BRAN-POP DE LEMENY, Ioan

BRAN-POP DE LEMENY, Ioan (născut 1811, Zărneşti, județul Brașov – mort 11/23 ianuarie 1899, Brașov), jurist. Rămas orfan de tată la o vârstă foarte fragedă, a avut parte de o educaţie aleasă, de care s-a ocupat protopopul ortodox al Zărneştiului, Bratul Baiul, la rândul lui soţ al unei descendente a preotului Mihail Bran. După ce a terminat studiile elementare „cu cărăuşul Vâlsan din Zărneşti”(Aurel A. Mureşianu), a plecat la gimnaziul din Blaj, unde îl aflăm prezent în 1821. Nu i-a fost aprobată cererea adresată de mama sa la 1830 Magistratului braşovean, de eliberare a unui certificat pentru a putea urma cursurile filosofice ale liceului romano-catolic din Cluj (care asigura elevilor masă, casă şi îmbrăcăminte), cu toate că prezentase în sprijinul acestei doleanţe o adeverinţă privind situaţia  ei materială, eliberată de autorităţile comunale, dar considerată de Magistrat ca fiind incompletă. Totuşi, tânărul învăţăcel a reuşit să studieze dreptul la Sibiu, beneficiind de o bursă (stipendiu) din partea neguţătorilor români din Brașov. După obţinerea diplomei de avocat se stabileşte la Brașov, majoritatea surselor afirmând că ar fi primul avocat român din Brașov, opinia nefiind exactă, pentru că înaintea sa practicase aici avocatura Vasile Moldovai (Moldovanu), unchiul profesorului şi patriotului Gr. Moldovai (A. A. Mureşianu). În susţinerea acestui punct de vedere Mureşianu se bazează pe ex-librisul lucrării lui Christophorus Clavius, Gnomices, apărută la Roma în 1581 şi aflată în prezent la Biblioteca G. Bariţiu din Brașov. Acest ex-libris, datat 1815, îl indică ca proprietar al cărţii pe „avocatul Ladislau Moldovai”, mort la 1837. Volumul a ajuns în proprietatea lui Iacob Mureşianu*, iar moştenitorul acestuia, istoricul Aurel A. Mureşianu, a fost primul care a susţinut că acesta este primul avocat român din Brașov. Veniturile obţinute de Ioan Bran–Pop de Lemeny ca avocat îi erau insuficiente, motiv pentru care acceptă oferta consiliului parohial al bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Brașovului din 8 iulie 1838, devenind „notareş” al bisericii. Pentru această prestaţie urma a fi răsplătit cu o mică remuneraţie, insuficientă însă, cerând, după un an, să-i fie mărită la 120 de florini anual, cerere respinsă atunci de consiliul parohial, dar acceptată peste doi ani (C. Muşlea). S-a căsătorit cu Maria Circa (Ţirca) (1821-1880), fiica economului de vite şi negustorului Oprea Circa din Cernatu (Săcele), de lîngă Brașov. Acesta din urmă este primul din zonă ce-şi trimite cei doi fii să studieze la şcolile greco-catolice, fiind prezent şi la Adunarea de la Blaj din 1848. În şedinţa aceluiaşi consiliu din 9/21 mart. 1847, Ioan Bran–Pop de Lemeny solicita suma de 80 de florini pentru osteneala depusă în organizarea arhivei bisericii Sf. Nicolae. De la începutul prezenţei sale în oraş, tânărul avocat se implică activ în lupta de emancipare politică a românilor din Ţara Bârsei, luptă ce cunoaşte noi dimensiuni după stabilirea în oraş a tinerilor intelectuali G. Bariţiu*, Ioan Popazu*, Iacob Mureşianu* sau P. Vasici* ş.a. La fel ca şi aceştia s-a implicat în evenimentele anului 1848, numărându-se printre liderii românilor braşoveni ce solicitau egalitatea cu celelalte naţiuni, cerere afirmată în cadrul adunării din 28 martie/9 aprilie 1848 de la Brașov, când s-a luat hotărârea de a prezenta autorităţilor această revendicare. Astfel, Ioan Bran–Pop de Lemeny a condus împreună cu Costache Secăreanu*, delegaţia celor patru sute de români din Brașov şi împrejurimi, care, la 11 aprilie 1848, au cerut judelui oraşului ca cei doi lideri să fie admişi senatori pe cele două locuri vacante, iar 50 de români să fie acceptaţi în consiliul centumviral. A doua zi, potrivit afirmaţiilor lui Al. P. Ilarian, românii braşoveni reiterează aceleaşi cereri în faţa Magistratului. Potrivit amintirilor lui G. Bariţiu, Ioan Bran–Pop de Lemeny ar fi fost ameninţat cu moartea de către senatorul A. Roth, dacă ar fi îndrăznit să răscoale poporul („am să-l spânzur pe cel mai aproape felinariu ce-mi va fi mai la îndemână”). Ameninţarea senatorului a fost totuşi singulară, judele şi mulţi dintre senatori fiind ponderaţi. La 19 aprilie 1848, au fost acceptaţi în funcţiile solicitate patru tineri avocaţi români (C. I. Secăreanu, C. Panţu*, V. Lacea* şi Constantin G. Ioan), care au  depus jurământul . Ioan Bran–Pop de Lemeny a fost numit inspector domenial al cercului Bran, funcţie pe care o va ocupa abia în 1850, după încheierea revoluţiei şi a războiului civil. Între timp, în şedinţa din 13 aprilie 1848, a fost ales alături de protopopul I. Popazu să meargă la Adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, alături de alţi 30 de fruntaşi braşoveni, biserica Sf. Nicolae urmând a le plăti celor doi cheltuielile de drum. La Blaj a fost ales printre cei zece secretari ai adunării, fiind desemnat membru în Comitetul Naţional Român cu sediul la Sibiu. A făcut parte şi din deputaţiunea condusă de episcopul A. Şaguna, ce urma a prezenta împăratului, care se refugiase la Innsbruck de teama revoluţionarilor, cererile naţiunii române din Transilvania. Din acest oraş, la 23 mai/4 iunie 1848, Ioan Bran–Pop de Lemeny îi scria la Brașov lui Nicolae Dima: „Aici la împăratul stăm foarte bine; avem toată nădejdea că ne vom ajunge dorinţa, ne vom redobândi drepturile noastre strămoşeşti”. S-a numărat printre cei primiţi în audienţă de împărat, alături de A. T. Laurian, I. Popasu şi T. Cipariu. În această perioadă a avut  loc la Brașov alegerea deputaţilor locali, la care românii nu au participat, fiind în aşteptarea unui răspuns favorabil de la împărat, autoexcluzându-se astfel din viaţa politică. Nemulţumit, Ioan Bran–Pop de Lemeny condamnă într-o scrisoare, câteva zile mai târziu, atitudinea de expectativă a lui G. Bariţiu: „Acum este timpul în care şi de vom trăi cât Carpaţii nu vom mai afla în veci [drepturi politice] sau vreţi să trăim cât Carpaţii călcaţi nu numai de oameni, cât şi de dobitoace”. Întors la Brașov pleacă la 13 august 1848 la Pesta ca deputat, alături de Ioan Aldulean*, în primul parlament al Ungariei, rezultat în urma sancţionării de către împărat a unirii Transilvaniei cu Ungaria, ei fiind aleşi prin vot indirect, cu acceptul Magistratului braşovean. Amintirile despre această călătorie la Pesta au fost evocate de către fiul său, mort în 1932, la vârsta de 91 de ani şi care atunci avea şapte ani. Izbucnirea conflictului între revoluţionarii români şi maghiari l-au făcut să se reîntoarcă în Ţara Bârsei, unde, la 14/26 octombrie 1848, a luat fiinţă legiunea românească a Ţării Bârsei. Aceasta se constituise prin hotărârea Comitetului Naţional Român de la Sibiu, care împărţise teritoriul Transilvaniei în 15 regiuni de gardă naţională, conduse de prefecţi şi viceprefecţi. Ioan Bran–Pop de Lemeny a fost numit prefect şi tribun al legiunii Ţării Bârsei, iar C. Secăreanu, viceprefect, însă legiunea nu avea decât un escadron de călăreţi, câteva cete de puşcaşi şi mai bine de patru mii de lăncieri. Ales în „comitetul de pacificaţiune” al românilor, creat în urma celei de-a treia adunări de la Blaj din septembrie 1848, Ioan Bran–Pop de Lemeny a predat conducerea legiunii lui Secăreanu şi a plecat la Sibiu, revenind totuşi adeseori la Brașov, pentru a urmări activitatea prefecturii pe care o organizase. La Sibiu a activat în rândurile Comitetului Naţional Român, până la 11 martie 1849, când oraşul a căzut în faţa ofensivei generalului I. Bem. Ca şi ceilalţi revoluţionari transilvăneni este nevoit să se refugieze în Ţara Românească, dar, despre această perioadă din viaţa sa, nu avem amănunte. Revine în Transilvania abia după înfrângerea revoluţiei maghiare, ocupând funcţia de inspector domenial al cercului Bran, fiind chemat apoi în calitate de „referent în secţiunea justiţie” la guvernul civil şi militar al Transilvaniei. Competenţa de care a dat dovadă a determinat Ministerul de Justiţie din Viena să-l solicite să colaboreze la ediţia românească a Codului civil al Imperiului Habsburgic. Între 1851 şi 1864 îl găsim la Sibiu, unde ocupă postul de „cezar şi regesc consilieriu de curte apelativă” la „Cesaro regească curte apelativă (Oberlandesgericht)” (A. A. Mureşianu). După C. Muşlea ar fi ocupat această funcţie între 1854-1864, în timp ce în ziarul Gazeta de Transilvania apar chiar anii 1852-1864. Participă la conferinţa naţionalităţilor din Transilvania, ţinută la Alba-Iulia în 11 februarie 1861, care îşi propusese găsirea unor modalităţi de împăcare a celor trei naţiuni. Printre cei opt delegaţi români s-a numărat şi I. Aldulean*, însă au lipsit numele sonore (G. Bariţiu, Axente Sever şi I. Raţiu), conferinţa eşuând. La 1861, în urma petiţiunii comunelor române a fost numit căpitan suprem (comites suppremi) sau prefect al districtului Făgăraş, funcţie în care îi succede cumnatul său, Ioan de Puşcariu. Evenimentul a fost considerat epocal în viaţa Ţării Făgăraşului şi a produs o uriaşă bucurie, după cum consemnează şi ziarul Gazeta de Transilvania. De la marginea districtului şi până în reşedinţa acestuia din Făgăraş a fost primit în mai multe locuri cu „arcuri de triumf şi banderii de călăreţ”. În seara de 15 aprilie 1861, la sosirea în Făgăraş, a fost dată în cinstea sa o recepţie. A doua zi, în cadrul impunătoarei adunări de reorganizare a districtului, considerată de presa vremii o veritabilă „congregaţiune generală”, s-au adunat în câmp deschis, „lângă moara de hârtie din Făgăraş”, peste şase mii de oameni. Comitele suprem deschide adunarea în limba română şi este aclamat cu strigăte de „vivat” de se „cutremura pământul”. Avocatul I. Puşcariu este cel care a pledat în faţa adunării pentru recunoaşterea limbii române ca „limba oficiósa” în districtul locuit de mai bine de 60 de mii de români. Reprezentanţii maghiarilor, ce numărau în district ceva mai mult de o mie de locuitori, s-au pronunţat, cu multe nuanţe având în vedere caracterul eminamente românesc al adunării, pentru păstrarea statutului limbii maghiare ca limbă oficială în district, stârnind indignarea multor participanţi români, care cu greu au putut fi potoliţi. Prin protocolul congregaţiunii, încheiat la sfârşitul adunării, era introdusă pentru prima dată limba română în administraţie şi justiţie în districtul Făgăraş. Bucuria românilor faţă de această măsură era atât de mare încât, după cum povesteşte în memoriile sale fiul lui Ioan Bran–Pop de Lemeny, deputaţii satelor au venit la congregaţia anuală a districtului Făgăraş cu inscripţia „limba” în pălării. Un episod pitoresc s-a petrecut la sfârşitul adunării şi este consemnat de ziarele epocii, într-o limbă românească, căreia nu vrem să-i atenuăm savoarea, consemnându-l în grafia de atunci: „unu ragnetu cá din gur’a leiloru, <<ca mórte vremu, dar’ limb’a nu ni o damu >>”. Hotărârile adunării districtuale din Făgăraş din 16 şi 17 aprilie 1861 au fost casate de guvernul aristocratic din Cluj, ceea ce a atras intervenţia lui Ioan Bran–Pop de Lemeny, care a arătat că protestele opoziţiei maghiare din district, legate de adoptarea limbii române, sunt neîntemeiate. Întreaga organizaţie a Făgăraşului a fost suspendată şi supusă unui boicot financiar. Mai mult, acelaşi comite suprem, recunoştea că ideea convocării reprezentanţilor districtului a avut-o cancelarul baron Kemeny şi i-a fost sugerată în întâlnirea pe care au avut-o la Viena. Românii au rămas fermi pe poziţii, iar foştii grăniceri au ameninţat că „de ar fi să se aducă împotriva lor toţi jandarmii de pe faţa pământului” nu vor vorbi altă limbă decât cea română. Şi ceilalţi reprezentanţi ai românilor prezenţi să protesteze la Cluj şi-au luat angajamentul că nu vor accepta „să se şteargă o iotă din protocolul congregaţiunii, iar singurul în măsură să organizeze districtul să fie căpitanul suprem”. Hotărârile adunării districtuale au fost reafirmate în cadrul unei noi congregaţii ţinute la 13 mai 1861, în prezenţa consilierului I. Alduleanu, desemnat comisar gubernial, pentru a cerceta plângerile funcţionarilor maghiari. Limba română îşi păstra acelaşi statut, iar în noul comitet districtual din cei o sută de membri se aflau alături de românii majoritari şi 30 de maghiari şi saşi. Însă, din nou guvernul contelui Mikó nu ia în considerare voinţa făgărăşenilor, iar cauza este înaintată Cancelariei aulice a Transilvaniei, care o tergiversează şi, mai mult, boicotează districtul din punct de vedere financiar (I. Mândrea şi E. Tăutu). Abia în mai 1862 împăratul recunoaşte hotărârile din primăvara anului anterior, după ce românii scriu numeroase petiţii şi trimit delegaţii în sprijinul cauzei lor. Gazeta de Transilvania aprecia în 29 ianuarie 1899, la moartea lui Ioan Bran–Pop de Lemeny, că, pe lângă meritul introducerii limbii române în administraţie, îl are şi pe acela al promovării românilor în funcţiile districtuale. El participă ca reprezentant al districtului Făgăraş la cea de-a doua conferinţă naţională de la Sibiu din 8-11 aprilie 1863, în care s-a hotărât orientarea politică a naţiunii române în perioada de dinaintea Dietei. A făcut, de asemenea, parte din delegaţia românilor conduşi de A. Şaguna, care a prezentat împăratului hotărârile acestei conferinţe. La 20 iunie 1863 s-a ţinut şedinţa Comitetului districtual Făgăraş, care a ales comitetul electoral, format din 15 membri, toţi români, iar acest organ a desemnat deputaţii districtului la forul legislativ al Transilvaniei. În cercul II al districtului Făgăraş a fost ales şi Ioan Bran–Pop de Lemeny. Ca deputat regalist a luat parte în 1863 şi 1864 la Dieta Transilvaniei de la Sibiu, în care românii obţinuseră, pentru prima dată în urma alegerilor, majoritatea relativă. O parte din cuvântările ţinute de Ioan Bran–Pop de Lemeny în cadrul acesteia au fost publicate de T. V. Păcăţian în Cartea de aur, vol. III, p. 92-94 (cuvântare ţinută la Dieta din 1863) şi p. 551-571 (intervenţia sa şi a altor deputaţi pentru ca Tribunalul Suprem al Transilvaniei să-şi mute reşedinţa din Ungaria în Transilvania). În şedinţa a X-a a dietei (din 11 august 1863) îşi exprima încrederea în legile regimului liberal: Diploma din octombrie 1860 şi patenta din 26 februarie 1861, legi fundamentale pe baza cărora se putea asigura „autonomia şi independenţa Marelui Principat al Transilvaniei”. Subliniază, de asemenea, necesitatea respectării în Transilvania a principiului „egalei îndreptăţiri a tuturor popoarelor, naţionalităţilor şi indivizilor…”, principiu „ajuns la valoare în toate statele civilizate ale Europei”. A fost trimis de Dieta Transilvaniei ca reprezentant în Reichsrat-ul din Viena. Împreună cu I. Alduleanu, I. Puşcariu şi I. Codru-Drăguşanu*, a fost prezent la Sinodul diecesan de la Sibiu, convocat la 22 martie 1864, care a redactat petiţia către împărat. În 1866, intuind vremurile nefavorabile ce vor urma, a preferat să se pensioneze, acceptând un trai mai modest, retrăgându-se din funcţie încă din 1865, după schimbările ce au avut loc în acel an, în locul său fiind numit I. Puşcariu* (29 august 1865). În 1868 a fost ales deputat arhidiecezan în congresul naţional bisericesc, fiind onorat şi de Astra prin alegerea ca membru pe viaţă şi făcând parte din comisia specială alcătuită din 16 persoane, care au  lucrat la elaborarea proiectului de statut. A făcut parte, de asemenea, şi din alte societăţi. A cerut de la forurile competente austriece dreptul de a purta numele strămoşesc al familiei sale Pop de Lemeny, care a fost inclusă, împreună cu blazonul ei, în rândul familiilor nobiliare din Imperiu. Referindu-se la demersul în acest sens al tatălui său, Ioan Bran de Lemeny, explică: „Nu ambiţiunea vană personală, ci caracterul antic roman, mândria de a fi Român – robia neamului! – şi stima de drept şi adevăr – iată ce l-a condus şi determinat pe tata Bran de a aspira la numele nobilei familii (…) dacă el ca copil sărac a ajuns să facă atâta pentru neamul său, ficiorii lui, înălţaţi cu o treaptă mai sus, cu atât mai lesne şi mai cu spor să poată exopera şi mai mult pe seama naţiunii lor”. La cererea autorităţilor, Ioan Bran–Pop de Lemeny trebuia să explice cum a ajuns familia sa de la numele de Pop de Lemeny la numele de Bran Pop de Lemeny şi care din acestea era numele de familie. Moartea lui Ioan Bran–Pop de Lemeny a constituit o grea pierdere pentru comunitatea în care a trăit, iar în discursul funebru preotul bisericii Sf. Adormire din Brașovul Vechi, Iosif Maximilian, îl asemăna cu „un stejar falnic bătrân, care căzând aşteaptă să răsară în urma lui vlăstare tinere cu aceeaşi putere de viaţă”. A fost îngropat lângă Biserica Română de pe strada Bisericii Române, fostă Operetei, monumentul său funerar fiind aşezat la loc de cinste, iar ca semn de preţuire o stradă din Brașov îi poartă numele. Cel mai mare dintre fiii săi, Ioan, a părăsit postul din magistratură pentru a deveni ofiţer de cavalerie austriac. S-a căsătorit cu o nobilă croată, nepoata unui principe. Ceilalţi trei fii, Pompiliu, Nicolae şi Liviu, au ales cariera de avocat. Primul dintre ei a profesat la Panciova, în Banat, al doilea la Brașov, iar al treilea la Sibiu. Fiul lui Nicolae Lemeny, poetul Ioan Alexandru Bran Lemeny*, a fost un cunoscut poet al epocii interbelice. 

Referinţe: Gazeta de Transilvania, nr. 24, 25 mart. 1861, p. 100; nr. 30, 12 apr. 1861, p. 128, nr. 33, 22 apr. 1861, p. 144; Gazeta de Transilvania, nr. 42, 1/13 iun. 1863, p. 166; nr. 43, 5 iun. 1863, p. 170; nr. 47, 19 iun. 1863, p. 186; Ziarul stenografic al Dietei transilvane conchemate la Sibiu pe 1 iul. 1863 prin rescript prea înalt, p. 64-65; Puşcariu, Date, partea a II-a, p. 302; Diaconovici, Enciclopedia, vol. I, p. 565; Ioan Bran de Lemeny, în Familia, Pesta, Oradea, 1899, p. 121-122; [Necrolog], în Gazeta de Transilvania, 13/25 ian. 1899, p. 2, 3; 14/26 ian. 1899, p. 2; [Necrolog], în Tribuna, 28 ian. 1899; Mureşianu, A.A., Prefectura Română aŢării Bârsei din 1848 şi 1849, Brașov, 1929, passim (cu foto), articol publicat şi în vol. A. Iancu şi braşovenii săi, Brașov, 1999, p. 80-106; Adamescu, Dicţionarul, p. 1538; Mureşianu, A. A., De la tribunul Bran-Lemeny la poetul şi scriitorul Bran-Lemeny, în Prometeu, Brașov, nr. 9-12, iul.-oct. 1936, p. 1-13; Predescu, Enciclopedia, p. 123; Astra, mai 1968 (cu foto); Ilie Moruș, Cărturari Brașoveni (Sec XV-XX). Ghid biobibliografic, Brașov, p. 51-52; Salvan, F.,  C. I. Secăreanu – conducătorul legiunii române a Ţării Bârsei în Revoluţiade la1848-1849, în SAI, XVIII, 1972, p. 62-71, articol publicat şi în vol. A. Iancu şi braşovenii săi, Brașov, 1999, p. 118-194; Mândrea, I., Tăutu, E., Acţiuni politico-naţionale ale românilor din ŢaraFăgăraşului în perioada liberalismuluihabsburgic (1860-1865), în Apulum, 1982, p. 277, 280, 282-284; Totu, Maria, Florea, Petre, Abrudan, Paul, Bărbaţi ai datoriei, 1848-1849, Mic dicţionar, București, Ed. Militară, 1984, p. 52-53; Dunăreanu, Elena, Biografia unui mare luptător pentru drepturile românilor din Trans.: Ioan Bran de Lemeny, în Biblioteca şi Cercetarea, Cluj, 1987, 11, p. 69-74; Bariţiu, Părţi, ed. a II-a, vol. I, p. 651 şi passim; vol. II, p. 698 şi passim; vol. III, p. 550 şi passim; Borda, Valentin, Dutcă, Viorica, Rus, Traian, Avram Iancu şi prefecţii săi, Târgu Mureş, Casa de editură Petru Maior, 1997; Josan, N., I. Puşcariu (1824-1912). Viaţa şi activitatea, Alba Iulia, Muzeul naţional al Unirii, 1997, p. 54; Oltean, V., Revoluţia de la 1848 în documentelebisericii Sf. Nicolae din Şcheii Brașovului, în Primăria Brașov, 1-31 mai 1998, articol publicat şi în vol. A. Iancu şi braşovenii săi, Brașov, 1999, p. 286-290; Popa, I., Dreptul la neuitare, „Un stejar falnicbătrîn”, Ioan Bran-Pop de Lemeny – 100 de ani de la moarte, în Gazeta de Transilvania, 6 ian. 1999, p. 6; Muşlea, C., Contribuţiuni la istoricul familiei Bran Pop de Lemeny, 1941-1944, 14 p., mss. 793, păstrat la Biblioteca Județeană Brașov, secţia Colecţii Speciale.
Fișă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.