FRÂNCU, Teofil (născut 23 martie 1844, comuna Benic, județul Alba – mort 27 mai 1903, Brașov), publicist, folclorist, avocat. De timpuriu a rămas orfan de tată, preotul greco-catolic Ioan Frâncu murind în armata lui Avram Iancu. De educaţia lui s-a ocupat mama sa, care era o mare iubitoare a culturii române şi o cititoare ferventă a Calendarului şi a Foii pentru minte, inimă şi literatură. Primele învăţături le capătă la şcoala din satul natal, iar prin grija mamei a urmat cursurile şcolii săseşti din Alba Iulia, condusă de preotul Konrad, căruia i-a păstrat o vie amintire. Şi-a continuat studiile la Blaj, apoi la Liceul romano-catolic al piariştilor din Cluj, fiind îndrumat, ca şi alţi şcolari români, de profesorul protopop Ioan Fekete Negruţiu, în casele căruia tinerilor li se făcea o adevărată educaţie. Credinţa acestuia era: „În locul pomanagiilor de până acum trebuie încurajat pe o scară întinsă învăţătura comercială şi profesională”. Locuinţa acestui cărturar clujan adăpostea întruniri unde tinerii deprindeau declamaţiunile şi cântările. În primăvara anului 1863, după obţinerea testimoniului de maturitate, s-a înscris la Facultatea de drept din Sibiu, pe care o termină după trei ani de zile, însă la Cluj, prin susţinerea examenului de stat. În timpul studenţiei a fost copist pe lângă stenografii români Ion Răcuciu şi Moise Branişte, participând în această calitate la lucrările Dietei de la Sibiu din 1863. După anul 1867, îl aflăm practicant avocaţial la Aiud, Haţeg şi Deva. În 1870, a fost numit vicefiscal, apoi vicenotar (procuror) la Făgăraş. Împreună cu Aron Densuşianu şi Ion Grama, s-a împotrivit înlocuirii sigiliilor româneşti cu cele maghiare. Până la urmă, autorităţile i-au suspendat din posturi şi i-au dat în judecată. Teofil Frâncu a fost implicat în trei procese, fiind chemat în faţa tribunalului din Târgu-Mureş. În toamna anului 1873, părăseşte Ţara Oltului şi cariera juridică, pentru a se consacra publicisticii. După ce călătoreşte câteva luni în Germania la Frankfurt, pentru a se documenta în domeniul artelor grafice vine la Brașov, unde dorea să înfiinţeze o tipografie împreună cu prietenii săi. Acest vis nu a prins contur, dar prin stăruinţele sale, împreună cu cele ale lui Aron Densuşianu şi I. Al. Lapedatu, profesor la gimnaziul român de aici, a apărut la 13 februarie 1874, bisăptămânalul Orientul Latin, ziar „politic, literar, social, economic”. Teofil Frâncu a avut cea mai însemnată contribuţie în redactarea acestui ziar, întrucât A. Densuşianu îşi scria articolele într-un limbaj latinizat mai greoi şi, în general, nu se deplasa de la Făgăraş. Se pare că majoritatea articolelor nesemnate îi aparţin. Sigur este faptul că deşi nu a semnat nici un articol, în calitate de redactor responsabil, Teofil Frâncu s-a implicat mult în realizarea ziarului. Necâştigând un număr îndeajuns de cititori, după 19 luni de existenţă, la 30 septembrie 1875, a apărut ultimul număr al periodicului, acesta fiind nevoit să-şi înceteze existenţa ca urmare a insuficienţei mijloacelor materiale. Încetarea apariţiei ziarului Orietul Latin s-a datorat nu numai greutăţilor financiare şi împotrivirii autorităţilor maghiare, ci şi atacurilor unor personalităţi române, printre care G. Bariţiu* şi fraţii Puşcariu*. Împreună cu prietenul său, Nicolae Densuşianu, părăseşte Ardealul în septembrie 1875, călătorind cu diligenţa la Ploieşti, şi „cu drumul de fier” până la București. Negăsindu-şi un post pe măsura pregătirii sale, trăieşte din ajutorul material al unor cunoscuţi braşoveni, printre care şi negustorul Ghiţă Boamben. Din această perioadă datează începutul prieteniei cu M. Eminescu, cu care a petrecut momente plăcute la cafeneaua Labeş din fosta Stradă Germană şi, deşi unul va lucra la un ziar liberal, iar altul la un ziar conservator, au fost în relaţii foarte bune. Mai târziu, Teofil Frâncu va publica amintiri legate de marele poet. Astfel, spunea: „Ideea naţională la Eminescu era imaginea cea mai sfântă a cugetării (…). Poate că creşterea lui la Cernăuţi, Blaj şi Viena, în cercurile ardelenilor contribuise mult la desăvârşirea acestui sentiment care la Eminescu luase expresiuni energice”, „Eminescu nu era pesimist fiindcă împărtăşea ideile lui Schopenhauer, ci fiindcă avea un caracter onest şi un spirit pătrunzător ce observa defectele morale, culturale şi politice ale societăţii”. De altfel, anunţându-se disponibil un post de translator la Ministerul de Externe, atât Teofi Frâncu, cât şi Eminescu, vor solicita în scris slujba, fără a şti unul de celălalt. Până la urmă, nici unul din ei nu va fi numit. Teofil Frâncu a fost unul din iniţiatorii Societății Carpaţii (24 ianuarie 1882) ce înlocuia Societatea Iredenta română, a cărei denumire ar fi putut genera incidente diplomatice. Unele documente de la arhivele din Bonn şi Viena îl caracterizează pe Teofil Frâncu ca unul din cei mai periculoşi „carpatini”. Bun ştiutor de limbi străine (germană, maghiară şi italiană) şi cunoscător al zonelor Sinaia, Predeal, Brașov, a fost numit om de încredere şi de legătură al Societății Carpaţii la Predeal. Încă din 1881, se organizează la Mănăstirea Sinaia o adevărată „cancelarie centrală de legătură”, de unde indicaţiile organizatorice şi materialele propagandistice treceau prin „vama cucului” spre Transilvania. Pentru a masca adevăratul scop al instalării sale la Predeal, a fost ajutat să deschidă aici un magazin, iar în iunie 1882 a fost numit funcţionar la vama română. A continuat să funcţioneze aici până în primăvara lui 1884, făcând parte şi din colectivul redacţional al Gazetei de Transilvania. În primăvara acestui an, revine la București, continuând să scrie timp de patru ani la Românul, şi apoi, un timp, la Voinţa Naţională. Este scârbit de „Bărbaţii noştri politici cărora le trebuia un cal de călărit, fie în opoziţie, fie la guvern! Calul acesta a fost şi este: chestiunea Trans. Slavici – Brote et Bianu îl ţin de căpăstru şi chiar şi acum (…) tot nu-l lasă de căpăstru şi-l ţin legat de coadă la gardul Mileniului din Pesta”. De altfel, atitudinea sa faţă de Slavici era foarte dură, considerându-l „lingăul tuturor partidelor din Ţara Românească”. Pe aceștia îi considera „pecuniarişti pe care eu bine îi cunosc şi al căror nume oricând l-aş putea publica, [ce] au început în București a se denunţa unii pe alţi care au păpat mai mult sau mai puţin”. În 1888, sfătuit şi de soţia sa Amalia Tasotti, italiancă de origine, a devenit funcţionar la Ministerul Instrucţiunii, fiind şef de birou al Diviziei Învăţământului Secundar. În această calitate se preocupă de înfiinţarea la sate a şcolilor de meserii agricole şi a şcolilor de agricultură practică, dar şi de şcolile de meserii (profesionale) pentru fete. Aici îl cunoaşte S. Puşcariu, care îşi aminteşte despre el: „Se pricepea mai bine decât oricare altul în toate tainele actelor şi ascunzişurile Monitorului Oficial. Era tipul funcţionarului conştiincios, venit din Ardeal, ordonat şi aducând cu el, pe lângă respectul legii, inima caldă pentru Transilvania (…), muncitor, el cerea şi altora să muncească”. Într-o scrisoare către A. Mureşianu, Teofil Frâncu face un portret foarte dur al funcţionarului acelor vremi: „Funcţionarismul incult de azi e creat de partidele politice. Meseriaşi, copilandri fără carte, cârciumarii bruţi şi băcani faliţi, iată din cine se compune funcţionarismul în genere (…). Există în schimb, înfricoşate şi înspăimântate declasări: juristul e pus la agricultură, profesorul agricol e pus la cea mai înaltă funcţiune administrativă (interne), copiii rău crescuţi şi rău nărăviţi, fugiţi de la şcoală, dau contingentul presei ca redactori, colportori şi în fine de deputaţi şi apoi înalţi funcţionari financiari, aşa că toate specialităţile în chemarea lor publică, nefiind la locul lor, sunt intervertite: medicul e prefectul sau secretarul general al unui departament administrativ, profesorul e în acelaşi timp şi avocat sau inginer, băcanul e legiuitor şi juristul executor”. El spune că ştiinţele juridice erau atât de dispreţuite încât sunt avocaţi şi judecători care pledează „până sus la Curtea de Casaţiune fără să ştie legile”. Consideră că funcţia de avocat este incompatibilă cu funcţiile administrative şi judecătoreşti. Va dori să se reîntoarcă la vechea sa profesiune publicistică, căci ca slujbaş, îi era imposibil a scrie literatură. După moartea soţiei sale, în 1897, găseşte înţelegere în casa Mureşenilor din Brașov, iar în vara lui 1899 se reîntoarce pe meleagurile copilăriei de la poalele Munţilor Apuseni. În primăvara lui 1903, după trei luni de suferinţă, în camera sa de la hotelul Unirea din București, se reîntoarce definitiv la Benic. Într-o scrisoare către A. Mureşianu, îşi exprimă următoarea dorinţă: „doresc să mor şi să fiu înmormântat lângă vrednicii mei părinţi care au ştiut să-mi dea o creştere adevărată românească, o educaţie aleasă şi o cultură superioară”. Înainte de a muri şi-a lăsat domeniul moştenit de la părinţi, bisericii şi şcolii din satul natal. Scriind despre Teofil Frâncu, în anul morţii acestuia (1903), în ziarul Sămănătorul, N. Iorga nota: „Întâmplarea a adus pe Frâncu la noi, dar el nu s-a deprins niciodată, deşi a stat atâţia ani aici, cu apucăturile noastre de vorbă multă şi uşoară, de gluma care nu prea alege oamenii şi lucrurile, de mulţumirea cu plăcerea din fiecare clipă”. Ca publicist a colaborat vreme de un sfert de veac la Gazeta de Transilvania (1876-1903). În vara lui 1877 îi apare în paginile ziarului braşovean, primul său articol Societatea Crucea Roşie şi femeile române din Transilvania, în care pleda pentru solidaritatea tuturor românilor în Războiul de Independenţă. A sprijinit permanent redacţia ziarului, unde timp de peste un an a fost prim-redactor, în găsirea de noi corespondenţi. În total a publicat 55 de articole, majoritatea fiind foiletoane ce apăreau în cadrul rubricii inaugurată de Gazeta de Transilvania în 1856. Au fost semnate fie cu numele său, fie cu pseudonimele Moţul, Galul, Mugur-mugurel, Un oltean „fiindcă de Moţul începuseră a se folosi toţi piţigoii”, şi mai rarFrâncu-Moţul. A scris fără pretenţia a avea reputaţie literară, ci doar din dorinţa de a fi util cauzei poporului român. A scris articole consacrate revoluţiei de la 1848, combătând unele încercări de denigrare a lui A. Iancu. A făcut o serie de recenzii scrierilor vieneze, care tratau pe baza documentelor din arhivele locale evenimentele din timpul războiului austro-turc şi cucerirea cetăţii Buda la 1683, istoricul armatei maghiare din timpul revoluţiei de la 1848, conflictul armat austro-italo-prusac din 1866 şi urmările acestuia. Între anii 1879-1899 a scris o serie de foiletoane intitulate Amintiri din Ardeal, care alcătuiesc o adevărată frescă a deceniilor cinci şi şase din secolul XIX, oferindu-ne interesante amănunte despre viaţa politică şi culturală a Transilvaniei. Din însărcinarea Ministerului de Culte şi Instrucţiune publică, a alcătuit şi publicat un Raport asupra stării bisericelor şi şcoalelor din străinătate, pentru care va primi un premiu din partea ministerului. Teofil Frâncu s-a aplecat cu mult interes asupra limbii române, fiind preocupat de modul în care se vorbea în epocă. Adept convins al afirmării apartenenţei poporului român la „ginta latină”, a combătut tendinţele de latinizare forţată a limbii. Pe drept cuvânt, obiectează împotriva desemnării localităţilor româneşti din Transilvania cu denumiri maghiare şi germane, susţinând necesitatea alcătuirii unui dicţionar toponimic românesc, exprimându-şi nemulţumirea că A. D. Xenopol folosea în istoria sa, pentru Transilvania, toponimia maghiară. Între anii 1889-1902, Gazeta de Transilvania îi publică trei articole despre perioada bucureşteană a lui Eminescu. Bine primite de cititori au fost articolele intitulate Preumblări în București, în care înfăţişează cu mult simţ critic realităţile din România, dar şi frumuseţea împrejurimilor capitalei româneşti (Băneasa, Herăstrău). De asemenea, evidenţiază aspectele pozitive ale democraţiei burgheze din România vis-à-vis de problema naţionalităţilor în opoziţie cu Imperiul austro-ungar. Abordează şi problema presei româneşti, afirmând că în gazetărie nu-şi au locul cei fără pregătire şi talent, susţinând necesitatea adoptării unei legi a presei. Publică frumoase descrieri a unor locuri şi monumente pe care le vizitează, atrăgând atenţia asupra protejării valorilor naţionale. Împreună cu George Candrea, publică studiul lingvistic Rotacismul la moţi şi istrieni (1886), ca şi prima monografie etno-folclorică din istoria folcloristicii româneşti: Românii din Munţii Apuseni (Moţii), (1888), scrieri care, după propria-i mărturisire, alcătuiau o singură carte despre muntenii din această zonă a Transilvaniei. Aici se cuvine să menţionăm că într-o scrisoare a sa datată 27 aprilie 1903 expediată de la Benic, afirmă că autorul adevărat al studiilor este el şi numai el, şi nu şi George Candrea care a fost publicat pe copertă doar ca recompensă pentru că i-a „verificat manuscrisul (…) la faţa locului”, după instrucţiunile date de Teofil Frâncu. În sprijinul acestor afirmaţii, Teofil Frâncu aminteşte că poate pune la dispoziţie o scrisoare a lui George Candrea în original. În prima dintre cele două lucrări, semnalând că aceleaşi particularităţi de vorbire ale moţilor se regăsesc şi în Moldova şi Dobrogea, el consideră că rotacismul atestă încă o dată unitatea de limbă a românilor. Ultimele capitole ale lucrării ce cuprind povestiri cu caracter istoric din timpul revoluţiei de la 1848 şi îndeosebi articolele ce se referă la propaganda antiromânească dusă de autorităţile maghiare în Europe apuseană, au făcut ca Rotacismul la moţi şi istrieni, să fie interzis în Transilvania sub învinuirea că îi „aţâţă pe munteni în contra ungurenilor”. În ciuda acestui fapt, Gazeta de Transilvania ia iniţiativa publicării lucrării mai sus menţionate de-a lungul a mai multor numere (1887-1888) în care în cele din urmă vor apărea doar introducerea şi primul capitol al acesteia, articole recenzate de către Ionescu-Gion, în ziarul Românul. Aceeaşi opoziţie a stârnit-o şi monografia Românii din Munţii Apuseni, care apare doi ani mai târziu. Despre aceasta, N. Iorga spunea că este „una din cele mai bune lucrări de etnografie ce avem cu privire la poporul nostru”. Studiul a fost de altfel propus pentru Premiul Ion Eliade Rădulescu al Academiei Române, pe care l-a şi obţinut. Pentru meritele sale, în 1892, Teofil Frâncu a primit Medalia Bene Merenti, clasa a II-apentru merite literare, iar în 1895, Ordinul Coroana României în gradul de cavaler, „pentru contribuţia sa la progresul culturii româneşti”. Mai puţin cunoscut astăzi, Teofil Frâncu a avut un rol important în viaţa culturală a secolului trecut, preocupat să contribuie atât la progresul culturii româneşti, cât şi la realizarea idealurilor paşoptiste.
Opera: Moţii şi istrienii, în Voinţa Naţională, 3, nr. 635, 1886 [cuprinde o colindă satirică la adresa rotacismului moţilor bătrâni]; Rotacismul la Moţi şi Istrieni cu introducerea autorilor, București, Tip. Dor. P. Cucu, 1886, 164 p. [Obiceiul minerilor români-germani de Sf. Maria, numit Kirvai la berbece, Legenda Cătălinei Doamna noastră (Ecaterina Varga)], (împreună cu G. Candrea); Românii din Munţii Apuseni, (Moţii), scriere etnografică cu zece ilustraţiuni în fotografie, București, Tip Modernă, 1888, II + 303 p., (în colab. cu G. Candrea); Preumblări în Bucuresci, în Gazeta de Transilvania, LIV, nr. 129, 135, 149, 1891, [reportaj despre obiceiurile bucureştenilor la moşi]; Preumblări la Laimiciu, în Gazeta de Transilvania, LIV, nr. 173, 1891 [port, obiceiuri]; Signatura temporis (amintiri din 1860-1867), în Gazeta de Transilvania, 1898, LXI, nr. 81; Preumblări, ed. îngrij. de Luana Popa, Cluj, Ed. Dacia, 1982, 316 p.
Referinţe: Gazeta de Transilvania, nr. 23, 30 ian./11 feb. 1887; Gazeta de Transilvania, nr. 27, 6/18 feb. 1887; Lugoşianu, O., Românii din Munţii Apuseni de Frâncu şi Candrea,în Revista nouă, 1, nr. 10, 15 oct. 1888, p. 438-439; Amicul familiei, 13, 1889, 123; Gazeta Poporului, 5, nr. 16, 1889; Gazeta de Transilvania, nr. 152, 8/20 iul. 1889; Poşta Română, 2, 1889, 134-135, 147; Românul, București, 33, 1889, 51; Roman, A., Raport despre Românii din Munţii Apuseni, în Analele Academiei Române, seria II, Tom. XI, 1889-1890, p. 173-176 [se propune premierea lui Teofil Frâncu cu premiul Ion Eliade Rădulescu]; Gazeta de Transilvania, nr. 222, 6/18 oct. 1891; Gazeta de Transilvania, nr. 240, 30 oct./11 nov. 1891; Gazeta de Transilvania, nr. 179, 17/27 aug. 1893; Gazeta de Transilvania, nr. 284, 23 dec. 1901; Iorga, N., Teofil Frâncu, în Sămănătorul, mai 1903, II, p. 325-327; Diaconovici, Enciclopedia, [cu unele inexactităţi]; Gazeta de Transilvania, 17/30 mart. 1903; Gazeta de Transilvania, nr. 114, 1903 [discurs rostit de preotul Amos Frâncu la înmormântarea sa]; Adamescu, Dicţionarul, p. 1649; Iorga, N., Teofil Frâncu, în Iorga, N., Oameni cari au fost, vol. I, București, 1934, p. 7-10; Mureşianu, Aurel A., Teofil Frâncu – Un nedreptăţit în viaţă şi uitat după moarte,în Ţara Bârsei, VII, nr. 2, mart.-apr. 1935, p. 99-114; Pop, Augustin Z. N., Contribuţii documentare la biografia lui Eminescu, București, EA, 1962, p. 410; Stan, Elena, Un prieten transilvănean al lui Eminescu, în Tribuna, VIII, nr. 20, 14 mai 1964, p. 1, 8; Din presa literară românească a sec. XIX, București, Ed. Tineretului, 1967, p. 207-211; Iorga, N., Oameni care au fost (Frâncu Teofil), vol. I, București, Ed. pentru literatură, 1967, p. 5-7; Datcu, I., Stroescu, S. C., Dicţionarul folcloriştilor, București, EŞE, 1979, p. 200; Rusu, Dicţionarul, în Brașovul Literar și Artistic, IV, 1980, p. 67; Popa,Luana, Din viaţa şi activitatea cărturarului ardelean Teofil Frâncu, în Apullum, 1980, XVIII, p. 405-409; Eadem, prefaţă la volumul ziaristului Preumblări,Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1982, p. 5-29 [un amplu studiu despre această personalitate] şi postfaţă In memoriam, în aceeaşi lucrare, p. 298-300; Rusu, M.N., Teofil Frâncu, Preumblări, în Amfiteatru, nr. 1, ian. 1983, p. 10; Datcu, Iordan, O monografie centenară,în România Literară, 21, nr. 35, 23 aug. 1988, p. 8; Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc, v. indicele de nume, în special, nr. 360 şi 6354, unde sunt menţionate recenziile făcute lucrării Românii din Munţii Apuseni; Stanciu, M. V., Un ardelean cu inimă mare,Teofil Frâncu, 8 p. dactilografiate, manuscris păstrat la Colecţii speciale, Biblioteca Județeană „George Bariţiu”, Brașov, [conţine largi extrase pe diferite teme din periodicul Orientul Latin]; Buzaşi, I., Un prieten al lui Eminescu din Ţara Moţilor, în Gazeta de Transilvania, 11 iun. 1995, p. 3; în Tribuna, 1995, 7, nr. 28-29, p. 2; Datcu, Iordan, Dicţionarul etnologilor români, I, București, Ed. Saeculum I.O., 1998, p. 277-278.
Fișă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare