Voluntar pentru citit – Vlad Babei face Recomandarea de lectură

„Norocul lui Omensetter” de William H. Gass

Vijelios, primul lucru pe care l-a declanșat în mine lectura romanului de debut al lui William H. Gass, „Norocul lui Omensetter” (apărut în 1966 și publicat, în excelenta traducere românească a Ancăi Gabriela Sîrbu, la editura Univers, treizeci de ani mai târziu) a fost acela de a mă înhăma la o relectură, căci asemenea marilor texte literare, romanul lui Gass este o operă a cărei construcție narativă este imposibil de pătruns în toată complexitatea sa în urma unei singure lecturi, oricât de atentă și minuțioasă ar fi aceasta. Roman experimental prin excelență, mizând pe o structură non-lineară și fragmentară, ce redă „fluxul conștiinței” personajelor centrale, elemente ce-l apropie de romane marcante ale modernismului literar, precum „Zgomotul și furia” sau „Ulise”, însă ilustrând o preocupare pentru metaficțiune, pentru mecanismele prin care ia naștere povestea și funcțiile limbajului, ceea ce îl subordonează pe autor mai curând postmodernismului, Gass propune un roman-puzzle, urmărind să îl antreneze pe cititor într-o cercetare de tip detectivist spre a desluși natura evenimentelor care declanșează haosul în satul fictiv Gilean, din Ohio.

Structurat în trei capitole principale inegale ca dimensiune, fiecare corespunzând perspectivei unui personaj distinct, romanul îl are în centru – ca un fel de conștiință unificatoare – pe Brackett Omensetter, o forță elementară a naturii, outsider-ul care caută, alături de familia sa, adăpost în satul Gilean, tulburând liniștea și echilibrul aparent al acestuia tocmai prin simplitatea și inocența sa edenică. Gass nu ne prezintă niciodată gândurile și motivațiile lui Omensetter; imaginea personajului este reconstruită prin intermediul monologurilor interioare aparținând celor trei naratori – Israbestis Tott, Henry Pimber și Jethro Furber –, precum și prin discuțiile pe care aceștia le poartă cu Omensetter. Primul capitol este relatat din perspectiva lui Israbestis Tott, un reprezentant metaforic al gurii satului, povestașul care cunoaște istoriile tuturor sătenilor și se hrănește constant din ficțiunile pe care le încheagă – pentru el, povestea este un mod de existență. Ajuns la vârsta senectuții, cu trupul șubred și mintea fragilă, gândurile lui Tott alunecă adesea în felurite rememorări obscure, iar cititorul nu reușește să afle decât câteva frânturi despre impactul pe care Omensetter l-a avut, cu mulți ani în urmă, asupra satului Gilean. Spre deosebire de Tott, pentru care povestea lui Omensetter reprezintă doar o altă piesă din tolba sa cu povestiri, destinele celorlalți doi naratori sunt direct modelate de prezența acestuia. În Omensetter, Pimber – cel care, de altfel, îi închiriază casa sa de lângă râu – vede un mod alternativ de a te raporta la viață și totodată nimicnicia propriei sale existențe, în timp ce pastorul Furber – al cărui capitol este și cel mai lung – îl consideră pe Omensetter nu doar un inamic personal, asupra căruia își varsă toate frustrările și temerile personale, ci chiar un pericol pentru comunitate ce trebuie eradicat, urmărind, în acest sens, să întoarcă tot satul împotriva sa.

Înainte de a încheia recomandarea de lectură, mă simt dator să fac un mic avertisment: paginile lui Furber, fără îndoială cele mai solicitante din tot cuprinsul romanului, vor fi considerate de mulți cititori ca fiind și cele mai reprehensibile. Conștiință chinuită și apăsată de vicii, mereu pe punctul de a plesni din cauza urii acumulate, revărsându-și resentimentele cu puterea unui val apocaliptic, blasfemiind necontenit și declarându-se adeptul diavolului, pastorul Furber oferă una dintre cele mai terifiante imagini ale Răului, însă aceia dintre cititorii care vor avea tăria să ducă lectura până la capăt, vor descoperi în frazele marcate de o neobișnuită muzicalitate sonoră ale lui Gass un soi de frumusețe glacială, austeră și hipnotică, ce seduce, tulbură și bântuie, asemeni persoanei lui Brackett Omensetter.