Recomandarea de săptămâna aceasta este „Născut în ‘02”, volumul de memorialistică al lui Sașa Pană, figură centrală a avangardei istorice românești, volum ce poate fi împrumutat atât de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, cât și de la filiala 5.
Printre multele surprize prilejuite de oferta editorială a colecției „Anansi. World Fiction” de la editura Pandora M se numără și reeditarea de anul acesta a operei de căpătâi a lui Sașa Pană, „Născut în ‘02”, carte indispensabilă pentru o mai justă apreciere a ceea ce a reprezentat avangarda artistică în spațiul autohton. Această apariție este cu atât mai salutară cu cât în ultimii ani s-a putut constata un reviriment al interesului față de un curent care s-a aflat pentru mult timp blocat undeva la periferia discursului critic și care, de bună seamă, merită pe deplin să fie reevaluat cu instrumentele critice cele mai pertinente.
Un mic exercițiu de tip brainstorming pornind de la termenul de „avangardă” ar atrage cu sine cuvinte precum „protestatar, dinamitard, anarhic, distrugător, neconformist, iconoclast, nihilist” și altele din aceeași speță, menite să sublinieze revolta virulentă față de chingile tradiției, de canon, de academism, de instituții și de ipocrizia spiritului burghez. Publicat pe când acesta avea 71 de ani, opul de 800 de pagini al lui Sașa Pană frapează prin… absența oricărei tendințe subversive sau negatoare – paginile sunt scrise în stilul cel mai cuminte și temperat cu putință, fronda și experimentalismul din tinerețe cedând locul unei voci tandre și melancolice. Chiar și atunci când Pană rememorează abuzurile antisemite din perioada interbelică, atacurile și persiflările în lanț ale celor care nu înțelegeau demersurile avangardiștilor sau spaimele din timpul celui de-al doilea război mondial, acesta dă dovadă de un stoicism consecvent (de altfel, chiar tatăl său i-a cerut, pe patul de moarte, să-i urmeze exemplul și să fie mereu stoic asemenea lui). Dar această „îmblânzire” a lui Pană în timpul regimului comunist nu trebuie văzută ca o contradicție. Chiar dacă poetul și-a manifestat din tinerețe, fără ocolișuri, simpatiile sale de stânga (pentru care a fost nevoit să anunțe suicidul simbolic al celei mai importante reviste de avangardă românească din interbelic, „unu”), iar imediat după instalarea comunismului a lucrat inclusiv în sectorul de propagandă, și în pofida practicării unei arte angajate, Sașa Pană nu și-a trădat niciodată prietenii și colegii de breaslă, ducând până la moarte o muncă asiduă de recuperare și de promovare a avangardei într-o perioadă în care foarfecile cenzurii operau neabătut. Prin „Născut în ‘02” – la care se adaugă, tot în perioada comunistă, publicarea unei masive antologii de avangardă și reeditarea unor autori ca Urmuz, Tristan Tzara sau Max Blecher – Sașa Pană nu face altceva decât să lupte împotriva aneantizării mișcării avangardiste de trecerea timpului, creând culoarul unui proces de reinterpretare care să recunoască în aceste producții atipice și sfidătoare mai mult decât niște teribilisme sau simple experimente curioase, rizibile, fără valoare artistică.
Înzestrat cu un veritabil har evocator și cu o atenție obsesivă pentru detalii, Sașa Pană scrie pagini savuroase despre gruparea concentrată în jurul revistei „unu” și despre întâlnirile de la „Secol” (lăptăria lui Enache, tatăl poetului avangardist Stephan Roll), un fel de cartier general al mișcării, poreclit astfel pentru că acolo își duceau veacul tinerii care au declarat război tradiției și au luat cu asalt terenul unei arte amorțite estetic. Aici prezida ca un corifeu S. Roll, calamburist neîntrecut ce nu scăpa nicio ocazie să lanseze câte o butadă iscusită sau să pună la cale vreo farsă elaborată, ai cărei victime erau adesea ceilalți membrii ai grupării. Tot aici veneau, printre alții, Geo Bogza, pe atunci client fidel al tribunalelor și al închisorii Văcărești, pentru poeme ce-au stârnit în epocă un mare scandal pe teme legate de pornografie, moralitatea în artă, raportul dintre etic și estetic etc., pictorul Victor Brauner, ajuns astăzi unul dintre cei mai bine cotați artiști plastici din România, sau Ilarie Voronca, veșnic chinuit de angoase, cu un psihic extrem de fragil, care avea să fie înghițit definitiv de marasmul pe ale cărui valuri s-a zbătut toată viața. La fel de incitante sunt paginile în care Pană descrie relațiile pe care avangarda română le avea cu cea din Paris, Germania sau Belgia sau cele dedicate expoziției de artă modernă din România (care rămâne, probabil, cea mai mare manifestare de acest fel organizată până acum la noi) la care au participat, în 1924, nume importante ale avangardei europene, ceea ce întărește caracterul cosmopolit al acestei mișcări și poziția unică de care România se bucura în acea perioadă pe scena avangardei internaționale.
Cartea lui Sașa Pană constituie o lectură necesară pentru toți cei interesați de climatul cultural, social și politic din România primei jumătăți a secolului XX – autobiografie, cronică a unor vremuri tulburi, portret de grup, jurnal de lectură și de vise, fereastră spre laboratorul de creație al autorului, epistolar și, mai presus de toate, opera de căpătâi a unui figuri proteice (poet, medic militar, arhivist, editor) pentru care scrisul a reprezentat materia primă ce alimentează viața. Reeditat la aproape 50 de ani de la apariție, e în sfârșit momentul ca volumul lui Sașa Pană – alcătuit cu o minuție singulară, enciclopedică și sub imboldul unei constitutive curiozități, căreia nu-i scapă nimic niciodată – să fie pomenit printre cele mai valoroase scrieri memorialistice din literatura română.
A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit