BOLOGA, Petru Valeriu (născut 20 iunie 1853, Sibiu – mort 23 martie 1899, Brașov), inginer, director de bancă. A fost unicul fiu al lui Iacob Bologa (1817-1888), fost notar al Adunării Naţionale de la 1848 de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, secretar al mitropolitului Andrei Şaguna, consilier aulic, deputat sinodal, unul dintre fondatorii Băncii Albina ş.a. Fiul său Bologa Petru Valeriu a beneficiat de o educaţie aleasă în casa părintească. A urmat Şcoala medie în oraşul natal, continuată la Cluj şi la Viena, pentru ca ultimele două clase de gimnaziu să le termine tot la Sibiu, luându-şi în 1870 bacalaureatul. S-a înscris apoi la Şcoala de Inginerie a Politehnicii din Viena, pe care a absolvit-o în 1878. A frecventat şi a susţinut examene şi la cursurile de economie naţională, ştiinţe financiare, drept comercial şi cambial, precum şi de contabilitate. Începând cu 1878 şi-a efectuat stagiul militar în cadrul artileriei austriece, devenind subofiţer activ, cu gradul de sublocotenent. Cu ocazia unor tratative semioficiale româno-austro-ungare, purtate de tatăl său, Iacob Bologa, într-o misiune confidenţială, în toamna anului 1878, tânărul Bologa Petru Valeriu a fost şi el prezent în Capitala României. Cu acest prilej, în scrisori adresate celor de acasă, evoca atmosfera acestui oraş de după încheierea războiului de independenţă, trecând şi la sud de Dunăre, şi văzând urmările războiului şi distrugerile provocate de acesta. A frecventat cercurile protipendadei bucureştene cu care tatăl său era în bune relaţii, cunoscându-l astfel şi pe I.C. Brătianu, care i-a promis sprijinul în realizarea dorinţei de a se stabili în România ca profesor, după ce şi-ar fi luat doctoratul în matematici la Viena. A cerut însă familiei să păstreze secretul asupra intenţiilor sale: „ca să nu vorbim şi apoi nefiind nimica să ne râdă oamenii, căci miniştrii multe promit, dară nu fac toate şi apoi cei de aicea chiar de tot”. Şi, într-adevăr, neprimind nici un răspuns, la sfârşitul lui noiembrie 1878 s-a reîntors la postul său din armata austro-ungară. Între 1881-1882 a fost adjutant de regiment, funcţie în care îi erau de folos limbile străine cunoscute: germana, maghiara, franceza şi italiana. În 1883 fiind detaşat la Ministerul de Război din Viena, la Biroul de Drumuri de Fier al Statului Major, s-a preocupat de organizarea unui regiment de cale ferată. A avut un rol important în formarea, în vara anului 1883, a regimentului I de căi ferate, unde a fost detaşat definitiv cu gradul de locotenent. În această calitate a elaborat un regulament interior pentru regimentul amintit, fiindu-i încredinţată şi construcţia unui pod de cale ferată peste râul Sava din Bosnia. Pentru meritele sale a fost distins printr-un decret al Ministerului de Război. În 1886 a părăsit armata, mânat de dorul ţinuturilor natale, după cum s-a exprimat în scrisorile adresate familiei: „Mie de altminterelea (sic!) îmi merge, ca unui păstrăv, dacă-l arunci în Olt. În apă este, înota poate, dar nu este apa de munte care-i place…Mi-e tare dor de voi şi de ţara mea de Ardeal !”. Întors în ţară a ocupat prin concurs de la 1 ianuarie 1886 postul de secretar al Băncii Albina din Sibiu. Rămânând liber postul de director al Filialei din Brașov a Băncii Albina, prin demisia din această funcţie a lui Ioan G. Ioan, la 28 martie 1887, Centrala din Sibiu s-a orientat pentru înlocuirea acestuia cu Bologa Petru Valeriu. În acest scop, conducerea băncii sibiene l-a trimis la Viena pentru a se perfecţiona în contabilitate, în afaceri de antrepozite şi zărăfie. Aici, între mai-iunie 1887 a făcut practică la două importante bănci: Unionbank şi Wiener Sparkassa, dobândind în plus lărgite cunoştinţe de specialitate şi prin cursuri particulare de contabilitate şi în domeniul comerţului cu efecte. La 1 octombrie 1887 a fost numit director (dirigent) al primei filiale a Băncii Albina întemeiate la Brașov, el sosind în localitate în 17 septembrie 1887. Noul director a găsit instituţia într-o gravă dezorganizare (M. Drecin), având un deficit de 8631,75 florini. S-a familiarizat cu situaţia filialei, întreprinzând cercetări în arhiva ei timp de două săptămâni, iar după această etapă a putut alcătui caracterizări pertinente ale predecesorilor. Dacă faţă de T. Alexi*, primul „dirigent” al filialei braşovene, a manifestat o anumită înţelegere, pe Ioan G. Ioan, urmaşul lui T. Alexi şi predecesorul său, l-a apreciat că a patronat „o conducere în sine onestă, dar incapabilă”. Pesimist în privinţa redresării filialei braşovene, Bologa Petru Valeriu a primit încurajările lui Partenie Cosma, directorul Băncii Albina din Sibiu: „Umerii D-tale sunt laţi deajuns ca să le învingi toate greutăţile, până când vei face ordine”‘. A făcut o serie de propuneri de reorganizare a filialei: lărgirea tipurilor de afaceri (pe lângă scont şi lombard şi-a propus să dezvolte zărăfia, creditele în cont curent, scontul de hârtii de valoare, împrumutul pe mărfuri); atragerea unei clientele ţărăneşti şi orăşeneşti tot mai numeroase (românii din Brașovul Vechi şi secuii); respectarea intereselor clientelei prin aplicarea unor stricte principii de conduită în afaceri, valabile pentru funcţionarii băncii; simplificarea birocraţiei, modernizarea organizării băncii în funcţie de cerinţele momentului; scăderea tarifelor agenţiilor, împreună cu dobânzile percepute de bancă la cambiile mici, tip de operaţiune foarte solicitat de clientela săracă (M. Drecin). A adus importante cărţi de specialitate financiar-economică, atunci noutăţi în materie, care au constituit nucleul bibliotecii sucursalei din Brașov a băncii. A depus eforturi pentru perfecţionarea personalului angajat, a reorganizat treptat serviciile interne ale filialei pe care o conducea, a lărgit serviciul extern de informaţii cu caracter financiar, înfiinţând agenturi pentru toate ramurile de afaceri, mai ales pentru credite cambiale cu acoperire ipotecară, la Sfântu Gheorghe, Breţcu, Covasna, Târgu-Secuiesc, Poiana-Sărată. Astfel, bazându-se pe date concrete, a putut oferi populaţiei rurale din zonele limitrofe ale Brașovului, indiferent de naţionalitate, credite în condiţii avantajoase, contribuind la ridicarea economică a zonei. I-a tratat cu acelaşi respect pe saşii, maghiarii şi secuii din arealul de cuprindere al băncii. O atenţie specială a fost acordată ţăranilor secui, cărora le-a făcut numeroase vizite, iniţiind o politică de creditare a acestora, încă din toamna lui 1887. Succesele sale pe plan financiar, ca şi încrederea de care se bucura, atât în nume propriu, cât şi cea pe care o câştigase instituţia pe care o conducea, i-au conferit atât lui, cât şi băncii un mare prestigiu pe piaţa financiară şi comercială a Brașovului, dominată până atunci de saşi. La 1889, în Brașov existau nu mai puţin de 12 bănci, dar în urma unor spectaculoase falimente au mai rămas doar trei: Filiala Băncii Albina, Sparkassa şi filiala Băncii Austro-Ungare. Deşi din punct de vedere material filiala braşoveană a Albinei nu se impusese, pe plan moral ”e recunoscută şi pizmuită de toţi”, după cum se specifica într-un raport al filialei. Într-o scrisoare adresată lui P. Cosma, Bologa Petru Valeriu mărturisea: ”(…) simt încă prea multă putere de lucru în mine, ce aş dori să o consacrez Albinei. (…) Aspir să fac din Filială ceva de mai mare importanţă”. Bologa Petru Valeriu a stabilit intense legături de afaceri cu cercurile financiare din Vechiul Regat, dând o nouă viaţă întregului comerţ braşovean. Acest teren era aproape neexplorat, iar momentul nu era prea favorabil, deoarece în 1886 a început războiul vamal dintre Austro-Ungaria şi România, resimţit şi de Banca Albina printr-o stagnare temporară a afacerilor şi o creştere mai lentă a profiturilor (M. Drecin). Corespondenţa lui Bologa Petru Valeriu dezvăluie faptul că în întreaga sa activitate desfăşurată la Filiala Băncii Albina punea mai presus de orice interesul naţional şi numai pe al doilea plan pe cel material-financiar. Păşind pe un teren aproape virgin încearcă pe toate căile să fie la curent cu toate problemele economiei româneşti, pentru a găsi cele mai adecvate căi de strângere a legăturilor cu România. Până şi voiajul de nuntă din 1888 a fost folosit în acest scop, făcând vizite la rude şi prieteni, mai ales din rândul oamenilor de afaceri (Nicolae C. Ciurcu, dr. Teodor Nica, unchiul său şi apropiat colaborator al lui Tache Ionescu, C. Pascu, Diamandi Manole, C. Steriu şi alţii). În acelaşi scop a studiat şi literatura de specialitate, ziare economice şi financiar-bancare apărute în România, în special Curierul financiar. Ca rezultat al acestor eforturi, a fost în măsură să înainteze pertinente rapoarte asupra legăturilor dintre Banca Albina şi statul român, asupra deficienţelor apărute şi a căilor de lichidare a acestora, cerând pentru Filiala braşoveană monopolul afacerilor Băncii Albina cu România. A primit acordul de a deschide pentru filială un cont-curent la B.N.R., pentru a cărui acoperire Albina a transpus în proprietatea Filialei braşovene toate efectele române de care dispunea în acel moment, în valoare de 159000 lei. Intenţiona să transpună în practică planul lui Visarion Roman, care propusese înfiinţarea unei Filiale a Băncii Albina la București. Propunerea lui Bologa Petru Valeriu nu a fost onorată nici măcar cu un răspuns negativ, însă el a revenit asupra acestei idei ori de câte ori avea prilejul susţinând că: „(…) o filială bine condusă în București să poată ajunge a arunca venite (sic) mai considerabile ca Institutul întreg în patrie. Aceasta cu privire la folosul material; neasemănat mai mare însă are să fie şi poate fi folosul moral românesc naţional dacă Albina ar prinde rădăcini în România, s-ar ramifica succesiv în oraşele mai însemnate acolo ca institut român, legând astfel România austriaco-ungară [Transilvania] cu România liberă prin o legătură importantă economică’’. Direcţiunea a răspuns într-un final că iniţiativa:’’(…) se păstrează pentru timpuri mai potrivite’’. Perseverent Bologa Petru Valeriu, nu a renunţat niciodată la acest proiect şi în 1892 i-a solicitat lui Teodor Nica, stabilit la București, sprijinul în vederea extinderii operaţiunilor Băncii Albina în Regatul României, subliniind că:’’(…) atât din punct de vedere al intereselor sale [ale Băncii Albina] proprii, cât şi de a împlini o misiune mai înaltă românească’’. Solicitarea sa era însoţită de câteva argumente: introducerea în România a unui sistem de economii bancare (Sparkassenwesen); folosirea căii economice şi comerciale pentru unificarea tuturor românilor, independent de graniţe politice; prin pătrunderea Băncii Albina în România s-ar reduce ponderea băncilor străine în ţară şi s-ar favoriza păstrarea capitalului în mâini româneşti; banca nou creată ar reprezenta:’’(…) cvasi Banca Daco-Rom., căci noi, extinzându-ne asupra României am fi de facto un Institut – cu excepţiunea părţilor ruseşti-române [probabil Basarabia, n.n.] – am lucra pe întregul teritoriu daco-român’’. Legăturile Băncii Albina cu B.N.R. erau modeste, dar relaţiile dintre ele erau foarte bune, ceea ce-l determină pe Bologa Petru Valeriu să recunoască, într-o scrisoare către P. Cosma, că:’’(…) legăturile noastre cu Banca (nu cu singuraticii Directori de diferite nuanţe politice) au fost şi sunt atât de bune, şi am căutat să le întreţinem astfel încât (…) totdeauna ne-au dovedit simpatie şi bunăvoinţă’’, evitând cu diplomaţie orice implicare în politica partizană:’’(…) nu avem voie a ne amesteca ca partizani în luptele şi daraverile (…) de acolo’’. În toamna lui 1888 a propus Centralei din Sibiu implicarea Băncii în concesionarea şi finanţarea unei ’’Societăţi pentru exploatarea sării şi petrolului din România’’, care trebuia să asigure desfacerea petrolului şi a derivatelor sale pe piaţa Ungariei, urmând a aduce substanţiale profituri Băncii. Şi această iniţiativă a rămas fără ecou, însă ’’conservatorismul’’ Centralei Băncii se justifica prin cumpătarea, echilibrul şi responsabilitatea naţională de care trebuia să dea dovadă această instituţie, pentru evitarea unui crah financiar, oricând posibil. Creditele acordate ţăranilor care garantau cu pământul şi restul averii erau mult mai sigure decât investiţiile industriale şi comerciale (M. Drecin). A încercat să stabilească legături de credit directe cu marile centre financiare din Londra şi Paris. În scurt timp a stabilit relaţii de afaceri cu Länderbank, filiala din Paris, cu The Cheque Bank din Londra şi Société génerale din Paris, obţinând profituri apreciabile. S-a gândit şi la iniţierea unor afaceri la Frankfurt pe Main şi Berlin. Dacă împrumuturile acordate de filiala braşoveană în 1887 se cifrau la 546.000 florini, în 1898 acestea ajungeau la 1.300.000 florini. Şi cifra depunerilor este elocventă pentru activitatea băncii braşovene. Astfel, la 1887 suma acestora era de 600.000 florini, iar la sfârşitul anului 1898 ajunse la 2.400.000 florini. Şi alţi indicatori ai Băncii s-au înscris pe o linie ascendentă. Ca o recunoaştere a activităţii sale, directorul Băncii Albina P. Cosma, îl asigura într-o scrisoare că: ’’Filiala niciodată n-a stat înaintea Direcţiunii aşa de bine şi nu s-a bucurat de atâta încredere de câtă se bucură astăzi şi în special persoana D-tale poartă încrederea tuturor’’. A încercat şi a reuşit în parte să obţină o mai mare libertate de acţiune pentru Filiala braşoveană, propunând Centralei implicarea acesteia în finanţarea tranzitului de mărfuri pe Căile Ferate. A propus şi înfiinţarea primei de asigurare cu capital românesc, propunere ce a fost acceptată în 1911. Majoritatea propunerilor făcute au fost respinse aproape în întregime, dar Bologa Petru Valeriu a reuşit să angajeze Filiala în finanţarea unor proiecte ale comercianţilor şi industriaşilor braşoveni. Prin strădaniile sale, sucursala braşoveană a achiziţionat un întins teren cunoscut sub numele de „Întrepozitele Albina”, situat în imediata apropiere a gării orăşeneşti, care s-a dovedit a fi una din cele mai profitabile investiţii ale Băncii, până în 1897, când volumul de afaceri scade brusc. A antrenat instituţia pe care o conducea în vastul plan de modernizare a Brașovului, iniţiat de municipalitate în ultimul deceniu al secolului trecut (construirea bisericilor reformată, ortodoxă şi a sinagogii, a Palatului de Justiţie, a unor cazărmi, a abatorului, a halei de măcelărie şi comerţ, pavarea unor străzi, introducerea apei şi a canalizării). A intuit şi marele potenţial turistic al oraşului. Activitatea, priceperea şi hărnicia sa l-au impus în viaţa financiar-economică a Brașovului. Astfel, a fost ales în unanimitate de către saşi şi maghiari în Colegiul de cenzori de la Sucursala din Brașov a Băncii Austro-Ungariei, deţinând această funcţie până la moarte. A făcut parte şi din Comisia permanentă a Camerei de Comerţ şi Industrie din Brașov, dominată tot de saşi şi unguri. A fost vicepreşedinte casier al Societății neguţătorilor români de Comerţ Levantin, precum şi membru al Eforiei Şcolare Centrale Ortodoxe Răsăritene din Brașov. O atenţie specială a acordat-o Şcolii Comerciale române din Brașov, singura atunci din Imperiul austro-ungar, subvenţiile acordate de Banca Albina ajungând la aproape 25 de mii de coroane. S-a implicat în mod deosebit în activitatea Comitetului parohial al cărui membru a fost, dar şi în activitatea Sinodului Arhiedecezan şi Congresului Naţional Bisericesc, unde era deputat. Cu aceeaşi fervoare a activat şi în cadrul Societății pentru crearea unui fond de teatru român, unde a îndeplinit funcţia de casier, fiind ales şi membru în Comitet. S-a remarcat şi în viaţa comunitară a oraşului, ca unul din cei mai activi şi întreprinzători membri ai Consiliului Comunal şi ai Comisiei permanente. A fost un mare animator al vieţii sociale a oraşului, integrându-se perfect între românii, saşii şi maghiarii de aici, bucurându-se de simpatia lor, la fel cum era apreciat şi îndrăgit şi în alte oraşe transilvănene, dar şi în Vechiul Regat, unde o mare prietenie l-a legat de omul politic T. Ionescu. A fost întotdeauna gata să finanţeze acţiunile culturale şi filantropice, atât prin Bancă, cât şi din veniturile proprii, fiind în permanent contact cu intelectualii de la ţară, dar şi cu ţăranii, fie în calitate de director de bancă, fie ca membru al diferitelor corporaţii bisericeşti. A fost un bun cunoscător al vieţii rurale, sprijinindu-i pe locuitorii satelor cu credite avantajoase. A depus eforturi şi a reuşit să dea funcţionarilor băncii pe lângă o bună pregătire profesională şi un prestigiu deosebit, ca şi un loc de frunte în societatea braşoveană. Era de o modestie şi o sinceritate ce i-a uimit pe contemporani, iar în multe privinţe a fost un autodidact în problemele financiar bancare, având curajul de a solicita ajutor de la Centrală în problemele pe care nu le stăpânea (M. Drecin). A fost autorul unor normative, instrucţiuni şi reglementări bancare, redactate în 1896, care le-au înlocuit pe cele vechi şi au stat la baza activităţii Filialei până în anii primului război mondial. A alcătuit şi Rapoartele anuale ale Societățiipentru fond de teatru român 1895-1896, apărute la Brașov în 1896. Măcinat de boală (cancer), în ultimii ani a fost suplinit în conducerea Filialei de N. Petra Petrescu*, care l-a înlocuit după decesul său. Moartea prematură, la numai 45 de ani, i-a întrerupt debordanta activitate, fiind regretat de toţi concetăţenii, indiferent de naţionalitate. A fost elogiat de presa românească din Transilvania şi din București, dar şi de ziarele săseşti şi maghiare din Brașov. Astfel, în Gazeta de Transilvania din Brașov la 24 mai 1899, se scriau următoarele: „(…) s-a distins atât de mult prin activitatea sa neobosită, prin inteligenţa şi hărnicia sa şi prin interesul viu, ce-l purta tuturor întreprinderilor nobile şi folositoare, ce tindeau la înaintarea poporului nostru şi la binele obştesc’’, adăugând mai departe că banca braşoveană îi datorează „dezvoltarea şi înflorirea”. RE din Sibiu, ziarul oficial al băncilor româneşti din Ardeal, în numărul său din 10 iunie 1899 sublinia că defunctul: „(…) a condus (…) în calitate de dirigent, cu destoinicie şi mare zel, sucursala „Albinei” din Brașov, căreia prin spiritul său organizator i-a asigurat un loc de frunte printre băncile din acel oraş. (…) În el pierdem pe unul dintre cei mai competenţi bărbaţi ai noştri în materie economică-financiară”. În Kronstadter Zeitung dr. Karl Flechtenmacher scria următoarele: „Prin ocuparea postului de director al băncii „Albina” din localitate, de către dl. Valeriu Bologa, societatea românească, dar şi oraşul Brașov au câştigat o personalitate. Judecata sa limpede, obiectivă, lipsită de şovinism, era hotărâtoare şi totdeauna regardată (solicitată) în toate chestiunile în şedinţele consiliului comunal şi în diferite comisiuni speciale (…) a frecventat mult societatea săsească, unde pentru tactul şi umorul său sănătos a fost foarte apreciat până la moartea sa’’. Ziarul maghiar Brassoi Lapok constata că: „Noi n-am fost politiceşte de aceeaşi părere cu răposatul. Bologa era stăpânit de adânci sentimente naţionale româneşti şi a dezvoltat în acest sens o vie activitate pe teren politic. Dar ca om era un inexcepţionabil şi veritabil gentilom. A dat mare dezvoltare şi avânt sucursalei Băncii Albina de aici şi în chestiuni de bancă nu cunoştea naţionalitate. În adunările reprezentanţei comunale, în comisiunea permanentă şi în comisiunile speciale a dezvoltat o vie şi mănoasă activitate, astfel că dispariţia acestui valoros bărbat nu o deplânge numai familia sa, ci şi întreaga obşte a oraşului Brașov”. Cel care i-a consacrat cele mai documentate studii, istoricul orădean M. Drecin, consideră că dacă Bologa Petru Valeriu:’’(…) prin naştere rămâne sibian, prin realizările durabile săvârşite în viaţă rămâne posterităţii ca braşovean’’. A fost căsătorit cu Lucia Maria (născută 1866-moartă după 1937), fiica avocatului Iosif Puşcariu* şi sora mai mare a lui Sextil Puşcariu*. Soţia avea pasiunea lecturii, dar şi a drumeţiilor în mijlocul naturii, trăind împreună fericiţi în casa proiectată pentru ei de arhitectul Vasile Moga (S. Puşcariu). Au avut un singur fiu, Valeriu Lucian Bologa* (vezi arbore), renumit profesor al Facultății de medicină din Cluj.
Referinţe: Monografia institutului de credit şi economii „Albina” 1872-1897 din însărcinarea direcţiunei publicată de [N] Petra-Petrescu, Sibiu, 1897, p. 56-59, 82 (portret); [Necrolog], în Gazeta de Transilvania, nr. 104, 24 mai 1899; [Necrolog], în RE, nr. 6, 10 iun. 1899; Flechtenmacher, Karl, [Necrolog], în Kronstadter Zeitung, iun. 1899; [Necrolog] , în Brassoi Lapok, iun. 1899; Minerva, p. 204; Popp, Constantin, Valeriu Petru Bologa(1853-1888), Sibiu, 1939, p. 12-34 (cu foto); acest articol despre Valeriu Petru Bologa scris de C. Popp a fost publicat şi în RE, nr. 20-21, 27 mai 1899, p. 152-158; Bădilă, Iacob, O scrisoare din 1878, în Luceafărul, I, 1941, p. 199-203; Predescu, Enciclopedia, p. 115; Lupaş, Ioan, Monografia Băncii Albina, s.a., păstrată în mss. la Arhiva Bibliotecii Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Sibiu, 54 p.; Drecin, Mihai, Înfiinţarea Filialei dinBrașov a Băncii Albina, în Lucrări ştiinţifice, Seria Istorie, Oradea, 1973, p. 79-90; Drecin, Mihai, Valeriu Bologa – Directoral Filialei din Brașova BănciiAlbina (1887-1899), în Cumidava, VIII, 1974-1975, p. 157-165; Drecin, Mihai, Două scrisori inediteale braşoveanuluiValeriu Bologa, în legătură cu relaţiile dintre Banca Albina şi România, în Lucrări ştiinţifice, seria istorie-ştiinţe sociale-educaţie fizică, 1974, p. 29-35 [fragmente din aceste scrisori au fost publicate şi de I. Lupaş în articolul, Între Sibiu şi București, apărut în RE, Sibiu, XLVIII, 1946, nr. 48-50, p. 182-188]; Idem, Banca Albina din Sibiu instituţie naţională a românilor transilvăneni (1871-1918), Cluj, Ed. Dacia, 1982, p. 97-109, 190-196. [lucrare bine documentată în care este prezentat întregul context în care a acţionat Bologa Petru Valeriu]; Marin, Elisabeta, Fondurile bancare de la Direcţia Judeţeană Brașov a Arhivelor Naţionale (importanţă şi semnificaţie), în Arhiva Românească, București, 1996, 2, nr. 1, p. 216-219; Puşcariu, Spiţa, p. 188-191 (cu foto).
Fișă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.