Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul de proză scurtă „Oameni din Dublin”, cu care James Joyce – unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai secolului XX – a debutat în proză în anul 1914. Acesta este disponibil în cadrul bibliotecii județene din Brașov în mai multe ediții. Versiunea tradusă de Frida Papadache poate fi împrumutată de la sediul central și de la filialele 2, 3, 4, 5, precum și de la filiala pentru copii, în timp ce traducerea mai recentă, realizată de Radu Paraschivescu și publicată la editura Humanitas în 2012, poate fi împrumutată de la sediul central. De asemenea, biblioteca dispune și de versiunea originala în limba engleză, precum și de versiunea în limba maghiară.
Alcătuit din 15 povestiri inegale ca dimensiuni, însă reunite printr-un fir ce împletește teme și simboluri comune și ordonate în așa fel încât să reflecte stadiile dezvoltării umane (de la copilărie până la senectute), volumul de debut în proză al lui James Joyce reprezintă, în esență, o încercare de a cartografia orașul Dublin, prin înșiruirea, ca într-un panoptic, a unor personaje aparținând clasei muncitoare și micii burghezii cu toate frământările, temerile, obsesiile, deziluziile și modestele lor bucurii. Acest demers, al panoramării unui oraș și, prin extensie, a unei întregi națiuni, prin urmărirea unor personaje lipsite de excepționalitate (dar nu și de o umanitate fragilă, cu care cititorul se poate identifica mult mai bine) în tot ceea ce este mundan și vulgar, avea să fie dezvoltat de Joyce în „Ulise”, piatra de temelie a literaturii moderniste care a resemantizat toposurile și principiile de funcționare ale romanului. „Oameni din Dublin”, chiar dacă nu se caracterizează prin aceeași ruptură față de tradiția literară și nici prin utilizarea unor procedee literare și narative inedite, impresionează în primul rând prin unitatea sa tematică și prin caracterul său esențialmente polifonic, pentru care Joyce a luptat să le mențină intacte (volumul a fost publicat abia după 10 ani de la scrierea ultimei povestiri, fiind refuzat și amânat în mod repetat de editori datorită unor pasaje considerate ca atentând la pudoarea bunelor moravuri).
Volumul, deși utilizează în cea mai mare parte pe o perspectivă obiectivă, detașat-ironică (doar primele trei povestiri, despre copilărie, sunt scrise la persoana I), poate fi citit și ca o confesiune extinsă a autorului despre relația sa problematică cu Irlanda, pe care avea să o părăsească definitiv în 1912, dar care a continuat să exercite asupra sa o influență covârșitoare până la moarte. Unul dintre locurile comune în analizele pe marginea „Oamenilor din Dublin” este starea de paralizie – spirituală, morală, intelectuală, afectivă, chiar fizică – pe care irlandezii o resimt în viața lor de zi cu zi. Joyce s-a simțit paralizat și oprimat de conservatorismul și de naționalismul zelos și ipocrit al societății irlandeze, iar personajele sale se simt, de asemenea, țintuite într-o stare perpetuă de abulie și fatigabilitate, accentuată de mediul claustrant în care sunt captivi, asemeni insectelor prinse în pânza de păianjen. În acest mediu, copiii sunt forțați să se maturizeze precoce (prin conștientizarea vulnerabilității trupești și a morții, a pericolului ce se poate întrupa în cele mai neașteptate forme și a propriei vanități), tinerii sunt constrânși să privească în oglindă și să-și confrunte propria nimicnicie și tendință de a se complace într-o inactivitate moleșitoare, iar adulții sunt puși față în față cu eșecurile suferite și cu iluziile care le-au oferit un fals confort de-a lungul vieții. Ultima povestire (sau, mai precis, nuvelă), considerată – pe bună dreptate – piesa de rezistență a colecției, se încheie cu imaginea unei pături groase de zăpadă care se așterne pe întreaga față placidă a Irlandei, acoperindu-i atât pe cei vii, cât și pe cei morți cu un strat care anulează orice distincție dintre aceștia, cufundând parcă universul, în nemărginirea lui, într-o liniște devoratoare. Această imagine, care redă cel mai pregnant inerția personajelor lui Joyce, conține și un sâmbure de optimism și pâlpâirea unei promisiuni de regenerare: zăpada se va topi, natura se va primeni, iar oamenii din Dublin – experimentând fiecare de-a lungul povestirilor câte o epifanie – vor putea pesemne să-și găsească resursele pentru a iniția o cât de modestă schimbare în viețile lor. Tocmai de aceea, fiindcă ne aflăm în preajma sărbătorilor de iarnă, vă recomand să citiți, dacă timpul nu vă permite să lecturați întreaga colecție, măcar această ultimă nuvelă – intitulată „Cei morți” – cu care se încheie volumul și care constituie pentru mine cea mai răvășitoare poveste de Crăciun din câte am citit.
A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit