Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul de eseuri al criticului de film Andrei Gorzo, „Viața, moartea și iar viața criticii de film”, apărut la editura Polirom în anul 2019. Cartea poate fi împrumutata de la mediateca bibliotecii județene braşovene.
Publicat în colecția „Cinema” coordonată de editura Polirom, cel mai nou volum al lui Andrei Gorzo – apreciat ca fiind unul dintre cei mai importanți critici de film români – este totodată, conform unui interviu acordat Flaviei Dima pentru „Films in Frame”, și cea mai personală carte a acestuia, fapt care se datorează opțiunii autorului de a discuta pe larg despre o seamă de personalități ale lumii filmului (și nu numai) ce revin aproape obsesiv în cronicile, articolele, eseurile și cărțile publicate de acesta în ultimii douăzeci de ani. De pildă, un loc important în cadrul volumului îl ocupă André Bazin, omagiat de autor în dubla sa calitate de critic și teoretician al cinemaului, dar și de cumpătat mediator într-o perioadă de intens partizanat în care taberele cinematografului național francez, ale neorealismului italian, cele ale cinematografului stalinist și acelea ale Hollywoodului polemizau cu neobosită râvnă. În același timp, autorul atrage atenția că, departe de a fi perimate, teoriile lui Bazin de la mijlocul veacului trecut despre cinema ca artă a realului continuă să exercite o puternică influență asupra unor cineaști contemporani, anticipând documentarul observațional sau chiar curente de avangardă precum cinemaul structural; mai mult, cititorii interesați de fenomenul Noului Cinema Românesc vor descoperi că teoriile lui Bazin au stat la baza esteticii acestuia, iar filmele lui Cristi Puiu de la începutul anilor 2000 – care au dat startul unei noi direcții în cinematografia autohtonă – reprezintă un bun exemplu în acest sens.
Un alt critic de film pe care Gorzo îl omagiază este Alex. Leo Șerban (căruia îi și este dedicat volumul), ilustrat ca o figură marcantă a criticii de film românești din anii ’90 și 2000, un intelectual cosmopolit (cu rol deosebit în promovarea unor regizori venerați în cercurile cinefile din străinătate într-o perioadă în care accesul la producțiile acestora era dificil în România) și un veritabil dandy literar, ale cărui texte rămân proaspete prin combinația bine dozată dintre precizie analitică și scriitură jubilatorie, senzuală.
Probabil cel mai intim text al volumului este cel dedicat criticului și istoricului de film George Littera, care începe cu o nostalgică evocare despre activitatea pedagogică a acestuia în cadrul Academiei de Teatru și Film, unde Gorzo l-a avut ca profesor la finele anilor ’90, urmată de încercarea de recuperare a criticii de film a lui Littera, adunată în volumul postum „Pagini despre film”, în care autorul identifică o voce erudită, de o foarte mare claritate și pătrundere.
Ceea ce mi s-a părut remarcabil la volumul lui Andrei Gorzo este stilul captivant conferit de caracterul său eteroclit – deși alcătuit din texte care converg spre direcția criticii de film, a rolului și a relevanței acesteia astăzi (cu excepția unui pasionant studiu despre relația dintre scriitorul Graham Greene și traducătorul său român, Petre Solomon, reconstituită cu minuție de detectiv prin intermediul corespondenței lor, a cărui prezență se justifică însă în cadrul volumului prin aducerea în discuție a unor teme precum Războiul Rece și poziția României față de Occident, teme ce se regăsesc și în alte texte din carte), arsenalul critic utilizat de autor înglobează abordări variate ce creează de la o pagină la alta senzația de noutate perpetuă. Astfel, se poate spune despre volum că este unul dinamic, având marea calitate de a nu fi redundant grație îmbinării stilului polemic cu cel didactic, dar și cu stilul confesiv, al unui cinefil împătimit, bunăoară receptiv la cele mai mici amănunte din fizionomia lui Humphrey Bogart sau la subtilitățile ce pot fi identificate în cadrele și deciziile regizorale ale lui Pintilie în filmul „O vară de neuitat”. Când este polemic – și este de multe ori, aproape întreg volumul stând sub imperativul chestionării critice a discursurilor despre cinema și cultură – Andrei Gorzo dă dovadă de rigoare argumentativă și de o gândire investigativă percutantă, iar atunci când omagiază personalități evită discursul de tip encomiastic, festivist, pe care îl identifică drept una dintre hibele unei mari părți a criticii de film contemporane, prea timorată și complezentă pentru a interoga status quo-ul politico-economic de astăzi.
A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit