FORIŞ, Ştefan (maghiară Fóris István, pseudonim Marius) (născut 9 mai 1892, comuna Tărlungeni, județul Brașov – decedat vara 1946, București), publicist, militant comunist. De origine ceangău. Părinții lui au fost Fóris István și Anna Kocsis. Familia era înstărită, având o fabrică de cărămidă și țigle la Tărlungeni. Școala primară a făcut-o în localitatea natală. A urmat cursurile liceului comercial din Brașov. Elev fiind, a fost atras de ideile marxiste, pe care le-a propagat în rândul colegilor. Ca urmare, în anul școlar 1903/1904, când era elev în clasa a VI-a, direcţiunea şcolii l-a obligat să părăsească liceul, iar întreaga clasă a fost penalizată la nota la purtare. Aceasta se explică şi prin aceea că Ştefan Foriș a organizat o grupare de stânga a elevilor din clasa sa, pe care-i îndemna să studieze textele filosofilor marxişti. Îşi va continua studiile la Budapesta, tatăl său, proprietarul unei fabrici de cărămidă din Tărlungeni, susţinându-l să-şi finalizeze studiile liceale şi cele superioare de matematică şi fizică, pe care le-a urmat tot aici. Pentru o scurtă perioadă de timp a trăit şi la Paris. Statornic în orientarea sa socialistă, participă la un congres al acestora (în 1906), unde a ţinut un discurs de câteva ore. În timpul primului război mondial s-a înrolat voluntar și a luptat ca ofiţer de artilerie pe frontul din Italia, unde a căzut prizonier. Ca student a aderat la mişcarea comunistă din Ungaria şi s-a remarcat ca un colaborator al lui Bela Kuhn în timpul republicii celor 133 de zile. Deşi asistent universitar, după unele surse, el pare să fi fost preocupat mai mult de mişcarea comunistă decât de învăţământ. După căderea guvernului Garbai-Kuhn al Republicii Ungare şi ocuparea Budapestei de către armata română, se reîntoarce la Brașov în septembrie 1919. Acum, împreună cu Rozvány Jenő, Gyöngyösi Gyulá, s-a alăturat colectivului redacţional al publicaţiilor socialiste şi muncitoreşti: Múnkás Előre care apărea la Brașov şi Világosság. După interzicerea acestora în 1922, a fondat la Tărlungeni o tipografie ilegală, unde a alcătuit, tipărit şi răspândit numeroase manifeste de propagandă. În 1921 a intrat în rândurile Partidului Comunist Român. În 1922 a fost ales delegat al comuniştilor braşoveni la al II-lea congres al Partidului Comunist Român. A vândut fabrica de cărămidă moştenită de la tatăl său, dedicându-se în exclusivitate activităţii comuniste, de astă dată la București, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Din 1925 a lucrat în redacţia ziarului Munkos de la București, care fusese scos în ilegalitate. Face propagandă comunistă şi în rândul studenţilor bucureşteni, urmarea fiind o supraveghere strictă din partea Siguranţei române. Participă la plenara din 21-24 iulie 1925 a Consiliului Central al Partidului Comunist Român, în calitate de membru al comisiei de control de rezervă şi tot în vara lui 1925, primeşte şi sarcina de secretar al Ajutorului Roşu, organizaţie ilegală aflată sub controlul Partidului Comiunist Român. În 1927 a fost ales ca membru al Comitetului Central al Blocului Muncitoresc Ţărănesc şi membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În această ultimă calitate a luat parte la Congresul al IV-lea al Partidului Comunist Român de la Harkov între 28 iunie – 7 iulie 1928. Ca urmare a activităţii comuniste desfăşurate a fost arestat şi închis la Cluj şi eliberat după 27 de zile de greva foamei. După eliberarea din închisoare, fuge din ţară, fiind condamnat în contumacie în septembrie 1928, la 10 ani de închisoare şi 50.000 de lei amendă. Ajuns la Moscova, apoi la Viena şi Berlin, activează ca reprezentant al Partidului Comunist Român la Federaţia Comunistă balcanică ce fiinţa în cadrul Internaţionalei Comuniste. La sfârşitul anului 1930 se reîntoarce în ţară, participând la pregătirea Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român. Îşi reia activitatea publicistică şi devine colaborator la publicaţiile: Înainte, Dolgozók Lapja, numărându-se printre realizatorii ziarului Scânteia, apărut în ilegalitate. La 26 august 1931 a fost arestat şi întemniţat la Văcăreşti şi Doftana până în 1935, când, eliberat, îşi reia activitatea de propagandă a comunismului. Primind şi conducerea Colegiului de presă de pe lângă Secţia de propagandă şi agitaţie a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, va publica diverse articole în publicaţii legale ca: Reporter, Arena, Atlas, Zorile. Tot acum, influenţat şi el de poezia lui Ady Endre, va publica mai multe articole nesemnate, deoarece activa în ilegalitate. A participat şi la înfiinţarea unor organizaţii legale aflate sub conducerea Partidului Comunist Român ca: Blocul democratic, Reuniunea universală pentru pace, Comitetele pentru apărarea antifasciştilor, Uniunea democratică. În perioada dictaturii regale a fost membru al Secretariatului Comitetului Central al Partidului Comunist Român, iar la sfârşitul anului 1940 a ajuns secretar general al Partidului Comunist Român, funcţie pe care o deţine până la 4 aprilie 1944 și din care a fost înlocuit cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Arestat și eliberat, a continuat să activeze în domeniul propagandei până în 9 iunie 1945, când a fost din nou arestat, deoarece reprezenta un real pericol în calea ascensiunii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta din urmă a dat dispoziţie să fie arestat, însărcinându-l pe Bodnarenco Pantuşa (Gh. Pintilie) să-l lichideze pe Ştefan Foriș. A fost ţinut în beciurile fostului Gestapo, actuala clădire a ambasadei Poloniei în București, fiind ucis în bătaie cu ranga şi apoi îngropat de Badnarenco Pantuşa şi de generalul N.K.V.D., Mitea. Tot atunci a fost ucisă și mama sa de 70 de ani, înecată în Criș. Familia sa a suferit represalii și a fost traumatizată. Abia în 1968 va fi reabilitat de către regimul comunist, alături de Lucreţiu Pătrăşcanu. A căzut victimă represiunii Partidului Comunist Român aflat în ascensiune, declanşate nu doar asupra partidelor burgheze şi a intelectualilor, ci şi a propriilor tovarăşi de drum socotiţi incomozi.
Referinţe: Ilie Moruș, Cărturari Brașoveni (Sec. XV-XX). Ghid biobibliografic, Brașov p. 90; Florea, N. I., Ştefan Foriș (1892 – 1946), în Analele de istorie, 1972, 18, nr. 3, p. 150-153; Ion, Dan şi Pârvulescu, Gh., Un militant de seamă al Partidului nostru, în Drum Nou, XXIX, nr. 8501, 10 mai 1972, p. 2; Nedelcu, Florea, Un militant de seamă al Partidului Comunist Român (80 de ani de la naşterea lui Ştefan Foriș), în Scânteia, 11 mai 1972, p. 2; Remember, în Cronica, 7 mai 1982, p. 6; [Foriș Ştefan], în Brassoi Lapok, nr. 57, 15 feb. 1992, p. 4, 5; Răceanu, Grigore, Ştefan Foriş văzut de aproape, în Magazin Istoric, 1994, 28, nr. 11, p. 25-27; Ioniţoiu, Cicerone, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, vol. I, 1995, București, p. 58; Betea, Lavinia, Testamentul unui lider comunist – Ştefan Foriş, prezentare Marian Ştefan, în Magazin Istoric, 1997, 31, nr. 4, p. 41-45; Cazul Ştefan Foriş. Lupta pentru putere în Partidul Comunist Român de la Gheorghiu Dej la Ceauşescu: Documente 1940-1968, ediţie îngrijită de Dan Cătănuş, Ion Chiper, a colaborat şi Gh. Neacşu, București, Ed. Vremea, 1999, 368 p.; Veres Emese-Gyöngyvér, Barcasági csángó tollforgatók az I. világháborúban, în Brassoi Lapok, anul 31, nr. 24, 20 iun. 2019, Supliment Hétfalu, nr. 6, 2019, p. 4 și Brassoi Lapok, anul 32, nr. 4, 30 ian. 2020, p. 3.
Fișă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.