Săptămâna aceasta, voluntarul nostru, Vlad Babei, recomandă romanul Căderea unui sombrero de Richard Brautigan. Iată ce scrie despre carte:
Dacă nu s-ar fi intitulat, în varianta originală din limba engleză, „un roman japonez”, și dacă nu ar fi fost scris în proză, „Căderea unui sombrero”, un microroman de 156 de pagini, cu numeroase capitole care nu depășesc nici măcar o pagină, ar fi putut fi ușor confundat cu o colecție de haikuuri: caracteristica definitorie a stilului lui Brautigan este capacitatea sa de a decanta limbajul de tot ceea ce este superfluu, strident, prețios, de a renunța la orice fel de podoabe stilistice și artificii literare bombastice, ajungând astfel la o puritate expresivă revigorantă, redată prin fraze concentrate și imagini pregnante. La nivelul structurii narative, se poate vorbi de asemenea de claritate și de o eleganță simplă a modului în care acțiunea se desfășoară: structurat pe trei planuri narative principale, romanul alternează grațios între acestea, surprinzând cititorul, capitol de capitol, prin neobișnuitul celor povestite.
În centrul romanului se află un umorist american nevrotic (niciodată numit, însă devine destul de limpede că acesta reprezintă, de fapt, un alter ego al scriitorului) care se confruntă cu o cădere emoțională pe fondul despărțirii de iubita sa japoneză, Yukiko, medic psihiatru, ale cărei resurse interioare au fost complet secătuite după doi ani de relație cu acesta. În timp ce protagonistul agonizează singur în camera sa, măcinat de posibilitatea ca fosta lui prietenă sa aibă acum un alt iubit, și incapabil de a-și duce la bun sfârșit povestirea proaspăt începută, pe care o face rapid ferfeniță și o aruncă la coșul de gunoi, naratorul descrie, cu un umor intenționat sec, dar cu atât mai percutant, ciudățeniile, obsesiile și frământările acestuia, amplificate mai ales odată cu descoperirea unui fir de păr al fostei sale iubite. La câteva străzi distanță, Yukiko doarme alături de pisica sa, al cărei tors pare să fie motorul care întreține visul japonezei: atunci când pisica încetează să mai toarcă, elementele care alcătuiesc imaginarul oniric (ploaia, prezența tatălui, cadrul japonez) se năruie ușor, însă visul nu se destramă niciodată pe deplin, pentru că pisica începe din nou să toarcă. Aceste două planuri – realul și oniricul – sunt juxtapuse cu un al treilea, imaginarul, prin intermediul povestirii pe care umoristul o aruncă la gunoi și care, în mod miraculos, își generează singură substanța narativă, de parcă ar avea o conștiință proprie. Astfel, relatând urmările neobișnuit de violente pe care căderea din cer a unui sombrero alb și, în mod curios, rece (cu o temperatură de -24 °C) le provoacă în lanț, ca într-un efect de domino, într-un mic și uitat orășel american, Brautigan infuzează romanul cu o doză nebunească de suprarealism, absurd, ba chiar macabru, filtrată printr-o prismă ironică și susținută de apetența sa pentru născocirea unor situații care mai de care mai ridicole și neașteptate (de altfel, acțiunea propriu-zisă pare să ocupe un loc periferic în cadrul romanului, nu interesează atât înlănțuirea evenimentelor, cât dorința de a afla ce alte bizarerii va mai scorni naratorul).
Deși ambiguitatea pe care o conferă povestirea centrată pe apariția sombreroului o poate transforma într-un soi de parabolă despre psihozele ce alimentează violența colectivă sau într-o satiră sumbră a relației pe care America o are cu armele de foc, romanul lui Brautigan, cu a sa imaginație debordantă, rămâne, înainte de toate, un adevărat imn excentric închinat posibilităților infinite pe care le pot deschide porțile ficțiunii. Lectură plăcută!
Romanul a fost publicat în 1976 și a apărut în 2019, la editura Paralela 45, în traducerea lui Cosmin Perța.
Lectură recomandată de Vlad Babei, voluntar pentru citit.