EUSTATIEVICI, Dimitrie (născut aproximativ 1730, Brașov – mort 27 mai 1795/1796, Brașov), filolog, traducător, pedagog. Îl întâlnim şi sub numele de Eusthatiadis, Dumitru Eustatu, Dimitrie Eustatiev, Dimitrie Eustatiev Brașoveanul. Este fiul protopopului Eustatie Grid de la biserica Sf. Nicolae, originar din comuna Grid-Făgăraş. A început şcoala primară în Şcheii Brașovului şi şi-a continuat studiile la vestita Academia Teologică de la Kiev, unde a fost trimis de tatăl său, protopopul braşovean Eustatie Grid. Aici a dobândit o înaltă pregătire teologică şi umanistă în limbile slavonă, greacă şi latină. Se pare că a absolvit cursurile acesteia în 1753, când cere şi primeşte în două rânduri din partea conducerii un atestat laudativ referitor la cunoştinţele însuşite şi la profilul său moral. Astfel el este caracterizat ca „Magnifici ac generosis cuisvis ordinis dignitatis status aut praeminentiae dominis, quorum hoc nosse intererit, perspectum declaratumve sit, quod magnificus dominus Demetrius Eustophiades studiosus praesentium literarum exhibitor, in Academia Kiovensi, ut caeteris liberalibus artibus, ita etiam Theologiae scientiae non contemnendam navavit operam. Ubitam honestis et humanis moribus, quam etiam fervido ad literas ardore, industria atque diligentia, per longum temporis intervallum, non modo cum maximo emolumenta sua promovit studia verum etiam aliis probitatis modestiae, diligentiae et integritatis specimen fuit…”. După unii cercetători acest act i-ar fi fost necesar pentru continuarea studiilor la Moscova sau Halle, de unde s-ar fi întors în 1755, dar acest fapt nu a fost confirmat documentar. Conform datei de pe absolutoriul său, el şi-a încheiat studiile la Academia Movileană de la Kiev (23 aprilie 1753). Joseph Teutsch presupune, fără să explice, că şi-a continuat studiile la Halle timp de doi ani, de unde s-a întors în 1755. Afirmaţia lui Teutsch nu poate fi confirmată nici infirmată. Fr. J. Sulzer îl caracteriza astfel: „(…) ein Mann von dem besten Karakter und ein Kenner der meisten europäischen, besonders slavischen Sprachen”. Formaţia sa intelectuală şi spirituală îl determină ca la întoarcerea în ţară să se încadreze în mişcarea iluministă din Transilvania, angajându-se fervent în activitatea culturală, pedagogică şi socială a epocii. Mai întâi funcţionează ca dascăl la Şcoala Românească din Şcheii Brașovului până în 1762. În această perioadă elaborează lucrarea Gramatica rumănească, apreciată ca fiind cel mai de seamă aport al lui Dimitrie Eustatievici la cultura naţională. Între 1753-1762 Radu Tempea e şi el învăţător în Schei. Ortodox convins, ca moştenire de familie, dar şi din convingerea câştigată la studiile din Rusia, Dimitrie Eustatievici participă la mişcarea populară din 1759-1761, provocată de politica de catolicizare practicată de autorităţi. În calitatea sa de interpret şi secretar al episcopilor Dionisie Novacovici, Sofronie Chirilovici şi Ghedeon Nichitici, s-a antrenat şi mai mult în lupta pentru recunoaşterea oficială şi apărarea independenţei bisericii ortodoxe din Transilvania, conştientizând avantajele sociale şi politice ce ar fi decurs de aici pentru românii ardeleni. Funcţia deţinută între 1762-1785 i-a oferit prilejul să iniţieze şi să aplice unele măsuri vizând ridicarea culturală a clerului ortodox din mediul rural. În această perioadă (1780-1782) se pare că ar fi scris, potrivit afirmaţiilor lui N. Iorga, însemnări de cronică, referitoare la perioada cuprinsă între 1512-1785, care, bazându-se pe capitole din cronica protopopului Vasile din Brașov şi din cea a lui Radu Tempea II, ne oferă bogate informaţii de interes local şi despre diferite personalităţi ardelene. Totodată ne oferă informaţii noi despre Neagoe Basarab şi Mihai Viteazul. La începutul anului 1786 este numit director al „şcoalelor neunite naţionaliceşti” din Transilvania, funcţie pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii, fiind omologul lui Gh. Şincai pentru Dieceza Unită de la Blaj şi a lui Simeon Maghiar pentru Dieceza Unită de Oradea. În perioada iosefină are loc instituirea directorilor şcolari în fruntea şcolilor româneşti, primul fiind D. Eustatievici (1786-1795), căruia îi urmează Radu Tempea (1795-1808), Gheorghe Haines (1808-1813) şi Moise Fulea (1818-1848), iar la uniţi primul director şcolar a fost Gheorghe Şincai (1782-1794). Eustatievici şi Şincai pun bazele unei reţele de şcoli săteşti româneşti, care constituie punctul de plecare al tuturor strădaniilor din deceniile următoare în vederea extinderii şi consolidării învăţământului românesc. În această perioadă desfăşoară o intensă activitate socială şi culturală. Astfel, în vederea asigurării unei cât mai bune pregătiri şcolare a elevilor, Dimitrie Eustatievici iniţiază, organizează şi conduce la Sibiu un curs anual pentru pregătirea învăţătorilor şi dascălilor bisericeşti, începând chiar cu anul 1786, unde predă el însuşi. A depus eforturi permanente pentru înfiinţarea şcolilor româneşti la sate şi la oraşe, manifestând un interes deosebit pentru învăţământul din Brașov, aşa după cum dovedeşte şi scrisoarea din 1789, pe care Dimitrie Eustatievici o adresează directorului şcolii elementare de aici. În aceasta îşi exprimă nemulţumirea pentru faptul că negustorii români din Şcheii Brașovului nu şi-au onorat obligaţiile asumate cu un an înainte de a subvenţiona cheltuielile şcolii. Dimitrie Eustatievici este autorul a numeroase manuale şcolare cu conţinut moral şi religios, tipărite la Sibiu, în tipografia lui Petru Bart, dar prima sa lucrare, Gramatica rumânească, realizată între 1755 – 1 septembrie 1757, este cea mai de seamă din întreaga sa operă. Este posibil ca aceasta să fi fost alcătuită la sugestia domnitorului Constantin Mavrocordat. Astfel s-ar putea explica dedicaţia făcută acestuia, în care autorul laudă politica culturală iluministă pe care domnitorul a aplicat-o „întru scoaterea norodului rumânesc din ceaţa întunericului”. O altă explicaţie ar fi aceea că Dimitrie Eustatievici a încercat în acest mod să obţină sprijinul domnitorului în tipărirea lucrării sale. Dacă relaţiile lui Dimitrie Eustatievici cu Constantin Mavrocordat sunt susceptibile de interpretări, sigur este faptul subliniat de autor în precuvântare că această lucrare trebuia să scoată în evidenţă bogăţia limbii române şi să stabilească regulile după care aceasta trebuia vorbită, scrisă şi înţeleasă. Potrivit concepţiei sale iluministe, principalul mijloc de îndreptare a moravurilor, ce reprezenta „chezăşia progresului social”, era „descoperirea cunoştinţii adevăratei învăţături”, iar începutul întregii învăţături este gramatica”. Dimitrie Eustatievici a văzut în gramatică o „cheie” pentru studiul filosofiei, retoricii şi teologiei, evidenţiind importanţa acesteia pentru dezvoltarea limbii şi literaturii naţionale şi pentru realizarea traducerilor din alte limbi. După „Cuvânt de afierosire” şi „O înainte cuvântare cătră cititor”, gramatica sa cuprinde patru părţi: ortografia, etimologia (morfologia), sintaxa şi „Pentru prozodie”. Ultima parte este considerată primul tratat de prozodie şi versificaţie din limba română (D. Popovici). Având ca model gramaticile limbilor studiate, Dimitrie Eustatievici a fost primul care a încercat să adapteze în limba română o terminologie lingvistică şi stilistică. Rămasă în manuscris până în anul 1969, această gramatică a fost unul din izvoarele de bază ale celui dintâi curs de gramatică românească predat în 1803, la prima şcoală de grad gimnazial de la Socola. Prin întreaga sa activitate, Dimitrie Eustatievici a scris o pagină însemnată în cultura românească, pe care a slujit-o cu deosebită râvnă. În calitatea sa de ca secretar al Episcopiei Ortodoxe a Transilvaniei, între 1762-1786, s-a străduit să îmbunătăţească calitatea pastoraţiei. În urma sinodului diecezan de la Sibiu (1785) s-a străduit alături de episcopul Ghedeon să generalizeze întrebuinţarea formularelor-tip, pentru matricole parohiale (botezaţi, cununaţi, morţi) din întreaga dieceză. Ca director școlar, a tradus, elaborat şi editat un număr apreciabil de lucrări. Ideea de a întocmi o gramatică i-a venit, probabil, consultând anumite modele străine, pe care a şi încercat să le calchieze, din păcate cu foarte puţin succes (Ion Lungu). În gramatica sa, deşi multe definiţii sunt confuze, iar terminologia este calchiată după gramaticele vremii (cea grecească a lui Antonios Catiforos, cea slavonă a lui Mihail Smotriţki şi mai ales cea latină, ceea ce face ca stilul să fie greoi), totuşi este prima gramatică completă a limbii române. O copie a ei, făcută chiar de autor, a fost utilizată pentru partea ortografică de J. Sulzer în Geschichte. Pentru a elabora o gramatică nu era suficientă o familiarizare cu specificul lucrărilor de specialitate ale altor limbi, ci ar fi trebuit să întreprindă neapărat şi studierea aprofundată a structurilor gramaticale ale limbii române, ceea ce probabil nu a făcut (I. Lungu). I s-a părut că era uşor să transpună normele gramaticale ale altor limbi la structura limbii române. N-a reuşit să surprindă tocmai particularităţile structurii gramaticale ale limbii române (I. Lungu). Traducând şi calchiind după probabile modele ruseşti, autorul a creat o terminologie cu totul ciudată, în contrast cu spiritul limbii române. După cum reiese din explicaţiile sale a fost călăuzit de gânduri bune, deşi spunea că gramatica este: „începutul tuturor învăţăturilor”, o „dreaptă urmă”, „meşteşugul carele învaţă bine a grăi şi a scrie”. El nu a depăşit bunele intenţii şi chiar dacă Constantin Mavrocordat i-a comandat lucrarea pentru a fi tipărită, ea nu a mai văzut lumina tiparului. În calitate de director al Şcolilor Naţionale a depus un efort considerabil pentru încheierea de contracte (consecinţe ale sistemului iosefinist) cu locuitorii din parohiile ortodoxe pentru ca să poată asigura existenţa învăţătorilor. Prin ele locuitorii satelor ortodoxe se obligau să achite contribuţiile în bani şi cereale pentru întreţinerea învăţătorului. Urmaşul lui ca director școlar e Radu Tempea. Cum arată N. Albu, Dimitrie Eustatievici intenţiona să înfiinţeze la Brașov o Şcoală Normală capitală, în spiritul reformelor vieneze, pentru toţi viitorii învăţători din Principat, Normal-Hauptschule, intenţie ce o va nutri şi urmaşul său Radu Tempea V*, dar abia în 1850 materializată. (Mălinaş, Ioan Marin, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextul reformelor şcolare din timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740-1780), teză de doctorat, Viena, 1984, Oradea, Editura Mihai Eminescu, 1994, p. 113-118). Traducerea şi tipărirea în 1776 a privilegiilor ilirice de către Dimitrie Eustatievici în limba română arată dorinţa realizării proiectelor de integrare în sistemul privilegiilor ilirice. S-a lovit însă de o puternică rezistenţă atât la nivelul privilegiaţilor locali, ostili oricărei ştirbiri a sistemului existent, cât şi la nivelul Curţii, care nu privea cu ochi buni coalizarea într-un front comun a ortodocşilor din imperiu sub egida politică şi spirituală a mitropolitului de Carloviţ. Doar în condiţiile mai favorabile create ortodocşilor de cadrul politic reformist, mirajul privilegiilor ilirice continuă să acţioneze, tipărirea în limba română de către Dimitrie Eustatievici a actelor privilegiale ale ortodocşilor din părţile apusene constituind un element simptomatic pentru năzuinţele coreligionarilor lor ardeleni. După Răscoala lui Horea, în contextul măsurilor imperiale pentru pregătirea preoţilor şi chiar dacă nu a putut fi înfiinţat un seminar la Timişoara, Dimitrie Eustatievici organizează începând din 1786 cursuri la Sibiu pentru instruirea clerului. Tot la Sibiu organiza în 1786 un curs pentru pregătirea învăţătorilor de la sate.
Opera: Gramatica rumânească, 1757, (rămasă în manuscris, publicată în 1969 de N. A. Ursu); Ducere de mână sau povăţuire către aritmetică sau socoteală, Sibiu, 1789; Desvoaltele şi tâlcuitele Evanghelii a duminecilor, a sărbătorilor şi a oareşi cărora zile spre trebuinţa cateheţilor şi dascălilor neuniţi ce se află în Marele Principatul Ardealului, Sibiu, 1790; Sinopsis, adecă cuprindere în scurt a cei vechi şi a cei noao Scripturi, adecă a Biblii. Spre trebuinţa Şcoalelor neunite naţionaliceşti din Mare Prinţipatul Ardealului, Sibiu, 1791; Scurt izvod pentru lucrurile de obşte şi de chilin în scrisori de multe chipuri. De pre limba slavonască pre limba rumânească, scrisă şi întocmită spre folosul pruncilor neuniţi, Sibiu, 1792; Alexandria sau viaţa lui Alexandru Machedon, Sibiu, 1796; Psaltire, Sibiu, 1799 [apărută postum]; N. Iorga i-a atribuit un manuscris cu caracter istoric de pe la 1780-1785, aflat în Biblioteca Academiei Române, nr. 1416, f. 4-87, pe care l-a publicat sub titlul Însemnări de cronică ale clericilor din Şcheii Brașovului, 1512-1785, în Buletinul Comisiunii istorice a României, XII, 1933, p. 57-99; Analie băsericeşti a lui Baronie, manuscris care este o continuare a traduceriii începută de preotul ortodox Ştefan din Brașov, după lucrarea Anales ecclesiae… a lui Baronius, Köln, 1633; Catehism trilingv – sârbesc, nemţesc, românesc, nu se cunoaşte anul şi locul tipăririi; traduceri din limbile rusă şi slavo-sârbă atribuite lui Dimitrie Eustatievici: Îndreptarea păcătosului cu duhul blândeţelor, Iaşi sau Timişoara, 1765; „Oeconomia” lui Florin cel Mare (un manuscris tradus din ruseşte şi franţuzeşte prin 1765), un catehism început de el şi continuat de Nicolae Stoica de Haţeg, tipărit la Viena în 1777, în limbile sârbă, română şi germană, sub titlul Catihisis mic sau Scurtată pravoslavnică mărturisire a legii greceşti neunite pentru treaba pruncilor neuniţi, precum şi Alexandria sau Viaţa lui Alexandru Macedon.
Referinţe: Gramatica Rumânească. 1757. Prima gramatică a limbii române, ed. îngrijită şi introd. de N. A. Ursu, București, Ed. Şt., 1969; Sulzer, Franz Joseph, Geschichte des transalpinischen Daciens, vol. II, Viena, 1781, p. 152; Xenopol, A. D. şi Erbiceanu, C. Serbarea şcolară de la Iaşi, cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la înfiinţarea învăţământului superior în Moldova. Acte şi documente, Iaşi, 1885, p. 252; Iorga, N, Istoria literaturii româneîn secolul al XVIII-lea (1688-1821), Inst. de Arte Grafice şi Ed. Minerva, 1901, vol. II, p. 223-225; Bunea, A., Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, Tip. Arhidiecezană, 1902, p. 251-252; Bârseanu, A., Istoria; BRV, II, p. 205; Dragomir, Silviu, Relaţiile bisericeşti ale românilor din Ardeal cu Rusia în veacul al XVIII-lea, Sibiu, Tip. Arhidiocezană, 1914, p. 4-9; Ionaşcu, Romulus, Grămăticii români, Iași, Tip. Ştefăniu, 1914, p. 6-11; Pop, Gruia Şt., Dimitrie Eustatievici din Brașov, secretariul episcopului Dionisie Novacovici, e cel dintâi grămătic român, în Revista Teologică, an IX, nr. 5-8, 1915, p. 93-108; Pascu, Giorge, Istoria LiteraturiiXVIII, p. 285-287; Bulat, T. G., Testamentul lui Dimitrie Eustatievici, în RI, X, 1924, p. 4-6; Iorga, N., Istoria literaturii româneşti, București, Ed. Librăriei Pavel Suru, 1925-1933, vol. III, p. 276-278; Minerva, p. 431; Puşcariu, Sextil, Istoria Literaturii, Sibiu, Tip. şi Ed. Kraft & Drotlef, 1930, p. 192-193; Adamescu, Dicţionarul, p. 1633; Lupaş, I., Cronicari, I, p. 79-81; Muşlea, C., Biserica, vol. I, p. 178-181, 183-184, vol. II, 1946, p. 134, 149-152; Popovici, D., Primele manifestări de teorie literară în cultura românească, în Studii literare, II, 1943, p. 9-13 şi La littérature roumaine à l’époque des Lumières, Sibiu, 1945, p. 159-160; Albu, Nicolae, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, Tip. Lumina, 1944, p. 209, 213, 229-230, 280-289; Pervain, I., Dimitrie Eustatievici, în SUBB, Series Philologica, III, seria IV, fasc. 1, 1958, p. 27-47; Ursu, N. A., Problema interpretării grafiei chirilice româneşti din jurul anului 1800, în LR, IX, 1960, 3, p. 33-46; Strungaru, Diomid, Gramatica lui Smotriţki şi prima gramatică românească, în RSL, IV, 1960; Arhiva magistratului oraşului Brașov, vol. II, București, 1961, nr. 1273; Vlad, Sofron, Păcurariu, M., Istoria Institutului teologic de grad universitar din Sibiu, în Mitropolia Ardealului, VI, 1961, p. 11-12; Nagy Béla, Dimitrie Eustatievici, az első román nyelvtan szerzője, în Filologiai Köozlöny, Cluj, VII, nr. 1-4, 1961 [notele cuprind toată bibliografia referitoare la Dimitrie Eustatievici]; Munteanu, Romulus, Contribuţia Şcolii Ardelene la culturalizarea maselor, București, EDP, 1962, p. 93-95; Acad. R.S.R., Istoria literaturii române, I, București, 1964, p. 753-758; Istoria României, vol. III, passim; Ursu, N. A., Gramatica românească a lui Ioan Alboteanu, în LR, XIII, 1964, p. 44-54; Nagy Béla, Konstandinosz Mavrokordátosz és Dimitrie Eustatievici, în FK, XI, 1965, p. 3-4; Idem. Dimitrie Eustatievici à l’Académie de Kiev, în Annales Universitatis Scientiarum Budapestinensis, Sectia Philologica, tom VII, Budapesta, 1967; Ursu, N. A., Modelul latin al Gramaticii lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, în LR, XVI, nr. 5, 1967, p. 423-433; Lăudat, I. D., Istoria literaturii române vechi, III, București, 1968, p. 145-148; Gáldi Ladislau, Introducere în istoria versului românesc, București, Minerva, 1971, p. 109-111; Pervain, I., Studii de literatură română, Cluj, Dacia, 1971, p. 193-208; Anghelescu, Micea, Preeromantismul românesc, București, Minerva, 1972, p. 32-33; Ilie Moruș, Cărturari Brașoveni (Sec XV-XX). Ghid biobibliografic, Brașov, p. 83-84 (cu bibliografie); Strungaru, Diomid, Pe marginea interpretării normelor ortografice în recentele ediţii a două vechi gramatici româneşti, în LR, XXV, 1976, 2; Ursu, N. A., Din nou despre interpretarea grafiei chirilice româneşti, în LR, XXV, 1976, p. 5; MDE, p. 1276; Mârza, I., Planul lui Dimitrie Eustatievici din anul 1789 cu privire la şcolile româneşti de pe domeniul Zlatnei, în Ţara Moţilor, Alba-Iulia, 1977, p. 67-74; Pop, I. A., Raportul dintre aşa-numita Cronica atribuită lui Dimitrie Eustatievici şi aşa-numita Cronică anonimă a Brașovului pentru trecutul românilor din Şchei, în AIIA, Cluj, 1977, 20, p. 313-319; Balacciu, Jana, Chiriacescu Rodica, Dicţionar de lingvişti şi filologi români, București, Albatros, 1978, p. 118-119; EIR, p. 139; Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900, Academia Română, București, 1979, p. 339-340; Rusu, Dicţionarul, în Brașovul Literar și Artistic, III, 1980, p. 67; Ursu, N. A., Un manuscris autografnecunoscut al lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, în Cronica, 15, nr. 9, 29 feb. 1980, p. 8; Oltean, V., Întâia şcoală românească din Scheii Brașovului, Brașov, 1981, p. 67-68; Idem, Dimitrie Eustatievici, martor şi cronicaral răscoalei lui Horea, în Drum Nou, 4 apr. 1985, p. 2; Idem, Şcoala românească din Scheii Brașovului, București, 1989, p. 70-71; Ursu, N. A., Un cronicar braşovean necunoscut din sec. XVIII: S. Hîrs, în AIIX, XXIX, 1992, p. 256-257; Oltean, V., Bicentenar Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, în Transilvania Expres, nr. 747, 19 feb. 1996, p. 3; Păcurariu, Dicţionarul, p. 163-164 (cu bibliografie); Petraru, Şt., Dimitrie Eustatievici – 200 de ani de lamoartea sa, în Cuget românesc (CR), nr. 198, 13 dec. 1996, p. 4; Oltean, V., Primele gramatici româneşti alcătuite de Dimitrie Eustatievici şi Radu Tempea V, în Gândirea, nr. 5-6, 1997, p. 76-78; Antologia poeziei românești cu formă fixă, ediție îngrijită, notă asupra ediției, concepte și bibliografie de Nicolae Leahu și Raisa Leahu, prefață de Nicolae Leahu, Chișinău, Știința, 2015.
Fișă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.