EREMIE, Tiberiu (născut 1875, sat Purcăreni, comuna Tărlungeni, județul Brașov – mort decembrie 1937, București), inginer constructor. A fost fiul lui Dumitru Eremie şi al Suzanei, născută Trandaburu, „ambii de obârşie ardelenească, oameni cuprinşi [înstăriţi]”, stabiliţi înainte de 1900 la Epureni, județul Tutova, în Moldova, unde au cumpărat marea moşie a boierilor Kostăkeşti. Cele două familii sunt menţionate într-un articol apărut la 10 februarie 1938, în ziarul lui O. Goga, Ţara Nouă: „(…) Eremiştii ridicaţi prin muncă şi cinste, care s-au ilustrat prin fapte şi realizări ce vor rămâne în istoria dezvoltării noastre culturale […] Trandaburii, cârmuitorii de turme şi păzitorii credinţei străbune, fericiţi ctitori de aşezăminte religioase şi culturale…”. Atât Tiberiu, cât şi fratele său, Horaţiu Eremie, ajuns deputat şi preşedinte al Camerei de Agricultură a județului Tutova, au beneficiat astfel de o educaţie aleasă, în spiritul dragostei de cultură şi de neam. După absolvirea Liceului Andrei Şaguna din Brașov, s-a înscris la École Polytechnique Fédérale din Zürich, pe care a absolvit-o în 1898, luându-şi diploma în inginerie de poduri şi şosele. La întoarcere, în 1889, s-a stabilit la București, unde lucrează timp de nouă ani la Serviciul de Studii şi Construcţii din Ministerul Lucrărilor Publice, specializându-se în tehnica, pe atunci nouă, a lucrărilor în beton armat. Necesitatea folosirii acestui nou material de construcţie a expus-o la Congresul Soc. Rom. pentru răspândirea ştiinţelor din1903. În acest răstimp a proiectat şi executat podul de peste Bistriţa, de la Hangu (județul Neamţ), primul pod boltit din Vechiul Regat. Spiritul său întreprinzător îl determină să renunţe la statutul de funcţionar public (1906/1908) şi să devină antreprenor, în asociaţie cu inginerul Costică Vasilescu, executând şosele şi căi ferate, poduri de fier şi beton armat, construcţii publice şi particulare, silozuri şi magazii din beton armat, fabrici, lucrări edilitare, alimentări cu apă, corectări de râuri, îndiguiri ş.a. În timp relativ scurt, ajunge cel mai mare şi mai organizat antreprenor din ţară, putând fi aşezat alături de inginerul Ion Cantacuzino (Virgil Caraivan). În asociaţie cu inginerul Costică Vasilescu, realizează lucrările de captare a apei de la Ulmi, în beneficiul Primăriei București. Cu acelaşi asociat execută şi lucrările de la Crângul lui Boz, pentru alimentarea cu apă a oraşului Ploieşti, iar apoi, singur, lucrările de alimentare cu apă a oraşului Piteşti. În 1907 s-a asociat cu Gogu Constantinescu şi Dima, înfiinţând societatea „Beton şi Fier”, care a executat o serie de poduri peste Siret, la Adjud, Răcăciuni, Rocna şi Dolhasca. Tot el a executat podul de beton de peste apa Similiei, de pe şoseaua naţională Bârlad-Vaslui. Împreună cu Gogu Constantinescu execută şi podul de peste Siret de la Brăteşti. După moartea lui Dima şi plecarea din ţară a lui Gogu Constantinescu, rămâne singur acţionar al societății. Continuându-şi activitatea antreprenorială, execută podurile de peste Bistriţa de la Roznov, Costişa, Secu, Buhalniţa, Borca, peste râul Moldova, la Mălini, peste Siret, la Paşcani, Roşcani şi Talpa, peste Suceava la Liteni, peste Jijia la Sculeni, Popricani. A dublat podurile de cale ferată peste Teleajen şi Cricov. A executat şi remizele în beton armat din staţiile C.F.R. Ploieşti şi Buzău, castelele de apă din staţiile C.F.R. Ploieşti-Titu şi domeniul coroanei Periş. Printre clădirile importante pe care le-a ridicat în București, Ploieşti sau Piteşti, se numără hotelul Luvru București (1911), Teatrul Roxy de pe Lipscani (1912), prima lucrare în București pe cadru de beton armat, pasajul Imobiliara (1913), executat într-un singur an cu 7.000 mp. planşeuri în beton armat, fostul Palat al Sindicatului Ziariştilor, Palatul Societății Agricola-Adriatica, Palatul Studenţilor în Medicină, Palatul Tinerimii Române, fabrica din Bragadiru (extinderea ei) ş.a. A executat şi linii de cale ferată – loturile I – IV ale liniei Cobadin-Bazargic, în asociaţie cu inginerul Constantin Grigorescu, terasamente şi poduri pe linia Paşcani – Târgu Neamţ, abandonată atunci şi terminată în anii 80. Acestora li se adaugă şi lucrările în beton armat la Noua Pirotehnie a Armatei. Valoarea lucrărilor realizate de el până la primul război mondial au depăşit 40 milioane de lei aur. În timpul acestei conflagraţii a condus lucrările liniei ferate Roman-Băceşti, pe porţiunea Roman-Dagâţa. După încheierea războiului, întreprinderile sale au traversat o dificilă perioadă, confruntându-se cu criza ce cuprinsese întreaga economie românească. Cu toate că nu şi-a putut recupera banii investiţi în lucrări de stat, îşi reia activitatea antreprenorială, construind în 1920 podul de cale ferată peste Crişul Alb, executat sub presiunea timpului, din lemn. Împreună cu inginerul I. Balbareu, a construit prima şosea naţională ce făcea legătura între Moldova şi Basarabia, recent recâştigată, executând porţiunea dintre Lăpuşna şi Hânceşti. Între 1921-1922, în asociaţie cu inginerul Imbăruş şi Pascu, a executat linia ferată Salonta-Chişinău-Criş ce realiza legătura între Arad şi Oradea, lucrarea cuprinzând şi mai multe poduri peste Crişuri. Prestigiul de care se bucura atunci a determinat desemnarea sa pentru construcţia Bisericii Încoronării din Alba-Iulia, a Sălii Unirii şi reşedinţei episcopale. În 1922 şi-a reorganizat întreprinderile pe care le conducea într-o societate anonimă ce purta numele „Întreprinderii Generale Tehnice, Inginer Tiberiu Eremie„. În cadrul acesteia, Eremie Tiberiu deţinea funcţiile de director general şi administrator delegat. De la înfiinţarea societăţii şi până la moartea inginerului, această societate a realizat lucrări de aproape un miliard şi jumătate de lei, în toate genurile de construcţii: poduri cu fundaţie în aer comprimat, construcţii de biserici şi alte monumente în piatră, linii ferate, fabrici şi alte edificii. Printre bisericile ridicate de acest „Meşter Manole al atâtor lăcaşuri de mărire a lui Dumnezeu” se numără Catedrala din Cluj, cea din Sighişoara, precum şi câteva biserici în Cluj şi Blaj. A înălţat biserica din Orăştie şi Catedrala din Timişoara, ultima fiind considerată atunci cea mai mare biserică ortodoxă din România. În 1936 a început construcţia catedralei din Timişoara, terminată după moartea sa, în 1946. Printre monumentele ridicate de el se impun Arcul de Triumf şi Mausoleul de la Mărăşeşti. În 1936 a construit Arcul de Triumf din București. A executat, în colaborare cu Societatea Edilitatea, lotul II de cale ferată Bumbeşti-Livezeni şi lotul Teliu al liniei Brașov-Nehoiaşu (în lungime de 73 de km, dat în exploatare în 1909), una dintre cele mai dificile căi ferate din România, iar între 1930-1931, infrastructura a 47 de poduri mari, în valoare de 250 de milioane de lei (atunci). Împreună cu aceeaşi societate, a realizat şi o serie de importante lucrări de drumuri pentru Ministerul Lucrărilor Publice. A construit singur pod cu bolţi peste Prut, la Albiţa, podurile de cale ferată peste Jiu, la Filiaşi, peste Someş, la Cluj şi peste Milcov, la Focşani. Printre marile fabrici pe care el le-a construit, se numără fabrica de avioane I.A.R. Brașov, fabrica de locomotive a Societății franco-române din Brăila, Uzinele Ford din București, fabrica Românofir din Tălmaciu, lângă Sibiu ş.a. A creat, animat şi administrat o serie întreagă de societăţi tehnice şi industriale cu capital exclusiv românesc, fiind înconjurat numai de personal românesc. A fost în fruntea a numeroase instituţii de stat, economice, financiare şi culturale, ocupând funcţiile de consilier, administrator delegat şi director general la Societatea Anonime „Întreprinderile Generale Tehnice Inginer Tiberiu Eremie”, consilier şi vicepreşedinte la Societatea Anonimă Dâmboviţa pentru fabricarea cimentului şi la Societatea Creditul Tehnic, consilier şi preşedinte la Societatea Anonimă Electrostar de articole electrice, consilier la Societatea de „Materiale de Construcţii”, consilier la Societatea An. „Clădirea românească”, consilier la „Fabrica de cărămidă inginer Tiberiu Eremie, D. D. Bragadiru şi inginer A. Grigoriu” ş.a. A fost preşedinte al Sindicatului Antreprenorilor de lucrări publice şi particulare, preşedinte al Băncii Sindicatului Antreprenorilor, vicepreşedinte al Asociației generale a inginerilor din România, membru în Consiliul de administraţie al Societății Patronale, membru al Consiliului de Reconstruire a Regiunilor Dăunate de Război ş.a. Din 1908 a făcut parte din Societatea Politehnică şi timp de trei ani a fost membru în Comitetul de direcţie al acesteia şi, de asemenea, membru în Comitetul superior de redacţie al Buletinului Societății Politehnice din România. A fost iniţiatorul revistei tehnice Ciment şi Beton, aceasta apărând lunar la București, din ianuarie 1933 şi până la moartea sa, ultimul număr fiind cel din noiembrie-decembrie 1937. Tipărită la Institutul de Arte Grafice Lupta noastră din București, revista l-a avut pe Eremie Tiberiu ca redactor responsabil în toată perioada apariţiei sale. În 1936, aceasta a editat şi suplimentul intitulat Buletinul Institutului Român pentru betoane şi drumuri moderne. Printre rubricile existente, amintim: Chestiuni practice, Chestiuni economice şi statistice, Bibliografie, Recenzii. A colaborat pe plan profesional cu mai multe societăţi străine, dintre care o amintim mai ales pe aceea ce poartă numele „Association Internationale des ponts et charpentes” din Zürich. Continuând tradiţia familiei, preocupată de încurajarea spre studiu a tinerilor talentaţi şi care îi încredinţase construcţia unei şcoli primare la Epureni, dotată cu atelier de ţesătorie, Tiberiu Eremie oferea acestora posibilitatea de a se califica în „Întreprinderile” sale. Preocupat de creşterea numerică şi calitativă a intelectualităţii româneşti şi de atragerea acesteia spre domeniul tehnico-ştiinţific, a promovat mulţi tineri în conducerea întreprinderilor aflate sub îndrumarea sa. Cel mai elocvent exemplu în acest sens, este modul în care el a înţeles să conducă şi să organizeze Societatea Dâmboviţa din Fieni, al cărui consiliu de conducere era alcătuit în majoritate din tineri. În jurul lui Tiberiu Eremie, aceştia formau o adevărată familie, între ei stabilindu-se chiar relaţii de rudenie. Datorită activităţii industriale şi a construcţiilor edilitare ridicate acum, acest sărac sătuc a devenit o adevărată staţiune climaterică. Prin eforturile lui Tiberiu Eremie aici s-a ridicat palatul cultural „Dâmboviţa”, pentru a cărui construcţie acesta a cheltuit 25 milioane de lei, sumă considerată atunci exorbitantă. Complexul de clădiri cuprindea: o spaţioasă sală de teatru, conferinţe şi festivităţi, cu staluri la parter şi loji la etaj, o bibliotecă cu câteva mii de volume şi cu sală de lectură, o baie populară, un dispensar cu mai multe saloane pentru bolnavi, cu cabinet de chirurgie şi o farmacie. Acestora li se mai adăugau: o măcelărie cu pivniţe pentru depozit, o cooperativă, un restaurant, frizerie, coafor şi alte servicii. Pe scena teatrului din Fieni, adeseori au dat spectacole trupe cunoscute din Bucureşti. Pe plan cultural amintim câteva funcţii pe care Eremie Tiberiu le-a deţinut: preşedinte al Societății Culturale „Transilvania” pentru ajutorul studenţilor şi elevilor meseriaşi români, membru al Societăţii „Liga Culturală”, membru al Societăţii Tinerimea Română ş.a. Privitor la personalitatea şi la profesionalismul său, cuvintele lui V. Caraivan sunt grăitoare: „Tiberiu Eremie n-a făcut politică militantă nici înainte, nici după războiul de întregire a neamului. N-a râvnit nici la scaune de deputaţi ori senatori, nici la fotolii ministeriale pe care le-ar fi meritat desigur, căci flacăra minţii lui şi lumina cunoştinţelor sale bogate ar fi fost nespus de preţioase pentru îndrumarea tinerei noastre industrii… S-a devotat în schimb, cu trup şi suflet, cu patimă, alesului său meşteşug, stăpânit totdeauna de o modestie rară, întru aprecierea calităţilor sale”. La moartea acestuia, D. Germani îi dedică un amplu necrolog, în care îl descrie ca pe „un mare organizator, un spirit curajos de iniţiativă, o voinţă tenace de înfăptuire şi un dar gospodăresc rar… S-a menţinut totdeauna pe linia unei cinste pilduitoare şi a unei scrupuloase corectitudini. Era o fire atât de cumpătată, încât se poate spune că n-a profitat deloc de viaţă, ci din contră, s-a dăruit mereu pe sine, pentru prosperarea unor opere folositoare şi pentru binele tuturor”. „Opera sa grandioasă – spune Virgil Caraivan – stă în văzul tuturor… dar el a fost uitat prea curând”.
Referinţe: Moisil, Iuliu, Români ardeleni, 1929, p. 42; Buletinul Societății Politehnice din România, nr. 1, ian. 1938; Germani, D., Tiberiu Eremie, în Ţara Bârsei, an X, nr. 4-6, iul.-dec. 1938, p. 340-344 [cu foto]; Caraivan, Virgil, Inginerul Tiberiu Eremie. Amintiri. 1875-1937, Bârlad, 1939, 14 p.; Predescu, Enciclopedia, p. 309-310; Ilie Moruș, Cărturari Brașoveni (Sec XV-XX). Ghid biobibliografic, Brașov, p. 82-83; Teodorescu, Virgiliu Z., Tiberiu Eremie. Un om de omenie, un demn exemplu de urmat, București, Ed. A.G.I.R., 2013, 198 p., colecția Personalități în știință și tehnică; Teodorescu, Virgiliu Z., Un mare creator de arhitectură monumentală: inginerul Tiberiu Eremie, în Univers ingineresc, nr. 3, 1-15 febr. 2013, p. 1; Păcurar, Alexandru, Tiberiu Eremie. Un om de omenie, un demn exemplu de urmat, în Țara Bârsei, anul 13, nr. 13 (2014), p. 279-281.
Fișă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.