Dinamitard, ireverențios, subversiv, nestăvilit și, ca să recurg la un franțuzism, șic – iată câteva adjective ce descriu romanul care l-a catapultat în 1959 pe Raymond Queneau în atenția publicului cititor, transformând-o pe protagonistă într-un simbol al forțelor juvenile, proaspete ce caută să revitalizeze o societate confuză, bântuită încă de amintirea ocupației naziste și, în același timp, asaltată de produse culturale americane (Jean-Luc Godard avea să catalogheze generația franceză postbelică prin sintagma „copiii lui Marx și ai Coca-Cola” – într-o scenă din roman, de altfel, Zazie aproape că declanșează un adevărat scandal la o terasă atunci când i se spune că proviziile de „cacocalo” s-au terminat).
Deși premisa romanului poate părea, la prima vedere, cât se poate de inocentă – o fetiță de la țară pe nume Zazie este încredințată de către mama ei, timp de două zile, unchiului de la Paris, Gabriel –, autorul spulberă cu fiecare pagină orizontul de așteptare al cititorului, iar abundența jocurilor lingvistice și a trimiterilor intertextuale, melanjul ludic și vertiginos de elemente ce aparțin deopotrivă culturii de masă și celei înalte, muzicalitatea stranie și mereu comică pe care o conferă așa-zisa neo-franceză a lui Queneau (care este, de fapt, franceza vorbită, autorul încercând să o redea în scris prin operarea unor modificări ingenioase la nivel lexical, sintactic și ortografic), umorul sfidător și replicile deșănțate ale precocei și insolentei Zazie fac din romanul lui Queneau o operă cu totul insolită și o sursă inepuizabilă de delicii literare.
Sub optica extravagantă a lui Zazie, Parisul este înfățișat ca un formidabil loc de joacă, un spațiu miraculos unde evenimentele se desfășoară conform unei logici a visului: clădirile emblematice și monumentele „orașului luminilor” se dizolvă în amnezia trecătorilor, care nu mai sunt capabili să le distingă și le confundă necontenit, fiind familiarizați mai degrabă cu fel și fel de taverne obscure și cluburi sordide, personajele au identități multiple și trec cu ușurință de la o ipostază la alta, sexualitatea este și ea ambiguă, fluidă, elementele macabre și moartea par a fi lipsite de greutate, autorul tratându-le cu detașare ironică, totul pare a pluti în moliciunea halucinatorie a unei zile leneșe de vară.
Asemeni romanului lui Lewis Carroll, „Alice în Țara Minunilor”, cu care împarte o seamă de preocupări formale și tematice (putând fi văzut, de altfel, ca un soi de reînchipuire avangardistă a acestuia), Queneau se folosește de bizareria întâmplărilor prin care trece Zazie pentru a urmări procesul maturării intelectuale a protagonistei sale, oferind cititorilor unul dintre cele mai inventive și amuzante bildungsromane scrise vreodată.
Romanul a apărut pentru prima dată la noi în anul 2001, la editura Paralela 45, în minunata traducerea lui Alexandru Laszlo, ale cărui eforturi de a traduce un astfel de text literar, aparent intraductibil datorită inovațiilor la nivelul limbajului, merită lăudate din plin. De asemenea, romanul a fost ecranizat în 1960, în regia lui Louis Malle; și, cu riscul de a comite un sacrilegiu și de a supăra cititorii împătimiți, care proclamă eterna superioritate a cărții în fața filmului, voi încheia recomandarea de carte prin a face mențiunea că filmul lui Malle nu doar că reușește să transpună magistral romanul lui Queneau pe marele ecran, ba chiar îl îmbogățește cu sensuri noi și îi sporește farmecul, printr-o serie de procedee cinematografice revoluționare care amplifică iureșul nebunesc al întâmplărilor prin care trece Zazie în Paris la finele anilor ‘50. Așadar, lectură și vizionare plăcute!
A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.