Recomandarea de săptămâna aceasta este un roman clasic al literaturii ruse, „Un erou al timpului nostru”, de scriitorul romantic M.I. Lermontov, publicat inițial în 1840 și revizuit un an mai târziu. În română, cartea a fost tradusă de Alexandru Philippide și este disponibilă la biblioteca județeană din Brașov în mai multe exemplare, care pot fi împrumutate atât de la sediul central, cât și de la filialele bibliotecii.
Ceea ce surprinde încă din paginile introductive ale primului (și singurului publicat antum) roman al lui Lermontov – acest enfant terrible al literaturii ruse, mort în urma unui duel la doar 27 de ani, care, grație cunoștințelor sale de engleză și germană ce i-au facilitat întâlnirea cu operele unora ca Byron sau Schiller, avea să împrospăteze o tradiție romanescă ce arăta semnele unei anchilozări stilistice – este claritatea viziunii și o știință riguroasă a construcției narative, la care se adaugă curajul experimentării cu o cronologie fragmentară și cu perspective narative multiple.
Alcătuit din cinci capitole ce pot funcționa foarte bine și independent, care îmbracă forme diverse (însemnări de călătorie, povestiri în ramă, file de jurnal), romanul lui Lermontov îl are în centru pe Peciorin, antierou în descendența tradiției impuse de Byron sau de Pușkin cu Evgheni Oneghin, realizând o analiză poliedrică a acestui personaj imposibil de descris dintr-o perspectivă maniheistă. Cu toate că autorul a fost nevoit să însoțească ediția ulterioară a romanului de o prefață prin care clarifică anumite aspecte legate de acest personaj ale cărui purtări scandaloase au fost resimțite ca niște săgeți otrăvite de o societate ipocrită care se ascunde în spatele unei false pudibonderii (nu degeaba avea Lermontov să precizeze că personajul său concentrează în sine toate viciile epocii), contradicțiile lui Peciorin – personaj excepțional de lucid și sensibil, însă manipulator și captiv al unor tipare de gândire (auto)distructive, șarmant și inteligent, dar arogant, cinic și hrănit de un nihilism terifiant, capabil să sădească în toți cei aflați în proximitatea sa sâmburele îndoielii și al deznădejdii – iau de fapt forma unui îndemn de a interoga conceptul însuși de eroism într-o societate intens atomizată și confuză, ale cărei valori se află într-o haotică și perenă metamorfoză.
Cu toate că se dorește ironic, nu cred că titlul romanului trebuie să se limiteze doar la această dimensiune satirică: desigur, Peciorin, datorită acuității sale împovărătoare, nu poate decât să provoace durere, întristare și zbucium persoanelor care îl cunosc (persoane care, trebuie adăugat, sunt văzute de acesta ca niște pioni buni doar la a-i servi interesele), însă eroismul său – dacă poate fi numit astfel – derivă tocmai din capacitatea sa de a vedea dincolo de măștile pe care indivizii le îmbracă în relaționarea cu ceilalți. Peciorin a înțeles foarte bine că totul nu este decât aparență, spectacol ieftin, mascaradă, iar plictisul său patologic (protagonistul cască în mod compulsiv și insistă în orice dialog pe care-l poartă că absolut totul îi induce o stare ce se apropie de narcolepsie) este simptomatic pentru o societate amorțită, baricadată în spatele unor convenții și al unor coduri impersonale ce blochează orice manifestare autentică a individualității.
Recomand romanul lui Lermontov pentru furia sa dezlănțuită topită într-o expresie narativă încă surprinzător de proaspătă și pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume. Fără a-l glorifica sau a-i scuza comportamentul toxic, autorul ne propune un personaj ale cărui acțiuni și reflecții ne pot servi drept stimul pentru a ne analiza propriile comportamente și pentru a vedea în ce măsură suntem sinceri cu ceilalți și cu noi înșine.
A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.