CARCALECHI, Zaharia (născut 1784 sau 1787?, Brașov – mort 6 octombrie 1856, București), editor şi publicist. După Fl. Dudaș este născut la Oradea. A fost fiul negustorului Gh. Constantin Carcalechi, aromân stabilit la Brașov, şi al Mariei Ciurcu, vară cu Dimitrie Eustatievici*. Se presupune că şi-a făcut studiile la una din şcolile din Şchei sau Cetate. A făcut o perioadă de ucenicie la o şcoală de comerţ din Buda. Ajunge la Tipografia Universității din Buda, având calitatea de “ferlegher”, adică editor, până în 1834, îngrijindu-se de desfacerea tipăriturilor şi de procurarea manuscriselor. Aici luase naştere, prin eforturile lui Ion Onişor, Samuel Micu, Gh. Şincai şi Petru Maior, un puternic focar de cultură românească. A intrat în contact cu învăţaţi români de la care strângea manuscrise şi se ocupa cu difuzarea cărţii în Principate şi în Transilvania. În 1818 a tipărit la Buda o traducere a lui Eufrosin Poteca din D. Darvari. Ca tânăr plin de proiecte, exponent al primei generaţii a Școlii ardelene, tipăreşte lucrări religioase în traducere românească, culege manuscrise de la conaţionali pentru a le publica, se zbate pentru înfiinţarea unei gazete româneşti la Budapesta şi călătoreşte în Transilvania şi Moldova în căutare de abonaţi şi autori. Statistici maghiare mai recente arată că în perioada cât a fost editor la Buda numărul de cărţi româneşti tipărite aici era mai ridicat. A mai publicat tălmăcirile lui Al. Beldiman din S. Gessner (Moartea lui Avel) şi Voltaire (Tragedia lui Orest), pe care le şi prefaţează, şi tot el publică Însemnările de călătorie ale lui Dinicu Golescu. Zaharia Carcalechi devine un personaj anecdotic în articolele publicate în Ţara şi Convorbiri literare. A fost în relaţii de colaborare cu Societatea literară de la Braşov, în rândurile căreia se afla Constantin Golescu. La Buda a mai publicat calendare la 1817, 1818 şi 1825, care se adresează îndeosebi ţăranilor şi târgoveţilor. Conţinutul calendarelor e cel obişnuit la întreprinderile anterioare: anotimpuri, eclipse, Paştele, târgurile, diverse tabele şi o parte literară compusă din „anecdote sau gîcituri”. Alte date interesante şi practice: „Cum se pot clei (!) sticlele şi farmuriile sparte”, “cum se face cerneală bună roşie şi verde”, despre reâmprospătarea scrisului în vechile hrisoave, tămăduirea pietrii la om, a junghiului, creşterea părului, reţete de bucătărie, despre “cum să se facă cecolada (!), “cum să faci cafea franţuzească ca nimenea să nu o cunoască că nu ar fi”, o adevărată enciclopedie de sfaturi gospodăreşti (Mircea Tomescu). Calendarul din 1825 conţine şi un studiu de anatomie umană, marcând începutul ştiinţei aplicate în publicistica românească (Mircea Tomuş). Calendarul din 1825 poartă pe copertă titlul Carte de mână pentru naţia românească şi cuprinde ca parte literară, istorioare morale, fabule, anecdote şi proverbe. După moartea lui Petru Maior, cu excepţia celor publicate de Zaharia Carcalechi, calendarele se restrâng la un conţinut religios. La 1817 îl găsim în Braşov, apoi la Iaşi, unde achiziţionează manuscrise pentru tipografie şi abonează boieri moldoveni la un ziar românesc, pe aceşti prenumeranţi putându-i onora abia în 1821, când apare mult aşteptatul ziar. În anul 1821 Zaharia Carcalechi tipăreşte la Buda prima revistă lunară în limba română, intitulată Biblioteca românească, apărută sub formă de fascicule, cu oarecare intermitenţe, până în 1834. În primul număr din Biblioteca Românească (1821), Zaharia Carcalechi constată că numai „singuri noi românii suntem de această scumpă visterie a cărţilor mai lipsiţi, măcar că ne tragem viţa de la cel mai vestit şi mai mărit neam din lume, adecă de la romani”. În aceasta s-au tipărit lucrări despre Istoria Românilor, traduceri de literatură morală şi pedagogică, sfaturi pentru ţărănime şi însemnări de călătorie. Programul revistei este programul iluminist al Şcolii ardelene, care însă nu s-a putut exprima prin intermediul presei, cu excepţia calendarelor. La Biblioteca Românească au colaborat Constantin Leca*, cu gravuri şi traduceri, Ioan Trifu (Maiorescu), cu o încercare de istorie care depăşește ca rigoare şi bibliografie ce s-a scris până atunci pe această temă în Ţara Românească şi Moldova. Reproducem textul foii de titlu: ,,Biblioteca românească în 12 părţi după numărul celor 12 luni. Întâia oară tipărită pentru naţia românească prin Zaharia Carcalechi, ferlegheru de cărţi a Crăieştii şi mai marei tipografii din Buda a Universitatei Ungariei. Partea I cu o figură – Buda, în Crăiasca Tipografie (a) Universitatei Ungariei, 1821”. Formatul este în ,,octavo”, iar tiparul este cu caractere chirilice. Articolul program al acestei publicaţii, ,,Cătră cetitori”, redactat de Zaharia Carcalechi, este o pledoarie pentru cultură. Concepută probabil ca o enciclopedie, publicaţia conţine în special articole cu conţinut istoric şi beletristic, publicându-se literatură originală, dar fără pretenţii, nuvele traduse şi prelucrate, istorioare, anecdote, unele consideraţii asupra limbii şi comentarii politice. Încă din primul an de apariţie se scrie despre diverse fundaţii străine pentru pregătirea ştiinţelor şi artelor (în Rusia şi în statele germane), precum şi despre o societate germană pentru desăvârşirea limbii. Se pare că lui Zaharia Carcalechi îi aparţine o traducere sau o prelucrare, Călătoria lui Martinelli la Paris. Revista are şi un Indice bibliografic (,,Isvorul cărţilor”) care informează cititorii despre cărţile nou apărute. Partea I din Biblioteca românească e închinată „boierului Gheorghie Oprian”, fiind semnată de Zaharia Carcalechi ca „umilită slugă” în ianuarie 1821 la Buda. În 1825 publică în Carte de mână pentru naţia românească o ,,Înştiinţare Bibliotecii Româneşti”, în care îşi exprimă regretul pentru încetarea apariţiei publicaţiei, asigurându-şi cititorii de reluarea ei. Tot acolo revine cu un plan editorial mai amplu. Era un program enciclopedic, propunând pentru cele 12 părţi, teme din istoria românilor din cele 3 provincii, literatură, economie practică, istoria lumii, educaţie, zoologie, curiozităţi, statistică, asemănător programelor tipic iluministe din 1795 şi 1808 cu o tentă clasicizată, uşor de descifrat în lectura textului. În lipsa mijloacelor materiale, reia editarea abia în 1829 şi în 1830 în câte două părţi, iar în 1834 în patru părţi. Aprobată în august 1828 de cenzorul Teodorovici, Biblioteca românească reapare într-o a doua serie în 1829, cu programul declarat de a contribui la luminarea poporului, de a sluji neamul prin tipar, în condiţiile existenţei unui număr restrâns de cărţi româneşti. Numărul din 1829 este închinat mitropolitului Dionisie, Zaharia Carcalechi semnează ca „cel mai smerit şi mai supus serv”, după care urmează şi un cuvânt intitulat Cătră cetitori, în care arată necesitatea tipăririi presei în limba română, la fel cum au şi celelalte popoare vecine. Celălalt număr din 1829 este închinat „domnului Gr. Băleanu”, căruia îi este „prea aplecat serv”. Numărul din 1830 e dedicat lui „Alecsandru de Filipescu”, ce era „mare canţelier”, li se aduc tuturor celor care sprijină mulţumiri şi sunt preamăriţi, iar Zaharia Carcalechi se consideră norocos că le-a putut fi contemporan. „Fericit sunt şi eu, cel ce prin pronia cerească m-am învrednicit a vieţui în veacul acesta”. Alt număr tot din 1830 este dedicat lui Veniamin, Mitropolitul Moldovei, căruia i se trec în revistă şi marile realizări „(…) că eşti tatăl culturii româneşti”. Zaharia Carcalechi era interesat pecuniar, cere bani de peste tot pentru cărţi şi se indignează că nu primeşte. Principal colaborator a fost Damaschin Bojincă, ce îşi formase un nume de scriitor în cercurile româneşti din Buda, căruia îi putem adăuga pe Gr. Cuciureanu, I. Maiorescu, C. Lecca* şi Emanoil Gojdu. În cea de-a treia serie (1834) se dă o Istorie a românilor, compilată de D. Bojincă (primele patru capitole), Gr. Cuciureanu (capitolul V), I. Maiorescu (alias I. Trifu, cap.VI-IX) şi câteva biografii: D. Cantemir , Radu Şerban, M. Viteazu (ultimele două de D. Bojincă), Radu Negru, Dragoş, Ştefan cel Mare (ultima iscălită de C. Lecca). Pe tematica istorică, Biblioteca românească anunţă viitoarele manifestări romantice, cum fac biografiile de domni, mai ales cea consacrată lui Mihai Viteazul, a căror semnificaţie e în primul rând politică şi naţională şi în al doilea rând ştiinţifică. Există o dezbatere privind întâietatea lui Zaharia Carcalechi ca inițiator al primei publicații periodice românești. În 1814 se tipărea, în anexa scrierii Întâmplările războiului franţozilor şi întoarcerea lor de la Moscova, Buda, 1813, tradusă din germană, o Înştiinţare ce anunţa apariţia unei reviste româneşti, semnată de Alexie Lazaru. Concepută în acelaşi spirit luminist Înştiinţarea subliniază rolul presei în opera de luminare, oferind ca argument exemplul altor popoare din Europa, în particular sârbii şi grecii din monarhie, ale căror periodice au stimulat şi interesul românilor. I. Pervain a identificat pe Alexie Lazaru cu Zaharia Carcalechi, întemeiat pe asemănările din Înştiinţare şi cele din cuvântul înainte către cititori din numărul din 1829. În 1978 N. Bocşan a avansat ipoteza identificării lui Alexie Lazaru cu D. Ţichindeal, arătând că textul lui Carcalechi e târziu, din 1829, el putând foarte bine copia înştiinţarea de la 1814, într-o epocă prea puţin sensibilă la paternitatea textului, mai ales că Ţichindeal era mort la acea dată. Atunci şi traducerea cărţii Întâmplările războiului franţuzilor, Buda, 1813 trebuie atribuită tot lui Ţichindeal. Zaharia Carcalechi a publicat în 1826 un manual (compilație), Povăţuitorul tinerimei către adevărata şi dreapta citire, pe care îl atribuie, pentru a-i asigura difuzarea, lui Gheorghe Lazăr. Manualul a fost alcătuit din idei şi reflecţii neprelucrate, ce au fost culese din scrierile lui C. Diaconovici-Loga şi nu are calităţi pedagogice. El cuprinde şi articole de agricultură, varietăţi, informaţii zoologice şi botanice, urmărind şi scopuri comeciale. Continuă în acest fel eforturile Şcolii Ardelene de ridicare a neamului prin intermediul cărţii. Zaharia Carcalechi a publicat şi versuri nesemnate, fabule, şi a discutat situaţia poeziei române la 1830. În 1834, după călătoria sa la București, impresionat de efervescenţa culturală şi patriotică produsă de societatea filarmonică de aici, s-a stabilit în capitală, unde primeşte conducerea Tipografiei Statului. Editează şi ziarul Cantor de avis şi comers (1837-1855), denumit din 1843 Vestitorul românesc, publicaţie oficială şi Buletin Oficial al Ţării Româneşti. Din 1836 mai tipăreşte la Buda Almanahul Statului din Principatul a toată Ţara Românească până în 1853, câte un număr în fiecare an. Activitatea sa jurnalistică de după 1834 devine însă aproape lipsită de interes, publicând cu uşurinţă ştiri neverificate, pe care uneori le exagera. În 1845 i se dă rangul de ,,pitar”, iar în 1853 de ,,serdar”, poate şi datorită abilităţii sale proverbiale de a sluji toate stăpânirile. Zaharia Carcalechi rămâne unul din precursorii presei româneşti, iar cuvintele lui Valeriu Branişte* întăresc această afirmaţie: ,,pe vremea când Carcalechi şi-a început lucrarea sa rodnică, puţini de tot au fost aceia care au putut aprecia în merit valoarea ei, mulţi însă, foarte mulţi s-au adăpostit la umbra acestei activităţi…Acest om este de o însemnătate primordială în istoria jurnalisticei noastre, iar activitatea lui a fost o binefacere pentru viaţa noastră culturală, şi rezultatul muncii sale îndelungate, merită binecuvântarea neamului românesc… Când s-a ivit însă generaţia tânără, cu ideile noi şi activitatea mai extinsă, a apucat un moşneag în ale jurnalisticei ale cărui părţi bune erau deja bun comun pentru întreaga tinerime, iar micile lui greşeli, prin contrastul activităţii proaspete, au devenit tot mai mari, când în fine numai acestea au mai rămas în memoria urmaşilor. Datori suntem naţiunii noastre să-l reabilităm.” Prin periodicul său, se adresa unui public foarte larg, inclusiv claselor de mijloc, bucurându-se de o audienţă excepţională în întreg spaţiul românesc, cu un număr mare de abonaţi (773 cu 858 de exemplare), proveniţi din toate provinciile (40 de centre de colectare). Pe categorii de abonaţi, cum relevă cercetările lui Nicolae Bocşan, prioritatea revine preoţilor, în primul rând cei de la ţară, iar prin ei periodicul a pătruns în mediul rural, în al doilea rând se situează şcoala, apoi boierii din Principate, clientela lui Carcalechi, negustori şi meşteşugari cei mai mulţi din oraşele vestice (Banat, Arad), jurişti, funcţionari, artişti, militari, nobili, români din Transilvania şi Banat, femei, instituţii de cultură. La 1821 Carcalechi avea 487 de abonaţi, iar mai târziu aproape 250 de prenumeranţi: boieri, negustori, clerici, medici, etc. Între abonaţi sunt şi 23 de negustori braşoveni: Barbu Cepescul, Gheorghe Dimitrie şi Rudolf Orghidan*, Gh. Nica*, Ioan şi Gh. D. Jipa, Ioan Pantazi, Nicolae Catană. Totuși, se plânge de greutăţile întâmpinate cu desfacerea cărţilor dincolo de munţi, deoarece „românii mai bucuros cumpără cărţi greceşti decât româneşti”. Biblioteca românească rămâne primul periodic românesc din Ardeal, impropriu numit de Lupaş revistă literară, al cărui conţinut asemănător magazinelor de epocă, relevă o imagine specifică presei ce se tipărea sub semnul imperativelor luminării, cu orizontul enciclopedist al acestora. Se încearcă şi o primă depăşire a crezului iluminist, o împlinire a ceea ce Şcoala Ardeleană doar sugerase. Periodicul pestan anticipează foile braşovene ale lui Bariţiu. Zaharia Carcalechi era nu doar un editor de cărţi, ci şi un comerciant al acestora (N. Iorga). Odată mutat la București importanţa lui s-a redus. Cărţile, broşurile, calendarele pe care le editase conţineau material de valoare şi, ceea ce era mai important era faptul că erau citite. Doi nepoţi după fiică ai lui Zaharia Carcalechi au fost fraţii Ciurcu*.
Opera: Cătră cetitori, în Biblioteca românească, nr. 1, 1821; Biblioteca românească în BRV, vol. III, p. 372-373, p. 618-619; În antologia lui Florea Fugariu, Şcoala Ardeleană, București, Minerva, 1983, vol. II, p. 559-563 [Biblioteca românească pentru 1821] şi p. 679-692 [aceeaşi revistă pentru anii 1829-1830]; Povăţuitorul tinerimei cătră adevărata şi dreapta cetire, Buda, Tipografia Universităţii, 1826; editor: Călătoria mea la București, în Brașovul Literar și Artistic, nr. 3, 1980, p. 67-68; a tipărit lucrarea Istorie bisericească prescurt, București, 1845, 523 p.; Regulamentul Organic, ediţia a II-a [sub îngrijirea lui Marcovici, Simeon şi Zaharia Carcalechi], București, 1847; Ghica Ion, Luceafărul de stil romanescu corigiat shi comentat de Zaharia Carcalechi [185..?].
Referinţe: Gil[G.I. Lahovari], A 1003-a noapte, în CI, XXII, 1889, nr. 5, p. 454-457; Branişte, V., Un jurnalist român, în Tribuna, X, nr. 237, 5 nov. 1893, Sibiu; Mureşianu, A., Moţii de la Olteniţa (satiră), în Ţara, nr. 128, 16/28 oct. 1893; Densuşianu, A., în Revista critică şi literară, Iași, 1895, p. 98; Iorga, Istoria literaturii sec. XVIII, vol. II, p. 274-275; N. Iorga, Istoria literaturii în secolul XIX, vol. I, passim; [Zaharia Carcalechi], în Deşteptarea, ziar social-economic, Brașov, an. VI, nr. 36, 1910; Iorga, N., Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, București, 1915, p. 112; Lupaș, I., Din trecutul ziaristicii româneşti, Arad, 1916, p. 69 şi urm.; Ghibu, O., Din Istoria literaturii didactice româneşti, București, Socec, 1916, p. 97-113; Iorga, Istoria presei, p. 35-36, 62-63; Lupaş, I., Cea mai veche revistă literară românească în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj, I, 1921-1922; Lupaş, I., Contribuţii la istoria ziaristicii româneşti ardelene, Sibiu, 1926, p. 9, 39-40, 43-52, 57; Adamescu, Dicţionarul, p. 1560; Veress, Andrei, Tipografia românească din Buda, în Boabe de grîu, III, 1932, nr. 12, p. 593-612; Chendi, I., Pagini de critică, p. 168-169; Mureşianu, Aurel A., Zaharia Carcalechi Întemeietorul primei reviste româneşti. Contribuţii privitoare la familia, viaţa şi opera lui, în Gazeta Cărţilor, Ploieşti, IV, nr. 1, 1934, p. 2-5; Mureşianu, Aurel A., La împlinirea unui veac de la întemeierea Gazetei de Transilvania, Brașov, 1938, p. 7-9 (extras din revista Ţara Bârsei); Colan, I., Pagini răsleţe, p. 33-36; Călinescu, G., Istoria literaturii, p. 123; Cugetarea; Lupaş, I., Cea mai veche revistă literară românească, în Studii, Conferinţe şi Comunicări istorice, vol. III, Sibiu, 1941, p. 29; Mureşianu, A. A., [Zaharia Carcalechi], în Gazeta de Transilvania, nr. 45, 14 iun. 1942; Tomescu, Mircea, Calendarele româneşti 1733-1830, București, Editura de Stat didactică şi pedagogică, 1957, p. 71-74, 117-119; Erdély törtenete, vol. I, 1964, p. 286, 328; Din presa literară românească a sec. XIX, București, Ed. Tineretului, 1967, p. 66-70; Ideologia revoluţiei române de la 1848, p. 162-174; Mureşianu, I.B., Un editor român de la începutul secolului al XIX-lea: Zaharia Carcalechi, în Orizont, Timişoara, XIX, 1968, nr. 7; Pervain, I., Biblioteca românească – 1821 (texte şi documente), în RITL, tom XVII, nr. 4, 1968, p. 653-671; Stoide, C. A., Din legăturile lui Zaharia Carcalechi cu Iaşii (1817-1834), în Studia Bibliol., 1969, 3, p. 303-332; Zaharia Carcalechi, Povăţuitorul tinerimei, publicat sub numele lui G. Lazăr, Buda, 1826, în Limba română, nr. 3, 1969, 294; Cosma, A., Prima revistă literară românească în Orizont, nr. 4, 1970; Dudaş, Florian, 150 de ani de la apariţia celei mai vechi publicaţii periodice româneşti ,,Biblioteca românească”, 1821, în Revista Biblioteca, 1971, 24, nr. 12, p. 736-738; Pervain, I., Studii de literatură română, Cluj, 1971, p. 211-236; Cărturari Brașoveni (sec. XV – XX), ghid biobibliografic, Brașov, p. 57; Cornea, P., Originile, indice; DER, vol. I, p. 518; Bocşan, N., Contribuţii la bibliografia literaturii române din Banat în epoca luminilor, în Banatica, 1977, p. 483-494; Din istoria Transilvaniei, vol. I, p. 288; Istoria Rom., vol. III, p. 1060, 1067, 1068, 1070, vol. IV, p. 228, 703. Rusu, M. N., Dicţionarul, (III), în Brașovul Literar și Artistic, nr. 3, 1980, p. 63-64 [articol ce încearcă să reevalueze personalitetea lui Zaharia Carcalechi]; DE, vol. I, p. 325; MDE, p. 1171; Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900 Academia Română, București, 1979, p. 103, 170-171 (cu bibliografie); Bibliografia românească modernă (1831-1918), vol. I, p. 565; Hangiu, Dicţionarul presei, p. 57-58; Hodor Ionescu, Publicaţii, p. 66-67; Mureşianu, Ioan B., Un editor român de la începutul secolului al XIX-lea: Zaharia Carcalechi, în Altarul Banatului. Mitropolia Banatului, Timişoara, 1992, 3, nr. 1-3, p. 72-77; Dudaș, Florian, Românii din Oradea în Epoca Luminilor, vol. I, Oradea, 1996, p. 74; Emanoil Gojdu. Bicentenar, București, Ed. Academiei Române, 2003, p. 3; Horga, Ioan, Mediatori culturali ai Europei Centrale din Epoca Luminilor: comercianții aromâni, în Analele Universității Oradea, Istorie – Arheologie, tom XIII, 2003, p. 32.
Fişă întocmită de Elvira Oros şi Daniel Nazare.