Recomandarea de carte de săptămâna aceasta este Pnin, de Vladimir Nabokov. Scris în paralel cu cel mai cunoscut roman al său, „Lolita”, și publicat în 1957, după ce capitole din roman apăruseră deja în revista The New Yorker, „Pnin” constituie încercarea lui Nabokov de a se reconcilia cu statutul său de expatriat, înfățișând – cu ironie suavă, nostalgie, dar și cu o melancolie asfixiantă ce subjugă tonul adesea ludic și stăruie chiar și în subtextul pasajelor descriind caraghioslâcurile generate de inadaptarea personajului titular – atât universul tangibil, cât și pe cel interior, psihologic al exilului rusesc.
Profesorul Timofei Pnin este întruchiparea intelectualului incapabil să se adapteze exigențelor vieții moderne, o figură caricaturală ce pare mai curând incongruentă cu traiul colectiv, handicap exacerbat de despărțirea sa forțată de patria mamă, de peregrinările sale ulterioare prin Europa și, în fine, de întâlnirea sa cu America, unde speră să poată aduce cu sine și răspândi ceva din cultura țării sale. La Colegiul Waindell, în cadrul căreia predă rusa grație intervenției șefului catedrei de germanistică, Pnin este ținta persiflării personalului academic, mai ales datorită englezei sale șubrede, care reprezintă prima barieră în calea asimilării sale de către cultura americană; apoi, profesorul Pnin întâmpină în mod constant dificultăți în decodarea acesteia: fie că este vorba de reclamele americane, de glumele și bârfele celorlalți profesori sau de confuzia ivită la un magazin atunci când cere o minge de fotbal pentru fiul său, iar vânzătorul îi oferă, în mod instinctiv, o minge de rugby, statutul de outsider al lui Pnin scânteiază neobosit, fiind imposibil de mascat sau suprimat. Distanța pe care o impune prezența neobișnuită a lui Pnin celorlalți cu care intră în contact intervine, prin tehnica narativă adoptată, și în raportarea cititorului față de acesta: exotismul protagonistului este accentuat prin faptul că nu avem niciodată acces direct la adevăratele trăiri și gânduri ale acestuia – viața sa intimă este redată prin prisma imaginației naratorului necreditabil, Vladimir Nabokov însuși, care mărturisește că îl cunoaște pe Pnin încă din tinerețe și care apare la un moment dat în roman, deturnând acțiunea. Cu toate acestea, în mod paradoxal, aura stranie cu care naratorul îl înconjoară pe Pnin, transformându-l adesea într-un trist bufon, într-o făptură bizară care pare a popula un univers alternativ, ni-l face în cele din urmă mai autentic și mai aproape de realitate decât orice alt personaj din roman (în treacăt fie spus, deși are doar 200 de pagini, Nabokov include în roman peste 300 de nume de persoane!). De asemenea, merită precizat că romanul poate fi citit și într-o cheie (cvasi)autobiografică: prin intermediul structurii romanești ingenioase, redată printr-un discurs metaficțional și parodic, Nabokov își camuflează propria experiență de emigrant în America. La fel ca Pnin, Nabokov părăsește Rusia în urma revoluției bolșevice din octombrie 1917, trăiește o perioadă în Berlin și după în Paris, iar în 1940 părăsește Franța pe fondul invaziei naziste și se stabilește în SUA, unde va preda literatură comparată și rusă. Atât Pnin, cât și Nabokov și-au pierdut persoane dragi în lagărele de concentrare naziste: Pnin o pierde pe Mira, prima sa dragoste, în timp ce Nabokov își pierde fratele. Chiar dacă tranziția lui Nabokov spre viața americană a fost una mult mai armonioasă, acesta fiind un vorbitor remarcabil de limba engleză (iar stilul melifluu, aproape muzical, cu fraze complicate, bogate, construite cu un rafinament aparte sunt o dovadă clară a măiestriei sale lingvistice), autorul împărtășește cu propriul său personaj dorul nestăvilit pentru țara de baștină, iar frecventele căderi în visare ale protagonistului – singurele momente care-i permit acestuia să se refugieze de țara imposibil de înțeles în mijlocul căreia se află și să reexploreze, pe cale mentală, tărâmul copilăriei, al paradisului pierdut – reflectă, cu siguranță, încercarea personală a lui Nabokov de a recupera, prin intermediul terapeutic al ficțiunii, o parte din trăirile tinereții.
Roman academic, al jocurilor de cuvinte, al glumelor și aluziilor erudite, ce reflectă cu ironie spumoasă intrigile la nivelul angajaților universității, roman-cronică a experienței dureroase a emigrantului nevoit să o ia de la capăt într-o țară pe care nu o înțelege și care-l ridiculizează și ostracizează, roman metaficțional, pe alocuri autopersiflant, al investigării propriei condiții de autor exilat și al definirii propriei identități, „Pnin”, pe nedrept umbrit de succesul „Lolitei”, se numără, fără doar și poate, printre pietrele de temelie ale literaturii secolului XX.
Cartea a fost retipărită anul acesta la editura Polirom, în traducerea Monei Antohi, și poate fi împrumutată de la sediul central și de la toate filialele bibliotecii.
A recomandat Vlad Babei.