Recomandarea de săptămâna aceasta este colecția de eseuri a scriitorului american David Foster Wallace, „Consider the Lobster and Other Essays”, tradusă în limba română de către Anca Dumitrescu și Lavinia Gliga cu titlul „Care-i treaba cu homarul?” și publicată în 2017 la editura Black Button Books. Cartea poate fi împrumutată atât de la sediul central, cât și de la filialele 2 și 5.
Trebuie spus din capul locului că însăși perspectiva de a parcurge volumul lui David Foster Wallace este intimidantă – este foarte probabil ca, deschizând la întâmplare cartea, să fii asaltat de multiple note de subsol care se întind pe pagini întregi, care lasă impresia că acaparează în totalitate texul propriu-zis, dar și de note de subsol subordonate altor note de subsol (ultimul eseu din colecție, „Gazda”, înlocuiește însă notele de subsol cu chenare dreptunghiulare inserate chiar în text, ce încadrează numeroasele adnotări ale autorului, simulând astfel experiența pe care ar fi avut-o cititorul dacă citea articolul pe internet, într-o interfață interactivă, așa cum fusese publicat inițial), toate alcătuind o rețea textuală densă, arborescentă, ce reflectă actuala afluență informațională și care totodată creează senzația că lectura nu reprezintă un act solitar, intruziunile auctoriale întreținând sentimentul unui permanent dialog între cititor și autor. Odată alungată această senzație incipientă de intimidare pe care primul contact cu textul o poate inspira, cititorul va putea descoperi o seamă de eseuri pe teme dintre cele mai diverse, scrise cu o neobișnuită luciditate, cu o ironie și un umor incredibil de nuanțate, punctate de o inteligență enciclopedică și de o viziune percutantă aptă să reveleze profunzimea și transcendentul din situațiile aparent cele mai prozaice.
Deși termenul de eseu poate sugera o scriitură aridă, academică sau tehnică, Wallace propune o variantă cu totul inedită a acestui gen, estompând granițele dintre ficțiune și non-ficțiune; astfel, cele mai multe dintre eseurile sale sunt mai curând micro-romane, cu personaje reale transformate în figuri romanești, abil conturate, cu o desfășurare a evenimentelor foarte bine gradată și cu tensiune epică menținută cu iscusință (aici merită în special menționate eseul „Sus, Simba”, în care Wallace își descrie experiența ca reporter în cadrul echipei lui John McCain, în campania sa din 2000 împotriva lui Bush, realizând o panoramă amplă și savuros scrisă a politicii americane și a întregului sistem electoral, și eseul care deschide volumul, în care autorul explorează industria filmelor pentru adulți, cu a sa misoginie inerentă, meditând pe seama alienării pe care dependența pornografică o aduce cu sine). În eseurile de tip recenzie ale unor cărți precum tomurile despre Dostoievski scrise de Joseph Frank, autobiografia unei jucătoare de tenis sau „Toward the End of Time”, romanul din 1997 al lui John Updike, obiectul recenziei reprezintă un simplu pretext pentru abordarea unor teme mult mai ample: contextul cultural postindustrial care i-a determinat pe scriitorii postmoderni – cu a lor detașare ironică specifică și autoreflexivitate – să fie incapabili să producă opere cu adevărat pasionale, vii, morale; relația aparent paradoxală dintre calitatea slabă a cărților autobiografice ale sportivilor și geniul non-verbal, starea totală de concentrare inexprimabilă a acestora, care le asigură succesul profesional și, în fine, narcisismul toxic al unei întregi generații de autori americani. Fie că analizează cu fervoare lupta dintre prescriptivism și descriptivism în lexicografia americană, umorul lui Kafka, implicațiile morale pe care le implică uciderea animalelor pentru hrană sau existența confuză, traumatizantă într-o societate post 11 septembrie 2011, Wallace – cu a sa sinceritate și claritate morală – ne impulsionează, în ultimă instanță, să citim lumea cu mai multă responsabilitate și spirit civic.