade. În 1866, s-a mutat la teatrul din Craiova, sub direcţia lui Theodorini. În 1872, într-un document este numit artist român şi director din Galaţi. Generos, a dat multe spectacole în beneficiul unor cauze filantropice, jucând pentru „inundaţii de la Seghedin”, „incendiaţii de la Focşani”, „săracii de la Călăraşi şi Constanţa”, „înecaţii de la Olteniţa”, în sprijinul gimnaziului de la Brad, al şcolii de fete de la Deva etc.

Începând din 1872, a întreprins numeroase turnee în oraşele şi satele din Transilvania şi Banat, cu trupa sa compusă din soţia Epifania şi „ajutorul” Martin Georgescu, deplasându-se cu uşurinţă în multe localităţi. Era însoţit în turneele sale şi de pianistul V. Enghiurliu. Interpretând vodeviluri, scenete, cuplete, duete, monologuri, era apreciat atât în mediul urban, cât şi rural, adaptându-se gustului particular al publicului. De asemenea, cânta canţonete, doine, romanţe, şansonete şi alte piese muzicale, cu o voce de tenor care impresiona şi emoţiona audienţa. Din acest motiv, Coriolan Brediceanu aprecia că turneele lui Ionescu „au ridicat nespus de mult simţul naţional şi cultura artei şi muzicii naţionale”, alături de spectacolele oferite de Pascaly şi Millo. Textele jucate erau creaţii de Vasile Alecsandri, Matei Milo, C. A. Rosetti, chiar şi cuplete proprii. În august 1872, la Brașov, a jucat, în sala „Reduta”, printre altele, piesele Cucoana Chiriţa, Barbu Lăutaru, Şoldan viteazul, a cântat romanţa Doi ochi am iubit de Grigore Ventura şi Adio la Braşov, ultima pe muzica lui A. Flechtenmacher. Cu un acut simţ de observaţie şi de percepţie a realităţii, observând gustul publicului, I. D. Ionescu a contribuit la dezvoltarea revistei româneşti prin organizarea teatrului de varietăţi în cadrul unor săli şi restaurant, precum sălile Oraşul Pesta devenită Orfeul român şi Uniuon Suisse, numită simplu Union.

Cu fiecare stagiune, actorul investea în dotarea scenelor, compunea programe susţinute de actori străini şi români şi reuşea să atragă un public numeros. Generos, folosea încasările pentru modernizări şi plata colaboratorilor, sprijinea pe prieteni şi organiza turnee în afara Capitalei. Multe din reprezentanţiile sale erau în folosul unor instituţii (şcoală, spital). În timpul Războiului de Independenţă, văzând starea prizonierilor turci, îmbrăcaţi în zdrenţe în timpul iernii, le-a venit în ajutor, cumpărând sute de perechi de cizme şi pachete de tutun. Pentru gestul său a fost decorat de sultan cu ordinul „Medgidia”. Jocul şi actele sale de filantropie l-au făcut cunoscut astfel că numele său era rostit în comedia „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, a cărei premieră avea loc în ianuarie 1879 la București. Popularitatea sa explică introducerea sa („Ionescu de la Union”) în textul dramatic. Mai târziu, în 1884, la premiera piesei „O scrisoare pierdutî”, I. D. Ionescu a făcut figuraţie în actul al III-lea. Ioan Slavici a fost impresionat de jocul său şi observa emoţia stârnită de jocul actorului asupra publicului de la Arad, Lipova, Lugoj, Caransebeş, Békés Gyula.

Între 1872-1886 revenea în turnee periodice şi juca în Banat la Timişoara, Pecica, Nădlac, Sânnicolaul Mare, Comloş, Biserica Albă, Mehadia, Orşova, în Transilvania la Sibiu, Alba-Iulia, Blaj, Braşov, Cluj ajungând până la Budapesta şi Viena. Dă reprezentaţii şi în mici localităţi: Săcele, Zărneşti, Râşnov. Cariera sa a urmat un traseu sinuos, cu succese şi insuccese, în funcţie de schimbarea preferinţelor publicului. De la scena unor săli frecventate de spectacole ajungea la turnee în provincie şi chiar în Bulgaria şi Turcia, pentru ca apoi să cânte în Grădina Cişmigiu şi chiar în berării. Epuizat, sărac şi bolnav, cânta în ultimele sale zile la Grădina Sinaia (fostă sala Hugo) din București, pe strada Academiei. Simţindu-se rău, era transportat la recomandarea medicului la Sinaia, unde deceda în dimineaţa zilei de 31 iulie 1900 şi era îngropat în cimitirul de acolo.

Numele său rămâne legat de sceneta şi cupletul satiric de actualitate, dar şi de romanţele pe care le interpreta patetic şi duios, popularizând versurile lui Mihai Eminescu. Analizând arta sa interpretativă, I. Massoff remarca imitarea stilului său între lăutari, care se întreceau „să cânte ca Ionescu”. Cronicarii şi criticii săi vorbesc atât despre tehnica sa muzicală, cât şi despre talentul său de actor. I. D. Ionescu a fost un „actor-cântăreţ”. Stăpân pe tehnica muzicală şi cu o voce de bariton limpede, plină, puternică, cu dicţie, a fost şi un actor sensibil, cu o mimică sugestivă, spontan şi cu umor, interpretând roluri comice şi dramatice deopotrivă, definindu-şi un stil propriu. Pentru această notă personală a fost apreciat de public. A colaborat cu autorii de cuplete şi texte comice (mai ales cu Pantazi Ghica şi Ion Moşoiu), dar şi cu o galerie întreagă de mari actori (Grigore Manolescu, Ion Petrescu, Ştefan Iulian, Aristizza Romanescu) pe care i-a încurajat şi cooptat în spectacolele şi turneele sale. Spirit generos, a fost un actor de valoare dăruit artei sale.