CÂRŢAN, Gheorghe (Badea Cârţan) (născut 24 ianuarie 1849, comuna Oprea – Cârţişoara, Făgăraş – mort 7 august 1911, Poiana Ţapului, jud. Prahova), promotor al cărților și culturii române. A fost unul din cei şapte copii ai unei familii de ciobani ,,cu dare de mână”. Încercările bunicului de a-l îndruma spre taina cărţilor au fost zadarnice, copilul Cârţan fiind atras mai mult de viaţa în libertate şi de frumuseţile naturii. Ca urmare, când a fost trimis să-şi facă ,,ucenicia ciobănească” pe văile şi culmile munţilor Făgăraşului, el nu s-a împotrivit deloc, dimpotrivă, a primit încântat propunerea (O. Metea). Neastâmpărul copilăriei îl duce cu turmele până la hotarul Ţării Românești (România), iar în 15 septembrie 1864 trece pentru prima dată în România. Spre surpriza sa, îi aude pe cei de ,,dincolo” vorbind aceeaşi limbă cu-a lui, îi aude cântând aceleaşi cântece ca şi el, îi vede îmbrăcaţi la fel ca el. Isteţ din fire, ajunge la concluzia că românii din Transilvania, ca şi cei din România, fac parte din acelaşi popor şi nu ar trebui să-i despartă nici un hotar. La vârsta de 18 ani Gheorghe Cârțan este deja un cioban experimentat şi de încredere. Astfel, la moartea tatălui său, în mai 1867, se hotărăşte să plece în România cu cele 40 de oi moştenite. Ajungând în Ţara Bârsei, în popasul său pe culmile Săcelelor face cunoştinţă cu Ion Cotigă, cioban şcolit, cu liceu şi trei ani de facultate la drept şi filosofie. Acesta abandonase învăţătura de dragul înălţimilor şi, mai probabil, din cauza unei boli de plămâni. Deşi vindecat, el a rămas alături de oi, spre disperarea tatălui său, subprefect în Moldova. Asemănările dintre cei doi i-au făcut să se împrietenească şi să se întovărăşească. Posedând acte care-i permiteau să treacă legal cu turma sa în România, Ion Cotigă s-a învoit să-l ajute pe Gheorghe Cârțan , luând şi oile lui în propria turmă, în timp ce acesta trecea clandestin graniţa. La 13 iunie 1867 cei doi ajung la Ciulniţa, aproape de Slobozia, unde au încheiat învoieli cu autorităţile locale, care le permiteau păşunatul în zonă timp de 5 ani. Vor rămâne însă aici 17 ani. Mare iubitor de cărţi, pe care le căra după el cu măgarul, Ion Cotigă va fi primul său dascăl. Alături de el va descifra tainele învăţăturii, începând cu abecedarul şi aritmetica care-i sunt aduse de la Slobozia. Tot de aici îi sunt aduse o tăbliţă de gresie, caiet şi creioane. Astfel, la 25 de ani, Gheorghe Cârțan putea scrie şi citi orice. Dacă a început cu tot ceea ce avea la îndemână, ziare, reviste şi lecturi mai uşoare, curând ajunge să lectureze cărţi întregi: ,,…Era uşor de cap. Ce citea o dată era sfânt. Nu uita nimic” (informaţie de la Nicolae Cârţan, nepotul de frate al lui Gheorghe Cârțan ). „Citeam de mi se risipeau câteodată oile ca făina orbului”, mărturiseşte Badea Cârţan (O viaţă împlinită ca o poveste, București, 1936, p. 16). Era atras îndeosebi de istoria românilor, interes care îl va urmări obsesiv întreaga-i viaţă. Îi descoperă pe strămoşii noştri, dacii şi romanii, pe Decebal şi Traian, şi devine un admirator statornic al acestora. Neînţelegând de ce românii au trebuit să locuiască în trei ţări diferite, ca şi faptul că adeseori aceştia s-au luptat între ei, ajunge un luptător tenace pentru eliberarea românilor din Transilvania. Convins de justeţea războiului de independenţă al României (1877-1878), după ce donează armatei române 1200 de oi, împreună cu Ion Cotigă se înrolează voluntar în compania a III-a dintr-un batalion de rezervă, dar spre dezamăgirea sa nu a ajuns să fie trimis pe front. Mânat de dorul de casă, după 12 ani se întoarce în Cârţişoara, cu intenţia de a se înrola în armată şi de a intra astfel în legalitate. Spera ca în acest mod să poată introduce mai uşor cărţi româneşti în Transilvania, obiectiv urmărit cu fanatism de Gheorghe Cârțan în toată viaţa sa. Prezentarea de bunăvoie pentru înrolare, la 8 ani după ce-i trecuse rândul, a stârnit mare mirare, el fiind absolvit de orice pedeapsă. La 1878 este trimis în Bosnia, de unde este eliberat după trei ani de cătănie. In tot acest timp, fiind deosebit de ordonat şi disciplinat, a reuşit să câştige respectul camarazilor, dar şi al corpului ofiţeresc. Deprinzând binişor limba germană, i s-a propus să treacă în corpul „unterofiţerilor”, dar Gheorghe Cârțan a refuzat. La fel a respins şi propunerea preotului de regiment de a trece la catolicism, ca să poată ajunge prelat. Între timp, raporturile cu Ion Cotigă s-au deteriorat. Acesta i-a imputat faptul că deşi turma i s-a mărit, Gheorghe Cârțan a fost plecat cu anii, lăsând totul în grija sa, inclusiv plata taxelor tot mai mari pentru păşunat şi asigurarea nutreţurilor pentru iarnă, al căror preţ crescuse de asemenea. La terminarea serviciului militar, se întâlneşte cu Ion Cotigă pentru a tranşa afacerile, dar nu reuşesc să se înţeleagă şi se despart. Gheorghe Cârțan porneşte spre Ardeal cu partea de oi ce i-au revenit, 400 la număr, cu doi catâri şi patru câini. Ar fi fost un om cu stare pentru acele vremuri dacă pe parcursul călătoriei nu şi-ar fi pierdut aproape toată turma, în contul amenzilor pe care le-a primit pentru distrugerile cauzate culturilor de către oile sale. Nemaiavând cu ce le plăti, Gheorghe Cârțan înaintează numeroase petiţii notarilor, primarilor, solgăbirăilor, prefectului de Făgăraş şi ministrului de resort din Pesta, subliniind că pedeapsa primită nu e ,,dreaptă”. Nu primeşte răspuns şi se hotărăşte să se adreseze împăratului la Viena. Îşi lasă cele câteva oi în grija altuia, cu plată, şi pleacă să-şi caute dreptatea. Ajuns la Viena, după ce încercarea sa de a intra în audienţă la împărat eşuează, Badea Cârţan va depune ,,la Curte” o petiţie în care cere, printre altele, să fie pedepsiţi toţi cei care l-au păgubit. Şi acest demers a rămas fără urmări. În schimb, călătoria la Viena i-a oferit ocazia achiziţionării Cronicii românilor de Gheorghe Şincai. Pe drumul de întoarcere, Badea Cârţan a citit-o şi răscitit-o încât aproape a învăţat-o pe de rost. Vorbind despre ea, Badea Cârţan aprecia: „Cartea asta sfântă trebuie să fie cunoscută de tot românul, ca să ştie tot natul că poporul românesc se trage de la Roma”. Capătă convingerea că toţi românii din Transilvania trebuie să citească măcar o carte românească. „Acesta-i va fi ţelul vieţii până la sfârşit şi adevărata sa luptă” (Stroe Stroescu, op. cit., p. 60). Potrivit lui, „ştiinţa de carte, cunoaşterea trecutului glorios al neamului şi îndeosebi originea latină erau unicul mijloc pentru înlăturarea lanţurilor robiei” (Vasile Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, București, 1968, p. 172). Bogata literatură istorică pe care o citise şi îndeosebi literatura istorică a Şcolii Ardelene au făcut din el un om energic, activ şi tenace în realizarea „idealului său de luminare a ţărănimii prin răspândirea cărţilor” (Vasile Curticăpeanu). Astfel, s-a decis să adune în acest scop cât mai multe cărţi. Căutând să dea o formă legală activităţii sale, s-a adresat în scris autorităţilor, ajungând până la ministru, solicitând o autorizaţie de practicare a comerţului cu cărţi. Cererea i-a fost respinsă. La 6 mai 1894 pleacă, cu trenul de astă dată, la Cluj, unde a asistat timp de 17 zile la Procesul memorandiştilor. După pronunţarea pedepselor, Badea Cârţan a fost cel mai asiduu vizitator al celor condamnaţi la închisorile din Seghedin şi Vácz, fapt ce-i va atrage bănuiala autorităţilor că ar fi spion. Neputând dovedi acest lucru, l-au etichetat ca agitator şi l-au supus unor anchete deosebit de brutale. După Ioan Metea, Badea Cârţan ar fi luat din nou drumul Vienei pentru a-şi căuta dreptatea la împărat. Se pare că de această dată, prin intermediul unui militar român, Ion Sofariu din Drăguş, ar fi fost primit de împărat care i-a promis că va lua măsuri împotriva celor ce l-au anchetat. Acest lucru însă nu s-a întâmplat. Tot în acest an, 1895, Badea Cârţan şi-a reînnoit cererea autorităţilor de a-i permite să împartă cărţi oamenilor „ca să ştie legea”, solicitare neluată în seamă nici de această dată. În această situaţie Badea Cârţan se hotărăşte să plece la București. Ajuns aici, oraşul îi face o impresie deosebit de puternică. Se pare că nopţi la rând ar fi dormit lângă statuia lui Mihai Viteazul, ale cărui fapte de arme le cunoştea şi pe care îl admira. Remarcat datorită portului său de către omul de serviciu al istoricului Vasile Alexandru Urechia, originar şi el din Ţara Făgăraşului, Badea Cârţan este convins de acesta să meargă împreună cu el la istoric. În acest mod, Badea Cârţan ajunge să-l cunoască pe Vasile Alexandru Urechia, care atunci era şi preşedinte al Ligii Culturale. Uimit de cunoştinţele şi pasiunea acestui ţăran pentru istoria neamului ca şi de iubirea sa faţă de poporul român, Vasile Alexandru Urechia a încercat mai întâi să pună ordine în bogăţia de informaţii pe care Badea Cârţan le acumulase. L-a luat cu el la întrunirile Ligii Culturale, prezentându-l unor personalităţi ca Grigore Tocilescu, chimistul dr. Constantin Istrati ş.a. În curând, Badea Cârţan devine un participant constant la Congresele Ligii Culturale, făcându-se cunoscut oamenilor de seamă ai vremii. Din iniţiativa şi prin grija lui Vasile Alexandru Urechia, ocrotitorul şi mentorul său în această nouă lume, Badea Cârţan va vizita Atheneul, monumentele istorice, muzeele şi bisericile Bucureștiului, ca şi tot ce era mai important de reţinut din oraş. Îl introduce în redacţiile mai multor ziare, fapt cu urmări benefice pentru misiunea pe care şi-a ales-o. Se întoarce în locurile natale cu desagi plini de cărţi, pe care le împarte după criterii de el ştiute, pentru ca apoi să se întoarcă în România şi să o ia de la început, transformându-se la 43 de ani „din cioban de oi, în cioban de suflete”. Un gând însă îl frământă tot mai mult, acela de a vedea „Maica Romă” şi pe „Taica Traian”, despre care Vasile Alexandru Urechia îi spusese că pentru a fi înţeles trebuie văzut la faţa locului. Ajuns la Budapesta, la redacţia ziarului Poporul Românesc, el mărturiseşte: „într-o bună dimineaţă, în anul …96, ce-mi trăsneşte prin cap, zic: mă, Cârţane, tu trebuie să te duci drept la Roma să vezi cu ochii cine a fost moş-tu şi strămoş-tu. Şi dusu-m-am! Douăzeci de zile-n cap am mers până la Viena şi de aici alte douăzeci şi trei până la Roma”. Îmbrăcat în costumul său ciobănesc, luând în desagă o istorie a românilor, câţiva bani şi un briceag, îşi începe călătoria la 3 ianuarie 1896. Ajuns la Roma, la sfârşitul lui februarie 1896, caută Columna lui Traian, în faţa căreia îngenunchează şi „s-a închinat ca la Sfintele icoane de la stâna lui” (Nicolae Iorga), presărând pe soclul acesteia grâul, sarea şi pământul de acasă, aduse în traista lui. Obosit, a adormit lângă Columnă, spre uimirea mulţimii adunate, care era uluită de asemănarea sa cu dacul de pe Columnă. Acest fapt este relatat în multe ziare italiene: Il Popolo, Riforma, Il Mesagero, La Stampa, Fanfullo, L’Italia ş.a. Unele consemnează evenimentul sub titlul A înviat un dac!, iar altele menţionează, că „la Roma a ajuns un om vârât într-o oaie”. Dus de chestura italiană la legaţia română, este luat în grijă de Duiliu Zamfirescu, ministrul plenipotenţiar al României la Roma. Profund impresionat, într-o scrisoare din 6/18 aprilie 1896, adresată lui Nicolae Pătraşcu, acesta spunea că la legaţie „e un transilvănean inteligent care tremură de dorul strămoşilor”. Condus de Lucaciu Epaminondo, fiul „leului” din Siseşti, Ioan Lucaciu, Badea Cârţan vizitează Senatul, Forumul, muzeele şi toate instituţiile însemnate ale Romei. Prin intermediul legaţiei române, Badea Cârţan face cunoştinţă cu numeroase personalităţi filo-române, care manifestă o simpatie deosebită faţă de ţăranul filosof, cum îl numeau ei. Astfel, îl cunoaşte pe marchizul B. Pandolfi, senator de Roma, mare prieten şi susţinător al drepturilor românilor din Transilvania. A fost prezentat regelui Umberto I, făcând o impresie puternică ministrului palatului, comandorul Giantureo, la fel ca şi primarului Romei. Cunoscut de numeroase personalităţi italiene uimite de inteligenţa şi perspicacitatea sa, Badea Cârţan a fost dus în parlamentul italian de către deputatul Renato M. Imbriani. Aici, ca de altfel peste tot pe unde a umblat Badea Cârţan, a trezit multă curiozitate şi simpatie, ducând la crearea unei atitudini filo-române în rândul italienilor. De la numeroase personalităţi a primit cărţi şi fotografii. El însuşi a fost fotografiat în mărime naturală de către un vestit fotograf. Portretul său, expus de acesta, i-a fost reprodus şi în ziare, făcându-l cunoscut în toată Italia, deşteptând o adevărată manifestaţie populară pe unde trecea. În afara Romei, Badea Cârţan a vizitat Neapole, Pompei, Capri, Ancona, Veneţia. La întoarcerea sa în ţară, după călătoria sa de pomină, care a durat patru săptămâni, Badea Cârţan ajunsese un adevărat erou. Numeroşilor săi vizitatori le povestea ce a văzut pe unde a fost, dar le adresa şi îndemnul de a citi, în mod deosebit, istoria românilor. Autorităţile transilvănene, alertate de vâlva creată la Roma în jurul lui Badea Cârţan şi implicit a românilor transilvăneni, au trecut la represalii şi l-au cercetat. Întrebat „ce treabă am eu cu Roma şi cu România”, Badea Cârţan răspunde: „cum să nu am treabă cu mama şi cu fratele meu?” I-au fost confiscate fotografiile Columnei, cele ale unor personalităţi italiene oferite de aceştia, fotografiile Mănăstirii Argeşului şi a lui Vasile Alecsandri, hărţi şi numeroase cărţi. Fără odihnă, pleacă din nou la București după alte cărţi. Aici veştile despre călătoria sa în Italia îl făcuse foarte cunoscut şi admirat. Studenţii îl invitau la întrunirile societăţilor lor culturale şi de binefacere, uneori chiar abuzând de numele său. De acum încolo, Badea Cârţan va îndeplini şi „unele servicii pentru ţeluri superioare politice” (Vasile Cărăbiş, p. 36) şi i se vor deschide uşile tuturor autorităţilor şi personalităţilor. Vrând să-i cunoască şi pe ceilalţi fraţi din „ginta latină”, în vara lui 1897 îşi începe călătoria spre Paris. Pe drum este puternic impresionat de Zürich „ăl mai curat şi mai regulat oraş” din câte văzuse. Parisul îl farmecă: „Nu mă mai puteam sătura… atâta-mi plăcea”. A rămas aici timp de trei săptămâni. Deşi a fost găzduit de studenţii români, organizaţi într-o societate studenţească, condusă de Jean Ghica, fiul lui Ioan Ghica, Badea Cârţan mai dormea din când în când pe sub podurile de peste Sena. Invitat de profesorul Emil Picot, care preda limba şi literatura română la Şcoala de limbi orientale din Paris, ca să ţină o lecţie în limba română, a produs o profundă impresie. Însă prezenţa sa la Paris nu a avut acelaşi răsunet ca în Italia. Întors acasă, după ce trece prin Bruxelles, vizitând în grabă Belgia şi Germania, pleacă iarăşi în România după cărţi, pe care le cumpăra, dar mai ales le primea în orice localitate, de la oameni politici, cărturari, scriitori, publicişti şi personalităţile lumii ştiinţifice care-l simpatizau. Este primit de Regele Carol I la Peleş, împreună cu care este fotografiat, iar Carmen Sylva (Regina Elisabeta) îi oferă un volum cu dedicaţie. Badea Cârţan îi mulţumeşte, dar sacul cu cărţi care însoţeşte darul îl face şi mai fericit. Acum activitatea sa devine mai organizată. În București are trei sedii unde îşi depozitează cărţile colectate şi anume: o casă în Cişmigiu, pusă la dispoziţie de Primăria oraşului, o cameră la Şcoala Superioară de Arte şi Meserii din Strada Polizu, aproape de Gara de Nord, care era depozitul central, şi o cameră în subsolul unei case de pe strada Occidentului. Avea depozit de cărţi şi în cabana din Poiana de la Arini, la Diham sau Valea Cerbului. Cărţile le transporta în doi saci legaţi ca o desagă cap la cap, iar un al treilea sac îl purta sub braţ. Dacă la început călătoria la şi dinspre București o făcea pe jos, cu timpul va pleca din București cu trenul, căci a primit un carnet cu 100 de călătorii gratuite. De la Predeal până unde venea cu trenul, trecea graniţa în Transilvania pe cărări de munte denumite metaforic „Vama Cucului”, împărţind cărţile în Ţara Bârsei, Ţara Oltului şi în ţinutul Târnavelor. De multe ori, pentru a ascunde adevăratul scop al călătoriilor sale, motiva că are de plătit amenzi pentru pagubele pricinuite de turma sa. În 1905, Badea Cârţan, membru al Partidului Naţional Român din Transilvania, ia parte la festivităţile organizate de Astra, cu prilejul împlinirii a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani. Participă şi la serbările naţionale ce aveau loc anual pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. De altfel, atât Liga Culturală, cât şi Astra s-au folosit din plin de acţiunea sa de propagandă a cărţii româneşti. Plănuieşte o nouă călătorie, de astă dată la Ierusalim. Pentru a se elibera de orice grijă, îşi vinde cele 300-400 de oi şi 12 cai şi cumpără cu o parte din bani alte cărţi. Dăruieşte fraţilor săi partea sa de avere şi pământ şi văzându-se scăpat de griji, pleacă spre „oraşul Sfânt”. În această „şugubeaţă călătorie”, după drumul cu trenul şi vaporul cu bilete oferite de ministrul comunicaţiilor, ajunge la Constantinopol. Pentru a-şi putea continua drumul, s-a angajat pe un vapor rusesc, dar toţi banii câştigaţi i-au fost furaţi. Ajuns la Ierusalim este dezamăgit de purtarea turcilor care au pângărit locurile sfinte, de faptul că se fac afaceri „necinstite”, că este multă invidie, ură, ipocrizie şi ceartă „ca la uşa cortului”. A fost impresionat în schimb de apa Iordanului, de Marea Moartă, ca şi de malurile pitoreşti ale Bosforului. După 4 săptămâni se întoarce la Constantinopol şi de aici, ca muncitor pe un vapor, ajunge la Constanţa. Îl găsim din nou la București, oraş despre care spune: „Bucureşti şi Roma – ăstea două ar trebui să le ştie de rost tot românul”. Se hotărăşte să călătorească în Germania. Ajuns aici este impresionat de modul în care este muncit pământul, de bogăţia ei şi cu toate că Berlinul i se pare „mare şi nesfârşit”, nu a fost la fel de impresionat ca de Roma sau Paris. S-a oprit şi la Sigmaringen, unde a fost primit de mama regelui Carol I şi de fratele acestuia, Leopold, cu care a dialogat într-o limbă improvizată, amestec de germană, italiană şi română. La întoarcerea în ţară îşi reia activitatea de răspândire a cărţii româneşti, făcând şi câteva călătorii (Craiova, Turnu Severin, Târgu Jiu). În toamna lui 1897 pleacă pentru a doua oară la Roma, iar în 1899 pentru a treia oară, când ia parte în septembrie la Congresul orientaliştilor. Aici a reuşit să producă un efect deosebit asupra participanţilor, dovadă vie a latinităţii poporului român. Badea Cârţan a fost ales să depună coroana de bronz de la Columna lui Traian, iar la sfârşitul lucrărilor Congresului, i s-a pus la dispoziţie o căruţă cu care a vizitat toată Italia. A intenţionat să meargă până în Spania, dar acest proiect nu l-a mai realizat. Pe parcursul tuturor călătoriilor sale, ca şi în răstimpuri, Badea Cârţan citea, instruindu-se cu aceeaşi fervoare, convingându-se tot mai mult că are de îndeplinit un rol important în realizarea legăturii prin carte între fraţii români liberi şi cei aflaţi sub stăpânire străină, punându-se astfel în slujba ideii unirii românilor. Persecutat de autorităţile maghiare care i-au confiscat cărţile, l-au închis şi l-au bătut, Badea Cârţan nu s-a descurajat niciodată, reluându-şi cu îndârjire activitatea sa, strângând şi oferind cărţi atât celor care-l înţelegeau, dar şi celor care nu-l înţelegeau sau nu-l puteau înţelege. „Ce ştiţi voi”, spunea Badea Cârţan…Voi nu înţelegeţi de ce umblu eu! ….Să ştiţi că ţara asta trebuie să fie una singură unită: voi nu ştiţi din ce neam ne tragem noi!” (Cărăbiș, p. 66). Trecând în 1908 în Regat i s-a cerut la graniţă paşaportul, făcându-l să trântească căciula din cap şi să exclame: „Bine mai ficiori, păsuş (?) în mijlocul Ţării? Trebuie să fie cineva nebun să-mi ceară aşa ceva!” În timp ce era închis pentru două luni la Brașov, autorităţile ungare au organizat o percheziţie la casa din Oprea-Cârţişoara, confiscându-i toate cărţile şi alte documente ce s-au găsit aici, ca şi pe cele aflate în podul şcolii din sat sau în podul unui şopron din Streza-Cârţişoara. Încărcate în patru care, acestea nu îi vor mai fi înapoiate vreodată. Învinuit de subminarea statului ungar, a fost condamnat la un an închisoare. Inventarul făcut de oficialii maghiari, trimis Academiei Române, la 9 decembrie 1921, cuprindea 4 858 de titluri în 76 621 de volume, broşuri şi foi separate. Pentru colectarea cărţilor a mers în şcolile din România, la redacţiile ziarelor, prin librăriile bucureştene, primind şi aprobarea de a cerceta în acest scop podurile şi pivniţele ministerelor şi altor autorităţi. Lăsa cărţile prin satele ardelene prin care trecea şi, recuperându-le la întoarcere, le oferea altele, înfiinţând o adevărată bibliotecă circulantă. Celor care-i cereau cărţi, le fixa un termen pentru citit şi le cerea să facă un rezumat al cărţii citite, iar alteori le împrumuta cărţi cu foi netăiate, ca mijloc de a-i verifica dacă citesc sau nu. Cantitatea mare de cărţi pe care a răspândit-o este atestată prin numeroasele volume găsite de-a lungul vremii la ţăranii din Ţara Făgăraşului, în ciuda faptului că un număr impresionant din ele a fost ars. Veşnic peregrin, care a părut presei un fenomen publicistic pe care l-a exploatat enorm la început, pentru ca treptat ziarele să vorbească despre el tot mai puţin. Treptat, nici fruntaşii mişcării naţionale, care l-au folosit când aveau nevoie, n-au mai fost acasă pentru el, iar organizatorii de serbări filantropice nu-l mai chemau. La vârsta de 62 de ani mai trecea hotarul peste munţi aducând cărţi din România. Surprins de o avalanşă care l-a blocat câteva zile, s-a îmbolnăvit. Când, după multe luni, s-a refăcut oarecum, a plecat în România, dorind să moară acolo. A fost găzduit la vila din Poiana Ţapului a doamnei Lahovari, soţia fostului ambasador al României la Roma. Cu toate îngrijirile medicale, nu a mai putut fi salvat. A fost înmormântat la Sinaia, aşa cum a dorit. Ziarele timpului au acordat spaţii mari tristului eveniment, însoţite de fotografii. Cele mai emoţionante cuvinte despre el au fost spuse de Nicolae Iorga: „Veşnicul colindător de drumuri care gemea sub greutatea cărţilor bune şi rele, dar româneşti toate, pe care le căra pe umerii lui, odată voinici, acum însă sfărâmaţi de oboseală şi vârstă pentru a le duce Dumnezeu ştie cu ce folos, de multe ori drept în mâna jandarmilor şi vameşilor unguri ce-l pândeau, Badea Cârţan n-o să mai bată la poarta nimănui cu cererile lui stăruitoare şi cu cimiliturile lui isteţe”. Intrat în legendă prin multe întâmplări din viaţa lui, s-a bucurat de aprecierea unor poeţi ca Ştefan Octavian Iosif care-i dedică poezia Ciobănaşul, iar Alexandru Vlahuţă sau George Coşbuc i-au fost prieteni, la fel ca şi Aurel Pavel Bănuţ*, Valeriu Branişte*, Constantin Mille, Luigi Cazzavillan, Spiru Haret, Toma Stelian, Take Ionescu, I. C. Brătianu.
Referinţe: Universul, nr. 182, din 3/15 aug. 1896; Literatură şi artă română, 1896, I, 543-547; Zamfirescu, Duiliu, Badea Cîrţan la Roma, în Foaia pentru toţi, nr. 44, 1897, P. II, p. 292; Drăguţ, Codin Ciobanul Cârţan, în Amicul poporului, Târgu Jiu, I, nr. 12, 1 apr. 1899, p. 399; Urechia, V. A., Festivitatea română de la Roma, București, 1899; Graur, C-tin, Câţiva inşi, București, 1902; Adevărul (Budapesta), 5 iul. 1904, p. 1-2; Bănuţ, P. A., Badea Cârţan, în Calendarul poporului român, Budapesta, 1906; Puşcariu, S., Dor de ducă, în Semănătorul, nr. 86, 1906; A murit Cîrţan, în Drapelul, 1911, XI, nr. 91, p. 3; A murit Cîrţan, în Gazeta de Transilvania, nr. 175-177, 1911, p. 3; Iorga, N., Un fanatic ţăran al romantismului naţional: Badea Cârţan, în Neamul românesc literar, 1911, III, p. 481-483; Lungianu, Mihail, Badea Cârţan, în Albina, nr. 3, oct. 1911, p. 98; Petra-Petrescu, Horia, Badea Cârţan – Amintire, în Românul, Arad, nr. 204, 18 sept/1 oct. 1911, p. 7-8; Meteş, Ştefan, Păstori ardeleni în Principatele române, Arad, 1925; [Gheorghe Cârțan], în Gazeta de Transilvania, nr. 128, 1927; Bănuţ, P. A., Badea Cârţan, București, 1928; Urechia, Nestor, Un apostol uitat, în Univesul, nr. 284, 15 nov. 1930; Iorga, N., Un fanatic ţăran al romantismului naţional: Badea Cârţan, în Oameni cari au fost, București, 1935, vol. II, p. 23-26; Bucuţa, Emanoil, O amintire, în Revista Colegiului Naţional Sf. Sava, 1936, p. 19; Budac, Miron, Budac, Nicolae, Badea Cârţan, propagandist român (1849-1911), București, 1936, 20 p.; Stroescu, Stroe, Amintiri despre Badea Cârţan. O viaţă împlinită ca o poveste, București, 1936, 182 p.; Şuţu, Rodolf, Când venea Badea Cârţan la Iaşi, în Lumea, 29 mai 1936; Universul, nr. 49, 19 febr. 1936, p. 5; Mihăescu, N., Oameni şi idei, București, Ed. Casei Şcoalelor, 1937, p. 303-306; [Gheorghe Cârțan], în Gazeta de Transilvania, nr. 13, 1938; Teodorescu-Borca, G., Badea Cârţan, în Gazeta de Transilvania, nr. 13, 1938, p. 2; Metea, Octavian, Viaţa de basm a lui Badea Cârţan, Timişoara, 1939, 96 p.; Pop, Augustin Z. N., Badea Cârţan. Reminiscenţe italo-române, în Cele trei Crişuri, 1940, XXI, p. 179-181; Bozdog, Ion, Badea Cârţan. Contribuţii, în Gazeta de Transilvania, an 106, nr. 72, 22 sept. 1943, p. 3; Bradu, Ion, Badea Cârţan, București, 1943; Georgescu Tistu, Nicolae, Un cioban: Badea Cârţan în serviciul unirii românilor, în vol. În amintirea lui C. Giurescu, București, 1944, p. 263-270; Netea, V., Figuri ardelene, p. 161-165; Cărăbiş, Vasile, Badea Cârţan, răspânditor de cărţi şi cultură românească, în Călăuza bibliotecarului, nr. 11, 1964; Curticăpeanu, V., Răspândirea şi prohibirea cărţii româneşti în epoca dualismului austro-ungar. Badea Cârţan şi rolul său în cultura românească, în Studii Rev. Ist., 18, nr. 6, 1964, p. 1341-1369; Cărăbiş, Vasile, Un peregrin celebru uitat, în Tribuna, IX, nr. 50, 1965, p. 6-7; Cărăbiş, Vasile, Badea Cârţan, în Astra, nr. 11, nov. 1967, p. 6; Metea, Octavian, Prin Vama Cucului. Viaţa lui Badea Cârţan, Ed. Tineretului, 1968, 176 p.; Guarnieri, Silvio [directorul secţiei din Timişoara a Inst. de cultură italiană din Rom.], Nota su Badea Cârţan, în Il Veltro, nr. 1-2, 1969; Metea, Octavian, Patriotul Badea [George] Cârţan [1849-1911], București, Ed. Militară, 1972, 151 p.; Metea, Octavian, Un épisode de la lutte pour l´unité politique du peuple roumain, în Revue Romaine d’Histoire, Paris, 1972, 11, nr. 4, p. 665-680; Braicu, D., Biblioteca Badea Cârţan, în Mitropolia Ardealului, Sibiu, 1979, 24, nr. 4-6, p. 535-540; DE, vol. I, p. 652; Dianu, Ion, Pe urmele lui Badea Cârţan, București, Ed. Sport-Turism, 1979, 300 p; Dianu, Ion, Un vrednic luptător pentru întregirea neamului românesc: Badea Cârţan, în Glasul Bisericii, București, 1980, 39, nr. 10-12, p. 877-891; Munteanu, Vitalie, Lecţia de istorie. Din viaţa lui Badea Cârțan, București, Ed. I. Creangă, 1982, 100 p.; Nistor, G., Procesul lui Badea Cârţan, în Steaua, nr. 11, 1983, p. 64; Suciu, Ştefan, Procesul lui Badea Cârţan (I-VII), în Astra, 1983, 18, nr. 2, p. 7; nr. 3, p. 7; nr. 4, p. 7; nr. 5, p. 7; nr. 6, p. 12; nr. 9, p. 13; nr. 10, p. 5; Borda, Valentin, Călători şi exploratori români, București, Ed. Sport-turism, 1985, p. 122-126; Cărăbiş, V., Badea Cârţan. Propagandist de cărţi, București, Ed. Şt. şi Encicl., 1985, 212 p; Dumbravă, Ionel, Badea Gheorghe Cârţan în Dobrogea, în Tomis, 1986, 21, nr. 10, p. 13; MDE, 1202; DE, vol. I, p. 350; Popa, Ioan, Eveniment cultural în Făgăraş: Badea Cârţan de Liviu Comşia, în Gazeta de Transilvania, 28 nov. 1994, p. 2; Pariza, Maria, Badea Cârţan la revista Ovidiu, în Analele Dobrogei, Constanţa, 1995, 1, nr. 1, p. 56-58; „Un dac a acoborât de pe columnă”, în Biblioteca Almanah, 1996, p. 38-41; Mîndrea, Ioan, Badea Cârţan, în Astra, iul. 1997, p. 7; Radu, Măriuca, Contribuții privind legăturile Brașovului cu „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, în Cumidava, Brașov, vol. XXI, 1997, p. 163-175; Badea Cârţan, în Foaia poporului, nr. 46, 1999, p. 7-8; Hangiu, Ion, Badea Cârţan – 150 de ani de la naştere, în Biblioteca, nr. 1, 1999, p. 22-23; In memoriam Badea Cârţan – 150 de ani de la naştere, în CR, nr. 301, 29 ian. 1999, p. 12; Suciu, Şt., Procesul lui Badea Cârţan, Brașov, 2000, 122 p.
Fişă întocmită de Elvira Oros şi Daniel Nazare.