Recomandarea de carte de astăzi este volumul Sărbătoarea continuă, de Ernest Hemingway.
Publicat postum de către soția sa în 1964 și republicat în 2009 într-o ediție care urmărește cu mai mare fidelitate manuscrisele autorului, „Sărbătoarea continuă” reprezintă o fereastră către anii de ucenicie literară a lui Hemingway la începutul perioadei interbelice în Paris și totodată o imagine-document a scenei culturale franceze și a comunității de artiști americani și europeni expatriați, comunitate prin operele căreia avea să se contureze și să ia amploare curentul modernist în domeniul artelor. Scris în ultimii ani de viață ai autorului, într-o perioadă în care sănătatea fizică și psihică a acestuia se dezintegra într-un ritm din ce în ce mai alarmant, pe fondul a numeroase accidente neobișnuite și a unui tratament cu electroșocuri pentru mai multe episoade depresive și închipuiri paranoice, care a avut ca efect secundar declanșarea unei disfuncții cognitive cu impact nimicitor asupra creativității sale, volumul lasă impresia unei încercări a autorului de a se elibera de marasmul existențial în ghearele căruia se afla captiv prin intermediul scrierii de tip confesional și comemorativ.
Structurat în 20 de schițe ce pot fi citite independent, neordonate în sens cronologic, prefațate de afirmația conform căreia cartea poate fi citită atât ca ficțiune, cât și ca adevăr – cititorul fiind invitat să adopte oricare dintre aceste perspective –, volumul este remarcabil prin lumina inedită pe care scriitura o aruncă asupra personalității lui Hemingway și asupra bucătăriei sale interne. Asociat în mod tradițional cu idealurile de onoare, bravură, disciplină, masculinitate extremă, rezistență și înarmat cu o atitudine stoică în fața morții, eroul hemingwayan confruntă asperitățile destinului fără a-și dezvălui vreodată sentimentele sau temerile, evită să dea prilejul insinuării oricărei drame – de aici și scrisul laconic, chiar monoton, ce respinge cu desăvârșire podoabele literare, descrierile ample, construcții logoreice istovitoare, pledând în schimb pentru o limpezime lingvistică aptă să sugereze tensiunea din spatele cuvintelor, și nu să o dezvăluie în mod fățiș. Deși Hemingway nu renunță în memoriile sale la scriitura pentru care a devenit celebru, ceea ce este surprinzător este faptul că, spre deosebire de eroii săi – și în ciuda propriei sale imagini încărcate de machism –, autorul nu se ferește să-și mărturisească fragilitatea, să își înfrunte deciziile luate în tinerețe (în acest sens, pasajele în care se mustră pentru modul în care a spulberat armonia primei sale căsnicii reprezintă un moment neobișnuit de intim pentru un bărbat care a evitat întotdeauna să-și facă cunoscute sentimentele) și, în general, să deconstruiască mitul propriei sale persoane.
Așa cum menționasem mai devreme, planul intim-confesiv este dublat de portretele dedicate mai multor membri ai „Generației pierdute” – generație botezată, după cum putem afla chiar din volumul lui Hemingway, de scriitoarea Gertrude Stein, care a preluat sintagma de la un mecanic auto francez –, cele mai multe dintre acestea fiind deloc măgulitoare. E greu de imaginat de ce Hemingway a ales să includă în volumul său atâtea pagini caustice, care trădează o intensă amărăciune, însă cert este că în aceste secțiuni rezidă totodată și nucleul comic al volumului: capitolele dedicate relației sale cu F. Scott Fitzgerald, cu ale sale complexe și apucături ipohondrice, reprezintă un adevărat tur de forță umoristic, plin de savoare (nu de același tratament are parte soția acestuia, Zelda, însă, Hemingway considerând că aceasta a stat la baza declinului lui Fitzgerald). Pe lângă Fitzgerald, cititorul se poate delecta cu portretele unora ca Ezra Pound (cel mai apropiat prieten al lui Hemingway din acea perioadă), James Joyce, Sylvia Beach, Alice B. Toklas, Ford Madox Ford sau Wyndham Lewis. Personajul central în carte nu este însă nici naratorul, nici soția sa, Hadley (căreia îi creează, aproape exclusiv prin dialog, o imagine idealizată, angelică, modelată de dragoste profundă, nostalgie, dor și regret), și nici altul dintre numeroasele personaje care o populează, ci Parisul însuși, cu cafenelele și restaurantele sale emblematice, hipodroame, străduțe labirintice, locuințe deopotrivă modeste și extravagante, galerii de artă unde artiștii înfometați își pot ascuți simțurile critice prin contemplarea picturilor cu stomacul gol (cel mai bun stimulent, așa cum aflăm de la Hemingway), Parisul interbelic ce a găzduit și inspirat atâția intelectuali și artiști care au transformat lumea prin creațiile lor.
Romanul a fost publicat în 2008 la editura Polirom, în traducerea lui Ionuț Chiva, și poate fi împrumutat de la sediul central, filialele 2, 3 și 5.