Lectura proverbelor

Studiind educaţia şi cultura negustorilor ortodocşi din veacurile XVIII-XIX, am fost surprinsă de interesul lor pentru culegerile de proverbe şi aforisme. Parţial, am înţeles preferinţa lor de lectură a maximelor. Cele mai multe ziceri colecţionate se refereau la gestiunea afacerilor, relaţiile cu angajaţii, respectul slugilor pentru stăpâni, faptul că averea nu este mai presus de credinţă şi omenie, la măsură, la zgârcenie şi avariţie, la scumpetea care alungă muşterii etc. Multe dintre aforisme erau extrase din scrieri religioase. Totuşi, în cazul proverbelor aplicate la modul general, singura explicaţie era faptul că ele constituiau poveţe de urmat în viaţă, îndrumare pentru desfăşurarea activităţii în societate. Explicaţie cam vagă pentru mine ca să pot cu adevărat să pătrund sensul interesului lor. Recunosc că incapacitatea mea de a înţelege preferinţa cititorilor de atunci pentru proverbe decurge şi din faptul că eu nu citesc antologii de sentinte. Recent, într-o discuţie am experimentat mai multe situaţii unde proverbele pline de înţelepciune se potriveau de minune faptelor: „Nu săpa groapa altuia deoarece vei cădea singur în ea!”, „Dumnezeu nu bate cu bâta!” şi altele. Abia atunci i-am înţeles pe negustori şi înclinaţia lor spre maxime: nu le copiau în jurnalele personale fără rost, ci pentru a le aplica la situaţiile de viaţă intervenite în răstimpuri, pentru a-şi reaminti şi a şti să se poarte, conform preceptelor. Erau principii de viaţă şi nu lecturi ori exerciţii de scris fără finalitate. Un fel de reminder de azi, o învăţătură sau lecţii învăţăte cum spunem noi.