Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul de debut al scriitoarei britanice Zadie Smith, „Dinți albi”, publicat în anul 2000, pe când aceasta avea doar 24 de ani. Romanul a fost tradus în limba română de Alina Scurtu și a apărut la mai multe edituri (Leda, Polirom, Litera); în cadrul Bibliotecii Județene „George Barițiu”, romanul poate fi găsit la sediul central și la filialele 2, 3 și 5, iar varianta originală în limba engleză este disponibilă la Centrul Cultural Englez.
În spațiul anglofon, cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a cunoscut un reviriment al realismului pe plan literar, o întoarcere la romanul poliedric care îmbină cu tenacitate – à la Dickens – zeci de fire narative și miriade de personaje cu psihologii bine definite, oferind o imagine pătrunzătoare a realității. Desigur, experiența postmodernismului și-a spus cuvântul, astfel că noul realism avea să fie catalogat drept unul „isteric”, unul care interoghează însăși noțiunea de reprezentare realistă a lumii și care, datorită excesului ce-l caracterizează (exces de personaje, de informație, de teme și de fire epice), pare a se afla constant pe punctul de a exploda. Romanul de debut al lui Zadie Smith este adesea citat ca fiind un roman maximalist prin excelență, o construcție romanescă ambițioasă (atât ca întindere, cât și în ceea ce privește complexitatea tematică și structurală) ce are în centru saga a trei familii – una de imigranți bengalezi, alta mixtă etnic (formată dintre un englez și o tânără de origine jamaicană) și una de englezi de origine evreiască –, a căror experiențe reprezintă pentru autoare un prilej de a sonda cu acuitate societatea britanică contemporană și de a explora dinamica și moștenirea imperialismului britanic, alături de consecințele celui de-al Doilea Război Mondial. Orice încercare de a rezuma cât mai concis acțiunea romanului reprezintă însă un mare deserviciu adus inteligenței și viziunii totalizante a autoarei: exuberanța diegetică și propensiunea spre a îngloba, într-un efort demiurgic, elementele disparate ale realității spre a le da o coerență narativă sunt pur și simplu intimidante. Dacă aș fi nevoit însă să mă limitez la un singur atribut al acestui roman, probabil că aș alege să evidențiez fluiditatea lui – ușurința cu care Zadie Smith se joacă cu cronologia narațiunii, tranzițiile line de la o perspectivă narativă la alta și refuzul de a crea ierarhii între personaje (toate personajele sunt pentru autoare la fel de relevante în ansamblul cărții), stăpânirea unei game largi de registre stilistice, a căror alternare frecventă nu produce disonanțe și, în fine, dialogul permanent între diferite medii semiotice, dintre care cinematografia joacă un rol deosebit de important. Chiar dacă detractorii tipului de roman propus de Smith sau de unii precum Thomas Pynchon, Don DeLillo, Salman Rushdie sau David Foster Wallace îi acuză pe aceștia ca fiind incapabili să redea umanitatea personajelor lor datorită viziunii lor holistice, „isterice” asupra realității, „Dinți albi”, în ciuda arhitecturii sale complicate și a aglomerării de teme dintre cele mai diverse (știință, fundamentalism religios, prietenie, rasism, feminism, tradiție, dar și inginerie genetică sau botanică!) se poate mândri cu unele dintre cele mai expansive și mai memorabile personaje imaginate vreodată.
A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.