Parcurgând prozele scurte incluse în cel de-al doilea volum al lui George Saunders, „Pastoralia”, este foarte probabil să fii stăpânit, nu de puține ori, de impulsul nestăvilit de a lăsa cartea jos o clipă și de a-ți acoperi ochii cu mâinile de rușine, după care să simți cum te năpădește o avalanșă de râsete zgomotoase, aproape sardonice, pe care încerci repede s-o suprimi pentru că realizezi că – nu-i așa? – nu se cade să te distrezi pe seama necazurilor unor năpăstuiți ai sorții, oricât de respingătoare ar fi personajele în cauză, dar apoi constați că, fără să mai lupți împotriva lor, râsetele slăbesc treptat și sunt înlocuite de sentimente dintre cele mai variate: milă, revoltă, teamă, dezgust și, poate cel mai important, empatie. Brusc, te simți despuiat de acea armură pe care ai îmbrăcat-o la începutul lecturii, înveliș protector ce-ți permitea să privești de sus, cu o satisfacție reconfortantă, viețile mizerabile ale personajelor descrise, pentru că-ți dai seama că și tu, la rândul tău, ai trecut la un moment dat prin clipe similare de stânjeneală, eșec, umilință sau ridicol. Și, cu toate acestea, găsești în tine puterea să continui lectura și să nu te abandonezi pe deplin unei stări de jenă sfâșietoare sau unei repulsii față de toate acele gânduri și trăiri pe care mintea ta lucrează necontenit să le estompeze sau să le alunge, dar care îți sunt evocate, pagină cu pagină, insistent, de către viețile personajelor lui Saunders.
Prozele sale sunt populate de indivizi care au suferit înfrângeri pe toate planurile – amoros, familial, profesional, spiritual etc. – și ajung să se scalde într-o neputință și o monotonie ce le consumă întreaga existență; și totuși, așa cum se întâmplă în „Ulisele” lui Joyce, unde idealurile morale și valorile eroice tradiționale sunt răsturnate, iar noțiunii de eroism i se atribuie noi valențe, preluate chiar din nespectaculosul vieții de zi cu zi a omului obișnuit, așa si ratații lui Saunders devin eroi în felul lor modest de a fi. Acest nou tip de eroism, adaptat la existența noastră contemporană, îmbracă diverse forme: în nuvela care dă și titlul volumului, de pildă, personajul central, care lucrează într-un soi de muzeu-rezervație în care angajații trăiesc izolați de realitatea exterioară (singurul contact cu exteriorul fiind faxul) și li se cere să își însușească perfect rolurile care le sunt distribuite (protagonistul fiind nevoit să mimeze comportamentul omului preistoric), umanitatea și eroismul protagonistului transpar prin decizia sa de a-și apăra „colega de peșteră”, care este pe punctul de a fi concediată datorită prestației sale neconvingătoare și nerespectării regulamentului locului de muncă. În această distopie capitalistă imaginată de Saunders, îndrăzneala de a te opune angajatorului, de a minți în apărarea unui coleg ajunge să fie echivalentă cu gestul de rezistență al lui Winston din „O mie nouă sute optzeci și patru” de a ține un jurnal, iar Saunders, cu toate că lasă adesea impresia că își manipulează personajele asemeni unui păpușar malițios și sadic, nu le dezumanizează niciodată și nici nu se raportează la acestea într-atât de ironic încât să le anuleze de la bun început însemnătatea oricăror acțiuni, astfel că reacția protagonistului din „Pastoralia” poate fi citită ca un veritabil act de curaj.
Celelalte proze incluse în „Pastoralia” sunt presărate de momente în care personajele par a descoperi în jalnicul propriei existențe o modalitate prin care să-și poată accepta condiția, iar în universul ficțional al lui Saunders simpla acceptare a realității, renunțarea la aspirații rocambolești reprezintă mici victorii personale și un pas înainte spre fericire sau, cel puțin, spre o imagine lipsită de pretenții a acesteia, însă una cu atât mai sinceră.
Volumul a fost publicat în anul 2000 și a apărut anul acesta la editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Radu Paraschivescu. De același autor, Biblioteca Județeană Brașov are romanul „Lincoln între vieți”, tradus tot de Radu Paraschivescu și apărut la Humanitas în 2018.