BOGDAN-DUICĂ, George

  • Dată articol 29 septembrie 2023

BOGDAN-DUICĂ, George (născut 21 decembrie 1865/2 ianuarie 1866, Brașov – mort 21 septembrie 1934, Brașov), istoric şi critic literar, profesor universitar. A fost al doilea fiu al lui Ioan Bogdan* şi al Elenei, născută Munteanu. Tatăl său provenea dintr-o veche familie de negustori, el însuşi având o prăvălie pe strada Cacova de sus (azi Constantin Brâncoveanu), numărul 51. Mama era casnică şi se îngrijea de educaţia celor 11 copii ai săi, dintre care şapte erau băieţi, iar patru erau fete. George Bogdan-Duică era al doilea născut, cu doar doi ani mai mic decât Ioan Bogdan, viitorul mare slavist. După şcoala primară, a urmat cursurile gimnaziului Andrei Şaguna din Brașov, unde s-a iniţiat în tainele limbii şi literaturii germane cu profesorul G. Chelariu, traducând încă din clasa a VI-a din Schiller. Tot acum îi descoperă pe Lessing şi pe Gervinus, marele istoric literar german din prima jumătate a secolului al XIX-lea. I se eliberează Gimnasii Testimonium Maturitatis, la 1/13 iulie 1885, un fel de diplomă prin care este calificat ca un elev excepţional, ce a promovat doar cu două calificative de bine, pe celelalte încheindu-le cu „eminentes”. În primăvara anului 1885 primeşte o bursă care îi permite să ajungă student la Universitatea din Budapesta, unde nu a rămas decât un an. Din 1886 îşi continuă studiile la Universitatea din Jena, al cărei mediu ştiinţific îl marchează pentru toată viaţa. După ce-şi obţine licenţa, pleacă la Viena, unde va sta trei semestre, din aprilie 1887 până în octombrie 1888, continuându-şi pregătirea istorică şi filologică. În universităţile germane, George Bogdan-Duică a luat contact cu principiile naturalismului, susţinute de Michael Georg Conrad în revista Gesellschaft. Precum acesta, va exacerba importanţa realităţii naţionale, redimensionând spaţiul necesar dezvoltării artei. Principiile sale estetice au fost desprinse din autoritatea istorismului pozitivist a lui Hippolyte Taine, din dialectica hegeliană şi din concepţia lui Lessing. Debutul publicistic are loc în anul 1881, la Gazeta de Transilvania, după cum atestă o mărturie manuscrisă aflată la Biblioteca Centrală de Stat, însă elevul de atunci preferă să rămână în anonimat. „Eu scriu politică, mărturiseşte mai târziu George Bogdan-Duică, cam de pe când eram în clasa VII-VIII de liceu. Începusem la Gazeta (cu mărunţişuri)”. Aici, sub îndrumarea lui Teochar Alexi*, care-l iniţiază în tainele politicii ardeleneşti, publică mici încercări literare, scurte traduceri, relatări ale şedinţelor publice, începând o muncă asiduă în scopul difuzării peste munţi a ideilor junimiste şi urmărind prin aceasta „asanarea peisajului literar de nulităţi, răsturnarea unor false glorii şi restabilirea criteriilor adecvate în judecarea operelor artistice”. George Bogdan-Duică este un aprig duşman al imposturii literare şi ştiinţifice, victimă căzându-i Ioan Dariu, plagiator de manuale şcolare, şi chiar T. Alexi, naşul său literar, pe care, de asemenea, îl învinuieşte de plagiat. Prin articolele sale a îndeplinit în Ardeal o adevărată misiune de salubrizare a literaturii, fapt similar celui făcut de Maiorescu în România, deşi la alte dimensiuni (D. Petrescu). Aşa cum acesta a curăţat şi netezit calea pentru afirmarea lui Eminescu, Creangă, Caragiale etc., George Bogdan-Duică pregăteşte terenul impunerii lui Coşbuc şi, mai târziu, a lui Goga. Prin spiritul său critic, dă o nouă direcţie vieţii literare din Transilvania, „dacă nu cu luciditatea maestrului de la Iaşi [T. Maiorescu], fără îndoială cu curajul lui (I. Breazu)”. Acest crez este expus de George Bogdan-Duică într-un celebru citat: „să cadă ca spicul sub secere productul mediocru trecut prin critică şi mai bine să rămânem deocamdată fără scriitori ardeleni, decât să împiedecăm o dezvoltare serioasă ulterioară, prin promovarea tuturor incapabililor”. Este nevoit să părăsească Gazeta de Transilvania, pentru că-l lăudase prea mult pe Coşbuc, pe care l-a descoperit şi l-a impus ca poet. George Bogdan-Duică mărturiseşte că l-a cunoscut îndeaproape pe acesta din urmă şi că a petrecut cu el „zile neuitate”. Cele zece conversaţii cu poetul, fixate în scris, au fost pierdute când George Bogdan-Duică a fost deportat în Bulgaria şi când poliţia i-a „cotrobăit două zile casa”, luându-i toate hârtiile. În afară de Gazeta de Transilvania, colaborează şi la Tribuna, Convorbiri literare, România Jună şi altele. La Convorbiri Literare, unde se ştie că publica încă de la 1888, i se tipărește o amplă recenzie la cartea lui W. Rudow, Rumänische Volkslieder, ubersetzt. Deşi la Tribuna se afirmase ca un maiorescian fervent, la Convorbiri literare, unde fratele său ajunsese director între 1902-1906 duce mai departe şi chiar adânceşte calea concilierii cu orientările tradiţionaliste. Provoacă o fisură adâncă în neojunimism a cărui agonie o accelerează. El caută să împace politicul cu esteticul, între care T. Maiorescu trasase o graniţă fermă. În calitate de critic de întâmpinare se dovedeşte puţin inspirat, iar dacă junimiştii au fost grijulii la acest capitol, neojunimiştii nu găseau cele mai adecvate căi de abordare a actualităţii (Dan Mănucă). Reia critica lui Maiorescu, dar stângaci, la modul epigonic, iar din 1907 încetează colaborarea. În toamna anului 1889, George Bogdan-Duică este numit profesor suplinitor la Liceul Andrei Şaguna, unde altădată fusese elev. Fiind bănuit de către Consistoriul din Sibiu că difuzează idei ateiste printre elevii liceului, este supus unui examen de limbă şi lit. maghiară, pretext pentru a fi înlăturat de la catedră. Din 1889, fiind nemulţumit că avea doar statut de purtător al ideilor junimiste în Ardeal, George Bogdan-Duică începe să publice la Tribuna, o serie de notiţe asupra celebrei lucrări a lui Lessing, Laocoon, în scopul de a-i  familiariza pe cititori cu unele idei ale scriitorului german, combătând astfel descriptivismul excesiv, o tendinţă generală a literaturii transilvănene. Tot în acelaşi an, este primul din junimişti care declară război lui Gherea, comentându-i, într-o recenzie, volumul I al Studiilor critice. Spre sfârşitul anului 1890, se ştie că îşi continuă lupta în Tribuna lui Slavici, căreia îi trimite „corespondenţe din București”, denunţând poeziile imitatorilor ardeleni ai lui Eminescu. La sfatul lui Septimiu Albini, conduce timp de 15 luni (4 mai 1893 – 5 august 1894) Gazeta Bucovinei, prin care luptă pentru drepturile românilor din această provincie, şi prin care încearcă să impună, la Cernăuţi, noua orientare maioresciană. Acum îl descoperă pe I. Budai-Deleanu şi, tot în această perioadă, redactează un studiu monografic despre P. Maior. Comentează favorabil pe Coşbuc, Delavrancea, Slavici, Vlahuţă, D. Zamfirescu şi Mihail Sadoveanu, pe care îi dă ca exemple de scriitori naţionali şi universali. Se numără printre cei dintâi critici literari de prestigiu ai lui B. Ştefănescu-Delavrancea, fiind un entuziast admirator al piesei sale, Apus de Soare. Având acces la arhiva mitropolitului, studiază stările sociale, politice, economice, culturale şi naţionale din Bucovina. Cercetarea se concretizează într-un studiu intitulat Bucovina, notiţe politice asupra situaţiei, în care informaţia este riguroasă, dar concluziile sunt adesea eronate. Atitudinea manifestată la conducerea ziarului îl determină pe guvernatorul austriac al provinciei, Bourguignon, să încerce îndepărtarea acestuia. Reîntors în Ardeal, îşi reia colaborarea la Tribuna şi activează în acelaşi timp în cadrul societății „Astra”, făcând parte din conducerea ei centrală până în august 1897. A conferenţiat în multe oraşe din Transilvania, ca membru şi preşedinte al secţiunii literare a „Astrei”, şi a avut un rol însemnat în înfiinţarea şi conducerea Frăţiei Ortodoxe Române, fiind ales preşedinte al secţiei din Arhiepiscopia Sibiului. La 20 06 1897 i se eliberează „Diploma de licenţiat în ştiinţele istorice”, de către Universitatea din București, fiind semnată de rectorul Titu Maiorescu şi de către decanul V. A. Urechia. În acelaşi an obţine şi licenţa în litere şi filosofie, tot la Universitatea bucureşteană. Relaţiile lui George Bogdan-Duică  cu T. Maiorescu devin foarte strânse în această perioadă, în 1897-1898 ajungând consilierul literar al acestuia. În toamna lui 1899 îl găsim printre colaboratorii ziarului România Jună, alături de  Caragiale, Coşbuc, Densuşianu, Iorga, Ioan Paul, C. Rădulescu-Motru, Vlahuţă, A. C. Cuza, V. A. Urechia ş.a. Reintră în învăţământ şi-l găsim mai întâi la Focşani, ca profesor şi pedagog, unde colaborează la revista Şcoala modernă. De aici merge la Galaţi, apoi la București, unde revine la intervenţia lui Iorga, mai întâi la Gimnaziul D. Cantemir (ca profesor), apoi la Liceul Mihai Viteazul (ca director). În jurul anului 1900, ca profesor de limbă germană la gimnaziul Dimitrie Cantemir, George Bogdan-Duică se ocupă şi de difuzarea unor scriitori germani, mai puţin cunoscuţi în limba română. Este la curent cu toate experimentele făcute în şcolile şi universităţile din Germania, traducând din limba germană lucrarea lui A. Mathias, Pedagogia practică, şi o parte din cartea lui O. Frick, Principiile didactice ale şcoalei herbatiene, ultima apărută în coloanele revistei Şcoala modernă. Îl preocupă programele de limbă şi literatură germană, metodologia didactică şi orarul şcolar, precum şi studiul religiei în şcoală, ca şi posibilele traume provocate de aplicarea bătăii la elevi. George Bogdan-Duică nu are eforturi originale în pedagogie, dar e recunoscut prin faptul că a dinamizat şi a stimulat gândirea creatoare într-un domeniu în care se opera de multă vreme cu inerţie şi clişee. În lucrarea sa de 85 de pagini, Seminarul pedagogic-notiţe şi propuneri, apărută în 1905, are idei ingenioase privind practica pedagogică a studenţilor. Colaborează, tot în această perioadă, la revistele Sămănătorul, Viaţa românească, Revista generală a învăţămîntului (unde a fost şi secretar de redacţie), Luceafărul şi altele. Ca publicist, este recunoscut prin meticulozitate, informaţie deplină, strivitoare şi la zi (Dumitru Popescu). Urmându-l pe Maiorescu, devine un luptător pentru cultură naţională şi originală, de aceea, în 1906, la renumita acţiune de la Teatrul Naţional, patronată de Iorga, critică înverşunat cosmopolitismul saloanelor, dispreţuitoare pentru tot ce era românesc. În acelaşi an editează într-un volum poeziile a trei nume sonore: N. Nicoleanu, V. Cârlova, C. Stamati, însoţindu-le cu valoroase schiţe bio-bibliografice. În iarna lui 1913, împreună cu Virgil Arion şi V. Pârvan, editează revista lunară Românismul, care era preocupată de soarta românilor ardeleni şi în care George Bogdan-Duică are în vedere marele ideal al Unirii. În aceeaşi perioadă, desfăşoară o intensă activitate în cadrul Ligii culturale, printre ai cărei fondatori se număra, ajungând în preajma războiului secretarul acesteia. Ca secretar general al Ligii culturale, cere guvernului român să ducă o politică mai nuanţată şi mai realistă faţă de puterile centrale şi faţă de Imperiul Habsburgic. Tot în această perioadă publică şi studiul Românii şi ovreii, în care se disting unele accente antisemite, poziţia publicistului politic depăşind în aceşti ani limitele unui naţionalism în marginile adevărului, aşa cum îl practicase T. Maiorescu. În timpul primului război mondial, o parte din arhiva personală îi este confiscată, George Bogdan-Duică este arestat şi deportat, mai întâi la Săveni, şi apoi la Troian, în Bulgaria, unde rămâne închis timp de 9 luni, până la sfârşitul războiului. Eliberat, se întoarce la București, reluându-şi postul de director la Liceul „M. Viteazul”. Rămâne în această funcţie până la 15 noiembrie 1919, când, propus de Sextil Puşcariu*, este chemat la catedra de literatură română a Facultății de Litere şi Filosofie, Universitatea din Cluj, ajungând şi primul decan al acestei facultăţi. Cursurile ţinute la catedră îl stimulează pe George Bogdan-Duică în elaborarea unor monografii, pe care le-a adunat într-un volum, intitulat impropriu Istoria literaturii române moderne. Absenţa unor biblioteci în limba română bine puse la punct, îl face să se simtă ca un exilat. De aceea, profitând de faptul că reprezenta universitatea clujeană în Senatul României (a mai reprezentat în Senat Caraşul, între 17 iulie 1927 şi 10 noiembrie 1928, precum şi Mureşul între 15 iunie 1931-10 iunie 1932), frecventa, de câte ori avea ocazia, Biblioteca Academiei Române. De altfel, la 25 mai/7 iunie 1913 este ales membru corespondent al Academiei Române la secţiunea literară şi membru titular la 4 iunie 1919. În 1919, ca o recunoaştere a meritelor sale în istoria şi critica românească literară, George Bogdan-Duică este chemat să ocupe postul academic rămas liber de la moartea lui Maiorescu, a cărui personalitate a evocat-o în discursul de recepţie rostit la 25 mai 1921. Curând după aceea, va rosti el însuşi cuvântul de bun venit în Academia Română pentru O. Goga, în 30 mai 1923, şi pentru M. Sadoveanu, pe 9 iunie 1923. Până la citirea celor două discursuri, nu exista un comentariu mai larg asupra celor doi scriitori, iar în ce-l priveşte pe M. Sadoveanu, George Bogdan-Duică este unul dintre primii şi cei mai statornici exegeţi ai acestuia. Înainte de intrarea în Academie, George Bogdan-Duică nu avea nici o lucrare care să depăşească 100 de pagini. Abia în anii următori a început să-şi tipărească lucrările despre diferite personalităţi româneşti, precum şi Istoria literaturii române moderne, întîii poeţi munteni. Tot acum va începe să publice, în reviste şi gazete, numeroase articole de istorie şi istorie literară. În 1922 acceptă să facă parte din colegiul de redactori al Revistei Ramuri, alături de I. Agârbiceanu, N. Crainic şi alţii. În politică a fost atras de ideile ţărăniste, scriind şi o istorie ce îl avea ca personaj central pe I. Ionescu de la Brad, un precursor al acestei doctrine. Părăseşte această direcţie, orientându-se spre liberali, ajungând deputat de Târgu-Mureş, ca reprezentant al acestora. Talentul său începe să se risipească acum în ziaristica de partid, intrarea în politică îndepărtându-l şi mai mult de fenomenul literar, consumându-se în polemici „sterile şi sterilizante”, lipsite de profunzime critică. În 1924, producţiile de istorie şi critică literară ale lui George Bogdan-Duică se înmulţesc, acest an fiind considerat unul din cei mai fecunzi pe plan literar. Publică acum monografii închinate lui Simion Bărnuţiu şi Gh. Lazăr, precum şi ediţia de poezii ale lui M. Eminescu. În lucrarea despre S. Bărnuţiu, George Bogdan-Duică s-a situat pe o poziţie deosebită celei a lui T. Maiorescu, afirmând că studiul acestuia, Contra şcoalei Bărnuţiu, surprinde doar o parte din viaţa marelui luptător. Imaginea de ansamblu a vieţii şi activităţii lui Bărnuţiu ne-o va da George Bogdan-Duică, în monografia sa, cu scopul de a lumina istoria luptelor naţionale ale românilor din Ardeal şi de a da exemple de luptători pentru idealurile naţionale. Scrie apoi, în memoria lui V. Alecsandri, cu ocazia inaugurării mausoleului acestuia, o biografie dedicată memoriei poetului, caracterizată prin cursivitate, eleganţă şi o deosebită elevaţie stilistică. În elaborarea acestor lucrări se bazează pe metoda de cercetare comparatistă, dobândită în universităţile germane, pe eterna dezbatere tradiţie-inovaţie, George Bogdan-Duică fiind în general de partea ultimei. Pentru a se documenta, citea foarte mult, înapoind la biblioteca facultăţii câte un raft de cărţi. S. Puşcariu şi-l aminteşte doar în tovărăşia cărţilor, iar N. Iorga, ca pe un „devorator de cărţi”, care îl ignora pe Schopenhauer, dar care citea matematici superioare. Despre felul lui de a lucra iată ce spune Dumitru Petrescu: „Scrie imens şi variat, de la articolul de gazetă şi recenzia de carte, la comentariul de folclor, traduce şi popularizează cărţi sau idei, elaborează studii erudite, debordând de informaţii precise, minuţioase şi mai ales uluitoare sub raport cantitativ. Face impresia unei maşini de forat ce scoate la suprafaţă o cantitate imensă de minereu pe care abia mai apucă să-l sorteze, neîngăduindu-şi răgazul prelucrării definitive.” În 1924 începe şi colaborarea la revista clujeană Societatea de mâine, oferindu-i-se prilejul de a comenta pe marginea fenomenului literar contemporan. În acelaşi an, cu ocazia înfiinţării „Extensiunii universitare”, George Bogdan-Duică colindă prin toate oraşele provinciei, vorbind mereu liber, convingător şi erudit pe diverse teme din istorie, literatură, pedagogie etc. La catedră, profesorul cuprinde întreaga dezvoltare a literaturii române, de la 1780 până în perioada contemporană lui. În anul universitar 1924-1925, sub direcţia sa, ia naştere Seminarul de literatură română modernă, studenţii având astfel ocazia să interpreteze, încă din primul an, pe Müller-Freienfels, cu Poetik. Pe măsură ce criticul îşi împarte eforturile între critică, istorie literară şi cursurile universitare, orientarea maioresciană a acestuia se estompează, George Bogdan-Duică manifestând în critica sa o anumită lipsă de receptivitate faţă de scriitorii modernişti, cel mai adesea criteriul estetic fiind trecut pe plan secundar şi atribuind criteriului etic sau etnic rolul primordial. Vocabularul său este din ce în ce mai învechit şi incomplet, iar stilul nu se mai ridică la înălţimea operelor comentate. Este atras în special de biografie, iar acest lucru poate fi explicat mai ales ancorându-l în conştiinţa epocii sale, când studiile de istorie literară lipseau cu desăvârşire. El însuşi îl acuzase pe marele Iorga de a fi dat o atenţie prea mare amănuntelor biografice în istoria literaturii: „a încărcat fără nici o nevoie paginile sale; şi, încântat de nimicuri trecătoare, nu a mai găsit timp şi putere să adîncească epoca şi să o oglindească magistral”. George Bogdan-Duică nu este receptiv la nici unul dintre simboliştii sau expresioniştii români. Se observă lipsa de receptivitate a criticului atunci când analizează operele lui L. Rebreanu şi C. Petrescu, pe care la apreciază selectiv. Judecă excesiv poezia lui T. Arghezi, proza lui Pompiliu Eliade, ca şi teatrul şi estetica lui L. Blaga, căruia îi acuză neputinţa de a îmbrăţişa expresionismul. Despre Bacovia spune că „pare întors din moarte şi de aceea cîntă tot ce mortifică, cîntînd artistic însă”, iar Barbu i se pare „rece, fantasist (căruia-n Crypto şi Enigel i-aş fi dorit mai mult umor) şi un faur de regretabile artificii”. Raţionalistul şi clasicul echilibrat nu-i permiteau criticului să înţeleagă că bubele, mucegaiurile şi noroiul lui Arghezi se pot transforma în „frumuseţi şi preţuri noi”. Cu toate acestea, George Bogdan-Duică afirmă că „Arghezi-i bogat, ne deprinde cu straniul, înghemuieşte înţelesuri, are vederi noi”. Referitor la poezia lui Iosif Vulcan, afirmă că imaginile ei „sunt tocite, sau confuze, sau imposibile”. Nici poezia lui D. Anghel nu este apreciată la adevărata ei valoare, şi, vorbind despre colaborarea dintre acesta şi Şt. O. Iosif*, le reproşează îndeosebi importul lingvistic. Ajunge să ignore opere ca Ion şi Răscoala, vorbind doar despre Ciuleandra şi Pădurea spînzuraţilor, recenzează numai versurile lui Camil Petrescu, nu şi romanele acestuia, scrie doar despre o lucrare a lui M. Sadoveanu, Oameni din lună, şi neglijează complet autori ca H. Papadat-Bengescu, A. Holban, Gib Mihăescu, V. Voiculescu, I. Barbu, G. Bacovia, Al. Philippide, Mateiu Caragiale etc., toate acestea demonstrând totala izolare faţă de creaţiile literare moderne şi autentice. Nu este receptiv în faţa umorului, care i-a marcat şi impus pe unii scriitori români, George Bogdan-Duică ţinându-se astfel departe de un Creangă sau un Caragiale şi ignorându-i complet pe Anton Pann şi C. Negruzzi. Despre Anton Pann spunea că a fost un „cîrpaci poetic” care scotea cîte o carte „menită să-i facă oarecare cîştig” prin „menesele proaste şi grosolane”. „Tipărirea acestui fel de glume fără duh – spune el –  este o dovadă că, bieţii de noi, încă n-am terminat cu frivolitatea şcoalei Moftului român şi cu uşurinţa ce poate călători zilnic, în sus şi în jos, pe calea Victoriei, dar care trebuie scoasă din literatură cu biciul crud al scîrbei”. În 1925 îi este decernat  „Premiul naţional de critică şi istorie literară”, prilej cu care Sextil Puşcariu îi recunoaşte istoricului literar „o preocupare stăruitoare de a îmbina principiul estetic-critic cu cel istoric, de a aşeza istoriografia literară pe temelii ştiinţifice”. Cu aceeaşi ocazie, E. Lovinescu afirmă că „prin întinderea amănuntului şi ingeniozitatea apropierilor, activitatea d-lui George Bogdan-Duică în domeniul istoriei literare a veacului al XIX-lea îi constituie o autoritate aproape unică”. Între 1927-1928 este rector al universităţii Cluj, iar în anul 1930, după ce V. Bărbat renunţă la catedra de estetică, George Bogdan-Duică îi ia locul (la vârsta de 64 de ani), cursul său dorindu-se a fi o incursiune asupra unor sisteme de estetică moderne. În prelegerile sale ignoră însă din nou autori ca H. Papadat-Bengescu, G. Bacovia, V. Voiculescu sau G. Galaction, dovedind încă o dată că nu era pregătit pentru o literatură care începea să depăşească graniţele tradiţionalismului. Din 1930 până în 1943, îl ajută pe Lecca Morariu la redactarea Buletinului Mihai Eminescu, prin care propune studierea poeziei eminesciene, raportând-o la formarea poetului, la înaintaşii săi şi la cultura sa europeană. În această publicaţie declanşează de fapt o polemică contra lui T. Vianu, care îl criticase pentru metoda istoristă aplicată de el studiilor eminescologice, în replică George Bogdan-Duică respingând ideile estetice ale acestuia. De altfel, criticul respinge în general opera gândiriştilor pentru tradiţionalismul lor exclusiv, fiind mai degrabă un aliat al modernismului lovinescian. Deşi analiza i s-a oprit în special la amănuntele biografice, George Bogdan-Duică a fost unul din cei mai buni eminescologi, contribuţiile sale biografice fiind esenţiale. Cu toate acestea, George Bogdan-Duică nu ne-a lăsat o biografie completă a marelui poet şi nici nu a încercat să-i schiţeze portretul. Aceasta şi pentru că istoricul nu avea aptitudini pentru crearea unei sinteze, lăsând pe alţii să facă acest lucru, oferindu-le, după cum însuşi mărturiseşte în prefaţa istoriei sale literare, mult material de istorie literară pentru crearea unei sinteze viitoare. Semnează, mai mulţi ani la rând, rubrica Multe şi mărunte despre Eminescu,în diverse publicaţii ca Viaţa Rom., Transilvania, Cosânzeana, Mişcarea literară sau Societatea de mâine, adunând „cu o răbdare de benedictin fiecare pietricică, fiecare bucăţică de marmură pentru un visat monument închinat celui mai ales dintre aleşii poporului nostru” (Dumitru Popescu). Format la riguroasa şcoală de la Jena, George Bogdan-Duică ignoră folosirea stilului artistic în critică şi îşi interzice accesul la metaforă, făcând disociere între artă şi ştiinţă. Într-o Autocritică, apărută în Societatea de mâine din 12 aprilie 1924, George Bogdan-Duică cerea obiectivitate criticii, spunând că privirea criticului trebuie să fie „caldă numai pentru operă şi absolut rece pentru autor”. Despre istoricul literar spunea că trebuie să ştie „a împreuna căldura veneraţiei cu privirea rece a celui ce nu vrea să se înşele niciodată”. Pe lângă condiţia de obiectivitate, George Bogdan-Duică cerea criticului cultură filosofică şi estetică, pentru a-şi putea conceptualiza gustul. „Aşezat în faţa operei, spune el, cauţi întâi ce idei exprimă opera, tabloul, mai cauţi cu meşteşug cum sunt aşezate figurile, câtă forţă dramatică exprimă mişcările lor, ce sentimente poţi ghici în feţe, ce potriveală au culorile etc., pe scurt cauţi condiţiile care trebuie că s-au întrunit în tablou pentru ca să te poată emoţiona. Găseşti că judecata ta adună observări şi constaţi pricinile pentru care în primul moment ai zis: «Măreţ, admirabil!»”. Erudiţia i-a eclipsat gustul literar, iar după anul 1920 se poate spune că George Bogdan-Duică nu mai este un critic, ci doar un recenzent literar. Lipsa de receptivitate pentru o literatură care începea să iasă din canoanele tradiţionale, s-a datorat şi înclinaţiei sale spre clasicism şi spre formele clare ale acestuia, explicându-se astfel eşecul său în critică şi preferinţa sa tot mai accentuată pentru istoria literară. De multe ori „minuţiozitatea cercetărilor istoricului literar a adunat o cantitate uriaşă de material, care s-a aşezat ca pulberea pe un diamant, întunecându-i strălucirea.” Comentând, de exemplu, două pasteluri ale lui Alecsandri, Lunca din Mirceşti şi Concertul în luncă, citează o bogată bibliografie şi statistică referitoare la prezenţa privighetorii şi a luncii în ţările române, fără să acorde vreo importanţă laturii estetice a celor două poezii. De cele mai multe ori, articolele sale par mai mult o transcriere a fişelor de lucru, autorul rezumându-se la informaţia pur ştiinţifică, vocabularul fiind redus, iar discursul redactat grăbit. Şi toate acestea se întâmplau într-o epocă în care critica se impunea prin aportul unor personalităţi consacrate, precum G. Călinescu, Vladimir Streinu şi alţii. Tot datorită erudiţiei sale şi abundenţei de informaţie, este greu de apreciat în opera sa, ce aparţine strict istoriei literare şi ce poate fi încadrat la istoria propriu-zisă. Scrisul său este precis, lapidar, arid şi exclusiv ştiinţific, farmecul lui constând tocmai în această disociere între comunicare şi emoţionare. Sub raport documentar, studiile sale au fost astfel rareori corijate, dar niciodată infirmate. Critica lui George Bogdan-Duică nu a dat roadele pe care le aşteptau contemporanii săi, însă lucrările sale de istorie literară nu pot fi infirmate, chiar dacă documentar pot fi completate. Preocupări de istorie literară avea încă din clasele a VI-a şi a VII-a de liceu, când, dorind să citească o lucrare în domeniu şi negăsind una în limba română, l-a lecturat pe Gervinus, un scriitor pe care nemţii îl citeau abia după ce-şi dădeau doctoratul. George Bogdan-Duică mărturiseşte astfel că Lessing şi Gervinus au stat la baza formării sale ca istoric.  Apoi Taine şi Scherer îi întăresc convingerea că fenomenul estetic trebuie asociat momentului şi mediului din care a ieşit şi pe care-l reprezintă. Conceptul de „rasă” al lui Taine a fost îmbogăţit de George Bogdan-Duică cu noi elemente de investigaţie privind biologia scriitorului: antecedentele patologice ale familiei, buletinele medicale sau reţetele prescrise de medici. Toate acestea le face în speranţa că arta, „minunea omenească”, cum o numea el, ar putea astfel să se explice. Sub influenţa celor doi, dar şi a lui Titu Maiorescu, stabileşte un paralelism între artă şi ştiinţele naturale. „Pentru noi, spune el, artistul, poetul este un fenomen, ca şi floarea ce creşte în cîmp, ca şi planta ce-şi scutură ramurile, şi poeziile lui, operele lui sînt ca şi mirosul florii, ca şi fructul plantei, toţi trei dau roadele ce trebuiesc să le deie, ca rezultat al firii lor deosebite”. George Bogdan-Duică are şi câteva încercări literare, unele din exerciţiile sale de versificaţie făcute fie pe teme erotice, fie sub formă de epigrame, fiind publicate intermitent de Tribuna. Epigramistul e lipsit însă total de ironie şi umor iar versurile-i sunt greoaie şi bolovănoase. „A mai fi stăruit în această îndeletnicire n-ar fi adus la nici un câştig pentru căutătorul dramului de poezie pe care nu l-ar fi găsit în sufletul său, dar stilul publicistului, al criticului şi istoricului literar ar fi avut cu siguranţă de profitat de pe urma îndelungului travaliu asupra cuvântului.” – spune Dumitru Petrescu. În ultimii ani ai vieţii are o bogată activitate publicistică în Telegraful român, Naţiunea, Renaşterea şi Revista teologică, în care a abordat subiecte ca istoria Ardealului, a Maramureşului, a presei, a bisericii etc. A avut în proiect o istorie politică a românilor ardeleni, „pentru care era pregătit ca nimeni altul” (S. Puşcariu), fiind gândită ca o nouă direcţie în istoriografia românească din Transilvania, caracterizată prin detaşarea de romantismul istoriografic precedent, în opoziţie cu Părţi alese al lui Bariţiu, cu ortodoxismul şi greco-catolicismul istoriografiei confesionalizante ardelene, şi în concordanţă cu începuturile pozitivismului istoric, atestat de A. D. Xenopol, D. Onciul, I. Bogdan şi N. Iorga. Îndepărtarea de concepţia istorică a lui Bariţiu o face în sensul „şcolii lui Ranke”, spre care i-a deschis sufletul profesorul său, Ottokar Lorenz, George Bogdan-Duică fiind printre primii istorici ardeleni care au avut o poziţie critică faţă de marele publicist. O mai făcuse înainte, însă nu la fel de exigent, A. D. Xenopol, care îi critica, într-o recenzie a primelor două volume din istoria lui Bariţiu, empirismul, pragmatismul şi, mai ales, deficienţele metodei biografice. Despre studiul acestuia, George Bogdan-Duică spunea că este „bun ca material, dar slab în judecăţi”. În ultima parte a vieţii realizează monografiile închinate lui I. Barac* şi P. Maior, prima dintre acestea fiind un pretext pentru a dezvălui o epocă, precum şi o replică foarte severă la lucrarea lui I. Colan*, afirmând că I. Barac „nu a fost un poet, ci un traducător”. Lucrează tot spre sfârşitul vieţii la monografia Eftimie Murgu, rămasă însă neîncheiată şi apărută postum. Referitor la polemicile duse, cele mai cunoscute sunt cele cu P. V. Haneş, Pompiliu Eliade, N. Iorga, Lucian Blaga, V. Bogrea şi Tudor Vianu. Cu Iorga intră în polemică pe marginea volumului său Istoria literaturii române din secolul al XIX-lea, cu privire la simbolism şi expresionism, opunându-se idealismului folclorizant şi tradiţionalismului exclusivist al sămănătorismului. Tot în urma unor atacuri publicistice, orientate către G. Bariţiu, în Naţiunea, reproşându-i acestuia unele inconsecvenţe în politică, este acţionat în judecată de către un urmaş al marelui ziarist. George Bogdan-Duică îşi susţine până la capăt punctul de vedere, spunând că asta e datoria istoricului, de a spune întotdeauna adevărul: „dacă Bariţ ar fi fost chiar tatăl meu, l-aş fi descris tot aşa”. „Ardealul – spune el – trebuie să înveţe a se lepăda de orice cult care nu rezistă criticii istorice cinstite sau ştiinţifice moderne”. În general, George Bogdan-Duică respectă adevărul în polemicile sale, însă atacurile îi sunt adesea prea dure, lipsindu-i toleranţa faţă de ideile altora. În toamna lui 1934 este numit preşedinte al Comisiei de bacalaureat la liceul din Braşov, iar în noaptea de 20-21 septembrie moare pe neaşteptate. La moartea sa, Al. Lapedatu scria despre el că ’’avea o cultură bogată şi variată pe care n-a încetat o clipă a şi-o spori şi selecta mereu, – o putere de muncă şi de jertfire de sine care nu s-a dezminţit un moment chiar în toată viaţa sa, – un spirit critic acut şi profund (…) o convingere sinceră pe care a pus-o totdeauna la baza acţiunilor sale politice, chiar şi a celor mai pasionante şi mai vehemente, – un curaj civic şi polemic care nu ştia să cruţe pe nimeni (…). În lupta aceasta neprihănită şi neobosită a dat şi a primit lovituri, a cauzat şi provocat dureri şi jigniri şi a săvârşit, desigur, lucru omenesc fiind, nedreptăţi şi greşeli. Dar cu aceeaşi sinceritate şi onestitate cu care le-a săvârşit, le-a şi recunoscut şi a făcut totul ca adversarii să le ierte şi să le uite, după cum însuşi le-a iertat şi le-a uitat pe ale acestora’’. Pagini de aleasă preţuire îi dedică, la moartea sa, o seamă de personalităţi ca N. Iorga, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Sextil Puşcariu, Ion Breazu sau D. Popovici. Aurel Răduţiu consideră că moartea sa a constituit un moment decisiv în cunoaşterea lui George Bogdan-Duică, cu acest prilej fiindu-i evocate viaţa şi activitatea în publicaţiile culturale din întreaga ţară. Aflăm cu această ocazie diverse aprecieri ale celor mai renumite personalităţi ale vremii. Astfel, după părerea lui N. Iorga, el era neîntrecut „în strîngerea ştirilor mari şi mici, mai ales mici, căci migala îl îmbăta de bucurie…”. Despre metoda lui, S. Puşcariu spunea că este una „atomistică”, iar pentru I. Breazu, George Bogdan-Duică era „un analist redutabil”, care „s-a oprit mai mult la analiză şi a privit sinteza cu sfială, cu toate că, am credinţa, că ar fi putut-o face”, sau „Homer al erudiţiei” şi un „spirit analitic prin excelenţă”. Următorul moment important în fixarea lui George Bogdan-Duică în conştiinţa posterităţii, ca un valoros istoric şi critic literar, îl are studiul lui D. Popovici, urmaşul său la catedră, intitulat Evoluţia concepţiei literare a lui George Bogdan-Duică, care spune că acesta „se înfăţişează ca imaginea desăvîrşită a istoricului literar”. Iorga îl caracterizează, uitând atacurile la care a fost supus de cumnatul său, ca având un temperament de războinic, „vijelios şi aprig”, dublat de un voluptos al informaţiilor de tot felul: „migala îl îmbăta de bucurie cu nesfârşitele surprinderi ce prepară, el avea aerul unui răsturnător de stînci, care le rupe şi le sfarmă peste nisipul de care caută a se folosi, fie şi ca să-l arunce în vînt…”. G. Călinescu este puţin mai sever în ceea ce priveşte gustul artistic al lui George Bogdan-Duică pentru literatura nouă, recunoscându-i doar profunzimea informaţiei. Şerban Cioculescu îi consacră o monografie, considerându-l totuşi „cel mai erudit istoriograf literar al veacului trecut”. Foarte generos îl caracterizează şi Şerban Cioculescu. El spune despre istoricul ardelean că „nu făcea stil, dar scria cu miez totdeauna”. D. Popovici vorbeşte despre caracterul explicativ pe care istoria literară îl are la George Bogdan-Duică, iar D. Petrescu îl consideră un istoric literar „dublat de un comparatist, specialist incontestabil în depistarea izvoarelor”. După părerea lui G. Topârceanu, surprinsă într-o strofă renumită adresată lui George Bogdan-Duică, criticul ardelean este unul ce compromite opera asupra căreia se apleacă, este un „nechemat să-şi spună cuvântul, adică un impostor” (Marin Bucur). Pentru alţii, este „un habotnic al arhivelor, un steril care era condamnat să adune într-una documente, dar care n-ar fi putut încheia o propoziţiune critică”. Pentru Pompiliu Constantinescu, George Bogdan-Duică „era un fel de hienă a istoriei literare, (…) un muncitor lipsit de «intuiţia valorilor creatoare»” (Marin Bucur). Printre detractorii lui George Bogdan-Duică s-au numărat şi S. Puşcariu şi L. Blaga. Primul spunea despre acesta că „n-a fost un rector bun… Nici profesor nu era bun. Alături de cursuri frumoase el n-aducea decât fragmente şi dădea elevilor ceea ce îl interesa pe el, nu ceea ce trebuia să ştie ei”. Despre el, Blaga (care a fost respins de George Bogdan-Duică la un examen, înclinarea spre mit a lui Blaga fiind antinomică cu  preferinţa pentru document a lui George Bogdan-Duică) spunea că este „cretinul Ardealului” şi că scrie „articole de extremă imbecilitate”. Dumitru Popescu îl aşează însă pe locul cel mai potrivit de pe firmamentul literar românesc, afirmând că în descendenţa lui T. Maiorescu, M. Dragomirescu este esteticianul, E. Lovinescu este criticul literar, iar George Bogdan-Duică este istoricul literar (Dumitru Popescu). Deşi activitatea de istoric nu-i poate fi contestată, George Bogdan-Duică n-a fost remarcat în acest domeniu, contribuţia sa fiind menţionată doar trecător. Acum însă lucrările sale interesează în special istoriografia propriu-zisă, ele constituindu-se în adevărate documente-mărturii ale vieţii unor personalităţi din epocă. Despre viaţa familială a lui George Bogdan-Duică nu se cunosc multe amănunte. La 29 aprilie 1892, se căsătoreşte cu Maria Done, din Lutran, Alsacia, decedată în timpul deportării lui George Bogdan-Duică în Bulgaria, în anul 1917. Se recăsătoreşte cu Constanţa, institutoare, moartă în februarie 1969. Cu Maria a avut 6 copii, între care: Catul, pictor, grafician şi profesor universitar, Virgil, doctor în filosofie, profesor secundar, traducător în limba română al lui Hegel şi Ovidiu, profesor secundar.

Opera: Petru Maior. Un studiu biografic, Cernăuţi, Ed. Librăriei R. Schally, 1893, 63 p.; Bucovina. Notiţe asupra situaţiei. Sibiu, Inst. Tip. T. Liviu Albini, 1895, 278 [-280] p.; Canoanele şi politica, Sibiu, Inst. Tipogr. T. Liviu Albini, 1895, 50 p.; Călugărul Visarion Sarai (1744), Caransebeş, Ed. Diecesana, 1896, 28 p.; Partea mea din crisa „Tribunei”, Orăştie, 1896, 16 p.; Procesul episcopului Ioan Inochentie Klein, Caransebeş, Ed. Diecesana, 1896; Simion Bărnuţiu, în Revista societăţii Tinerimea română, București, 1896, XIV, p. 115-117; Grillparzer în liceul român, București, Ed. Gutenberg, 1899, 50 p.; Despre Gr. Alexandrescu, București, 1900, 42 p. (extras din Convorbiri literare); Lui Titu Maiorescu Omagiu. XV Fevruarie MCM, București, 1900 (în colab.); Traducătorii români ai lui August de Kotzebue, în Lui Titu Maiorescu. Omagiu, București, 1900, p. 188-204; Al. Russo, București, 1901, 39 p.;  Despre „Ţiganiada” lui Budai Deleanu. Înrâuririle germane, București, Ed. Socec, 1902; Din vremea lui Anton Pann, în CL, 1902, XXXVI, p. 1004-1014; Grigore Pleşoianu, în Omagiu lui C. Dimitrescu-Iaşi…,București, 1904; Un cântec de la 1821, în CL, 1902, p. 1045-1047; Omagiu lui C. Dimitrescu-Iaşi din partea elevilor şi a prietenilor săi, la împlinirea unui pătrar de veac de activitate universitară, București, 1904 (în colab.); Seminarul pedagogic. Notiţe şi propuneri, București, 1905, 85 p.; Anicuţa Manu. O amintire tocmai la timp, în Semănătorul, București, 1906, V, p. 241-244; Problemele organizaţiei şcoalei secundare, în De la Congresul didactic, 1906; Un colaborator al Curierului românesc. Teodor Diamant, în VR, 1906, I, vol. II, p. 233-239; Păreri despre abecedar, București, 1907, 61 p.; [Omagiu]. Lui Spiru C. Haret. Ale tale dintr’ale tale. [La împlinirea celor şeasezeci ani], București, 1911 (în colab.); Ovreii pământeni şi subpământeni, București, 1913, 96 p.; Probleme naţionale şi internaţionale, în România şi popoarele balcanice. [Conferinţe susţinute la Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor] de V. Arion, V. Pârvan, G. Valsan, Pericle Papahagi şi George Bogdan – Duică, București, 1913, 61 p. +8 f. pl.; Românii şi ovreii, București, 1913, 256 p.; Politica Ligei Culturale, București, 1914, 62 p.; Orarul antemeridian în gimnazii şi licee, București, 1915, 46 p.; Constantin Stamati, în Transilvania, 1920, LI, p. 169-173; Carte de cetire pentru clasa a 4-a, București, 1921, 420 p.; Despre Costache Rolla, cumnatul lui V. Alecsandri, în Transilvania, 1921, LII, p. 799-813; Diplomaţia şi politica externă a României, Cluj, Ardealul, 1921, 26 p.;  Titu Liviu Maiorescu. Discurs rostit la 25 Maiu 1921 de … cu răspuns de Sextil Puşcariu, București, Cartea românească, 1921, 37 p.; Istoria ţărănismului, vol. I, Viaţa şi opera întîiului ţărănist român [Ion Ionescu de la Brad], Craiova, Ed. Ramuri, 1921, 149 p.; Mihail Anagnosti, în Lui N. Iorga omagiu, 1871-5/18-Iunie 1921, Craiova, Ramuri [f.a.], p. 45-49; V. Alecsandri. Admiratorii şi detractorii, București, Ed. Cartea românească, 1922, p. 327-355 (extras din Analele Academiei Române, Dezbateri, 1920-1921, seria II, tom. XLI); Istoria literaturii române moderne. Întâii poeţi munteni, Cluj, Ed. Ardealul, 1923, 318 p.; Autocritică. Gh. Lazăr şi Simion Bărnuţiu, în Societatea de mâine, Cluj, București, 1924, I, p. 243-244; Craiova de odinioară după călători străini, în AO, nr. 11, ian.–feb. 1924, p. 8-12; ); Gh. Lazăr, București, Ed. Cultura Naţională, 1924, 163 p. (extras din Acad. Rom. Mem. Secţiei literare, seria III, tomul I, Memoriul 6); Multe şi mărunte despre Eminescu, în VR, 1924, XVI, vol. 59, p. 52-54; vol. 60, p. 383-393; Titu L. Maiorescu şi Mihail Eminescu, în SM, 1924, I, p. 304-305; Viaţa şi ideile lui S. Bărnuţiu, București, Ed. Cultura Naţională, 1924, 244 [-248] p. (Academia Română, studii şi cercetări, VIII; Vieaţa şi opera lui Gh. Lazăr, București, Ed. Jockey-Club, 1924, 356 p. + 1 portr. (în colab. cu G. Popa-Liseanu); Episcopul Leményi şi Gr. Moldvai, 1845. Două documente, extras din Analele Institutului de Istorie Naţ., Cluj, III, 1924-1925, p. 584-610; Braşovul – Ce a fost? – Ce va fi?, în SM, 1925, II, p. 442; Despre Simeon Bărnuţiu, în Societatea de mâine, Cluj, București, 1925, II, p. 581; Eminescu în societatea Orientul, în Cosînzeana, Cluj, 1925, IX, p. 307-308; M. Eminescu şi V. Micle, în SM, 1925, II, p. 109; Multe şi mărunte despre Eminescu. Dela Viena, în VR, 1925, XVII, vol. 61, p. 80-83; Profesorii Liceului A. Şaguna, în Revista generală a învăţământului, XIII, nr. 8, oct. 1925, p. 465-470; nr. 9, nov. 1925, p. 540-553 [reprodus şi în Anuarul liceului A. Şaguna 1923/1924 şi 1927/1928, Brașov, 1929, p. 52-64; Şi iarăşi, şi iarăşi Eminescu, în SM, 1925, II, p. 131-132; Două notiţe biografice. Ioan Prale. Ioan Rusu, în Transilvania, 1926, LVII, p. 177-178; Episcopul I. Lemény şi Gr. Moldovai, Cluj, Tip. Ardealul, 1926, p. 585-610; V. Alecsandri –  Povestirea unei vieţi, București, Ed. Cultura naţională, 1926, 63 p.; Discurs la aniversarea de o sută de ani a naşterei lui Alexandru Roman, în Cele trei Crişuri, Oradea, București, 1927, VIII, p. 2-3; Multe şi mărunte despre M. Eminescu. Un amic al poetului Vasile Dimitrescu, în Omagiu lui I. Bianu, București, 1927, p. 45-50; Pentru cetitorii mei, în Naţiunea, an. I, nr. 70 din 6 apr. 1927; Un francez romanofil. Dr. Dominic Atanasie Guillaume. (1815-1820), în Transilvania, 1928, LIX, p. 438-451; Un actor braşovean. I. D. Ionescu, în Ţara Bârsei, 1929, I, p. 308-315; După 50 de ani. Iosif Hodoş, în ŢN, 1930, X, 1094-1096; Omul şi poetul. În Mihai Eminescu, Cernăuţi, Rîmnicu Vîlcea, 1930, I, p. 33-34; Relativ la G. Munteanu, în Ţara Bârsei, 1930, II, p. 16-19; Alt succesor fenomenal, Langbehn, în Naţiunea, nr. 71, 31 mart. 1931, p. 1-2; Despre geniu, în Naţiunea, nr. 80, 10 apr. 1931, p. 1-2; Eminescu în societatea Orientul, în Mihai Eminescu, Cernăuţi, Rîmnicu Vîlcea, 1931, II, p. 116-120; Filosoful R. Whole despre Goethe, în Naţiunea, nr. 75, 4 apr. 1931, p. 1-2; Încă un folklorist saxo-român, f.l., f.e., 1931; Literatura fără rost, în Naţiunea, nr. 67, 25 mart. 1931, p. 1-2; nr. 73, 2 apr. 1931, p. 1-2; O anticipare, în Naţiunea, nr. 74, 4 apr. 1931, p. 1-2; R. V. Stein, Kant, Schopenhauer şi d. Blaga, în Naţiunea, nr. 81, 12 apr. 1931, p. 1-2; Eminescu intrînd în Ardeal, în M. Eminescu, Cernăuţi, Rîmnicu Vîlcea, 1933, IV, p. 1-3; Eminescu în Sibiiu (1868), în Mihai Eminescu, Cernăuţi, Rîmnicu Vîlcea, 1933, IV, p. 5-6; I. Barac, București, Ed. Monitorul Oficial, 1933, 168 p. (Academia Română, Studii şi cercetări, XXII); Nicolae Barbu, în Ţara Bârsei, 1933, V, p. 13-20; Petru Maior şi Iustinus Febronius sau Petru Maior ca vrăjmaş al Papei, Cluj, Eparhia Ortodoxă Română, 1933, 64 p. (extras din Renaşterea, Cluj, 1933, an XI); Un folklorist uitat. Dimitrie Cioflec – unul dintre primii folklorişti ai Ardealului, în Gând românesc, 1934, II, nr. 1-2, p. 24-28; Slavici şi Mihai Eminescu (1870), în Mihai Eminescu, Cernăuţi, Rîmnicu Vîlcea, 1935, VI, p. 1-3; Doi Români din Vest în viaţa lui Eminescu, în Mihai Eminescu, Cernăuţi, Rîmnicu Vîlcea, 1936, VII, p. 1-3; Eftimie Murgu, București, f.e., 1937, 223 p. (Studii şi cercetări, XXXI); Culegere de povestiri cu note biografice, Craiova, 1939 (Discurs la recepţia d-lui M. Sadoveanu în Acad. Rom.); Eminescu şi Rossi, în Făt-Frumos, Suceava, Cernăuţi, București, 1939, XIV, p. 117; Scrisoare-ciornă a lui Eminescu. – Din Februarie 1878, în Făt – Frumos, Suceava, Cernăuţi, București, 1939, XIV, p. 136-137; Lucrări în colaborare: Curs complet de limba germană. Clasa a VIII-a, București, [1903], [1905], (în colaborare cu Aurel C. Popopovici); Curs complet de limbă germană. Clasa a VII-a, ediţia a II-a, București, 1905 (? Colab.); Viaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr, București, Ed. Jockey-club, 1924 (în colaborare cu G. Popa-Lisseanu); Studii şi articole, Ediţie îngrijită D. Petrescu, București, Ed. Minerva, 1975, 530 p.;
Articolele foarte numeroase, publicate în diverse periodice, se află grupate pe ani, în vol. George Bogdan – Duică, Studii şi articole, p. 480-507. M. Eminescu. Studii şi articole, Iaşi, Junimea, 1981, 263 p.
Traduceri: Mahabharata, Sibiu, 1891; Hebbel, Fr., Inelul lui Ghighes. Tragedie în 5 acte, București, Ed. Socec, 1900, 95 p.; Mathias, Adolf, Pedagogia practică pentru şcoalele secundare, București, 1907, 324 p.; 1914, 487 p.; 1919, 489 p.; 1922, 527 p.; Menger, Anton, Statul viitor, București, Ed. Cultura Naţională, 1923, 250 p.; Wahl, R., Liceul universal, Cluj, 1934; Savitri: povestire indică din Mahabharata, Vălenii de Munte, 1940, 53 p.
Editări: N. Nicoleanu, V. Cîrlova, C. Stamati, Poezii şi proză, îngrijite de George Bogdan – Duică, București, ed. Minerva, 1906, 356 p.; Mihail Eminescu, Poezii, publicate şi adnotate de George Bogdan – Duică, București, ed. Cultura naţională, 1924, 247 p.; Răspunsul la cârtirea care s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul „Istoriei ceii pentru începutul românilor din Dachia„, retipărit şi adnotat de George Bogdan – Duică, Cluj, Ed. Societăţii studenţilor în filosofie şi litere, 1929, 20 p.
Referinţe: Bogate referinţe se află în vol. George Bogdan – Duică, Studii şi articole, p. 508-512; Fig. Contemp., I, p. 339-340 (cu bibliografie); Diaconovici, Enciclopedia, vol. I, p. 519; Bătrînul, Corespondenţa, în Tribuna, an VI, 18 II/2 III 1889, p. 154; Morariu, Constantin, Un răspuns, în Tribuna, an VIII, nr. 78, 5/17 IV 1891, p. 310; Delamureş, „Procesul episcopului I.I.Clain” – studiu de… George Bogdan – Duică, în Liga română, an I, nr. 7, 3/15 XI 1896; Chendi, Ilarie, F. Hebbel, „Inelul lui Ghighes. Tragedie în 5 acte. Trad. de George Bogdan – Duică, în Tribuna poporului, 1900, nr. 236-237; Iorga, N., Istoria literaturii române în veacul al XVIII-lea, vol. II, 1901, p. 245; Ibrăileanu, Garabet, [George Bogdan – Duică], în Viaţa românească, an I, nr. 9, 1905, p. 467-468; Apostolescu, N.I., „Biblioteca scriitorilor români”, N. Nicoleanu, „Poezii şi proză”; V. Cîrlova, „Poezii”; C. Stamati, „Poezii şi proză”. Publicaţie îngrijită de George Bogdan – Duică, în Literatură şi artă română, an X, 1906, p. 427-429; Ibrăileanu, G.I., N. Nicoleanu, Vasile Cîrlova, C. Stamati – „Opere complete”, publicaţie îngrijită de George Bogdan – Duică, în Viaţa românească, an I, 9 XI 1906, p. 467-468; Petrovici, I., Spirit şi corp, în Revista generală a învăţământului, an I, 1906, p. 549-604, 692-698; Tofan G., „Bucovina”. Notiţe istorice de George Bogdan – Duică, în Junimea literară, vol. III, 1906, p. 50; Tofan, G., Viaţa românească în Bucovina, în Viaţa românească, an I, nr. 3, 1906, p. 462; Despre traducerea lucrării „Pedagogia practică” de Ad. Matthias, în Viaţa nouă, an III, nr. 20, 15 XI 1907;  Tăuşan, Gr., Despre traducerea lucrării „Pedagogia practică” de Ad. Matthias, în Secolul, 17 XI 1907; Niculescu, M., George Bogdan – Duică. Păreri asupra abecedarului, în Stăruinţa, Ploieşti, nr. 4/1908; Chendi, Ilarie, Popularizarea lui Alecu Russo. Prefaţa d-lui George Bogdan – Duică, în Tribuna, 1910, nr. 151; P. Nicanor et Co., „A. Russo” editat de George Bogdan – Duică, în Viaţa românească, an VI, nr. 4, 1911, p. 143-148; Iorga, N., O luptă literară, II, Vălenii de Munte, 1916, p. 139-141; E.I.V., George Bogdan – Duică, „Titu Liviu Maiorescu”, în Convorbiri literare, an LIII, nr. 9, sept. 1921, p. 685; Iorga, N., George Bogdan – Duică, în Gazeta de Transilvania, an 84, 2 VII 1921; Iorga, N., George Bogdan – Duică, în Gazeta de Transilvania, an LXXXIV, nr. 142, 4 iulie 1921; Iorga, N., Procesul junimismului la Academie, în Gazeta de Transilvania, an 84, nr. 123, 10 VII 1921; Bogrea, V., George Bogdan – Duică. „Vasile Alecsandri – Admiratori şi detractori”, în Dacoromania, 1921-1927, p. 773-775; Ştefănescu, Marin, George Bogdan – Duică, „Titu Liviu Maiorescu”, în Dacoromania, 1921-1922, p. 729-733; Bucuţa, Em., George Bogdan – Duică, „Istoria literaturii române moderne”, în Cugetul românesc, an II, 1923, p. 407; M., Bogdan-Duică, „Istoria literaturii române moderne”, în Convorbiri literare, an LV, nr. 9-10, sept.-oct. 1923, p. 689; Puşcariu, Sextil, George Bogdan – Duică, „Istoria literaturii române moderne. Întîii poeţi munteni”, în Dacoromania, vol. III, 1923, p. 846-847; Davidescu, N., O nouă ediţie a lui Eminescu, în Aurora, IV, 763, 10 V 1924, p. 1; Dragnea, Radu, George Bogdan – Duică, „Simion Bărnuţiu”, în Societatea de mâine, an I, nr. 15-16, 31 VII 1924, p. 319-320; gh., George Bogdan – Duică, „Gheorghe Lazăr”, în Ion Neculce, Iaşi, 1924, fasc. 4, p. 343; M., George Bogdan – Duică, „Gheorghe Lazăr”, în Convorbiri literare, an LVI,  1924, p. 248; Minea, I., George Bogdan – Duică şi G. Popa-Liseanu, „Viaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr”, în Viaţa românească, an XVI, 10 X 1924, vol. 60, p. 177; Teodorescu-Branişte, Tudor, Primul ţărănist român… Ion Ionescu de la Brad, în Aurora, an IV, nr. 906, 27 X 1924, p. 4; Nişcă, P., George Bogdan – Duică. Despre „Luceafărul” lui Eminescu, în Dacoromania, vol. IV, 1924-1926, p. 1195-1197; Baiculescu, G., George Bogdan – Duică. „Luceafărul” lui M. Eminescu, în Adevărul literar şi artistic, an VI, nr. 261, 6 XII 1925, p. 7; Clopoţel, I., O despărţire, în Societatea de mâine, an II, nr. 44, 1 XI 1925, p. 775; F.A., George Bogdan – Duică şi expresionismul, în Mişcarea literară, an II, nr. 27, 16 VI 1925, p. IV; Puşcariu, S., Premiul de critică şi istoriografie literară, în Societatea de mâine, an II, nr. 25, 21 VI 1925, p. 425; Trandafir, Horia, O autoritate: George Bogdan – Duică, în Societatea de mâine, an II, nr. 25, 21 VI 1925, p. 428; [George Bogdan – Duică], în Universul literar, an XLII, nr. 23, 6 iun. 1926, p. 3; Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Evoluţia criticii literare, [1926], cap. IV, p. 60-62; Aderca, F., George Bogdan – Duică şi poezia, în Adevărul literar şi artistic, an VIII, nr. 364, 27 XI 1927, p. 3; Auditor, Cartea de cetire în învăţământul primar – conferinţa d-lui prof. univ. George Bogdan – Duică, în Naţiunea, I, 16 IV 1927; Naum, Teodor A., George Bogdan – Duică, „V. Alecsandri. Povestirea unei vieţi”, în Dacoromania, vol. V, 1927-1928, p. 642-643; EM, p. 200 (cu bibliografie); Delavrancea, Cătră Bogdan-Duică, în Făt-Frumos, Suceava, Cernăuţi, București, 1930, V, p. 99-100; George Bogdan – Duică, în Glasul Bucovinei, an XIII, nr. 3227, 16 V 1930; Morariu, Victor, George Bogdan – Duică – îndrumător literar al Bucovinei (1893-1894), în Făt-Frumos, Suceava, Cernăuţi, București, 1930, V, nr. 5, p. 81-85; George Bogdan – Duică. Note biografice, în Făt-Frumos, Suceava, Cernăuţi, București, 1930, V, p. 97-98; Bucovineni către Bogdan-Duică, în Făt-Frumos, Suceava, Cernăuţi, București, 1930, V, p. 94-97, 169; Adamescu, Dicţionarul, p. 1533; Marian, S. Fl., Scrisoare cătră George Bogdan – Duică, în Făt-Frumos, Suceava, Cernăuţi, București, 1932, VII, p. 193-194; Breazu, Ion, George Bogdan – Duică, „I. Barac”, în Gând românesc, an I, nr. 6, oct. 1933, p. 276-279; reprodus şi în vol. I.B., Studii de literatură română şi comparată, II, Cluj, 1973, p. 370-374; Boitos, O., George Bogdan – Duică, în Revue de Transylvanie, Cluj, 1934, I, p. 414-419; Călinescu, G., George Bogdan – Duică, în Adevărul literar şi artistic, an XIII, 1934, seria a II-a, nr. 721, p. 7; retipărit în G.C., Ulysse, E.P.L., 1967, p. 58; Chelariu, Traian, George Bogdan – Duică.1865-1934, în Codrul Cosminului, Cernăuţi, 1933-1934, VIII, p. 575-579; George Bogdan – Duică, în Prometeu, I, nr. 5-6, 1934, p. 21-22; Cioculescu, Ş., George Bogdan – Duică, în Revista Fundaţiilor regale, București, I, nr. 12, 1934, p. 627-639; Idem, George Bogdan – Duică, în Gîndirea, an XII, dec. 1934, şi în Aspecte literare contemporane, 1972; Constantinescu, Pompiliu, George Bogdan – Duică, în Vremea, an VII, nr. 358, 7 X 1934, p. 7; reprodus în Scrieri, I, E.P.L., 1967, p. 321-324; Crainic, N., George Bogdan – Duică, în Gândirea, an XII, nr. 7, nov. 1934, p. 302; Erasm, George Bogdan – Duică, în Credinţa, an II, nr. 249, 30 IX 1934, p. 4; Iordan, Al., George Bogdan – Duică – necrolog, în Convorbiri literare, an LXVII, nr. 10, oct. 1934, p. 867-868; Crăciun, I., Biobibliografia lui George Bogdan – Duică. 1866-1934, Cluj, Cartea Românească, 1936, 44 p. [text în română şi franceză]; Iorga, N., George Bogdan – Duică, în vol. Oameni care au fost, III, p. 394-395; reprodus şi în ediţia din 1967, vol. II, p. 274-275; Lapedatu, Al., Cuvântare la Academia română în memoria lui George Bogdan – Duică şi Gh. Balş, în Analele Academiei Române, tom. LV, 1934-1935, București, 1935, p. 10-11 [reprodusă şi în vol. Lapedatu, Al., Scrieri alese. Articole, cuvântări, amintiri, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p. 99-102]; Idem, Cuvântare la înmormântarea lui George Bogdan – Duică, în Viitorul, nr. 8006, 24 nov. 1934, p. 3 [reprodusă şi în vol. Lapedatu, Al., Scrieri alese. Articole, cuvântări, amintiri, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p. 97-99]; Măgeanu, Liviu, George Bogdan – Duică.1865-1934, în Sibiul Literar, I, nr. 7-12, 1934, p. 84-87; Mehedinţi, S., George Bogdan – Duică, în Convorbiri literare, an LXVII, nr. 10, 1934, p. 797-798; Teculescu, Horia, Un dascăl al dascălilor: George Bogdan – Duică (1865-1934), în Ţara Bârsei, 1934, VI, p. 512-521; Paul, Radu I., George Bogdan – Duică (1866-1934), în Dacoromania, 1934-1935, VIII, p. 495-497; Breazu, Ion, George Bogdan – Duică, critic şi istoric literar, în vol. In memoria lui George Bogdan – Duică, Cluj, 1935, 80 p.  și în Studii de literatură română şi comparată, I, Cluj, 1970, p. 538-555; Puşcariu, S., George Bogdan – Duică, în Revista Fundaţiilor regale, București, 1935, II, nr. 2, p. 334-348; Crăciun, I. şi Breazu, I., Biobibliografia lui George Bogdan – Duică, 1866-1934, Cluj, 1936, XIV + 45 p. cu portr.; Capidan, Theodor, Romanitatea balcanică. Discurs rostit la 26 mai 1936, București, 1936, 68 p.; Fortunescu, C.D., [George Bogdan – Duică], în Arhivele Olteniei, nr. 83-85, ian.–iun., 1936, p. 242; Iorga, N., George Bogdan – Duică, în Iorga, N., Oameni cari au fost, vol. III, București, 1936, p. 394-395; In memoria lui George Bogdan – Duică, în Drăganu, N., Cuvânt înainte; în Puşcariu, S., George Bogdan – Duică; în Breazu, I., George Bogdan – Duică. critic şi istoric literar; în Crăciun, I., şi Breazu, I., Bibliografia operelor lui George Bogdan – Duică, Cluj, 1936, 80 p. cu portr.; Breazu, I., „Eftimie Murgu” de George Bogdan – Duică, în Dacoromania, vol. IX, 1936-1938, p. 340-346 și retipărit şi în I.B., Studii de literatură română şi comparată, II, Cluj, 1973, p. 375-381; Popovici, D., Evoluţia concepţiei literare a lui George Bogdan – Duică, în Dacoromania, vol. IX, 1936-1938, p. 15-55, reprodus şi în D. P., Cercetări de literatură română, Sibiu, 1944, p. 215-260; Iordan, Al., Contribuţii la biografia George Bogdan – Duică, în Convorbiri literare, nr. 2, 1938, p. 270-275; Netea, V., George Bogdan – Duică, în Revista Fundaţiilor regale, 1940, VII, nr. 1, p. 225-227: Revista revistelor româneşti; Netea, V., Viaţa şi opera lui George Bogdan – Duică, București, Cartea românească, 1940, 32 p.; Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, București, 1941, p. 831; Bagdasar, N., Herseni, Traian, Bîrsănescu, S.S., Istoria filosofiei moderne, vol. V, București, 1941, p. 13; Murăşanu, Teodor, Tolba cu notiţe, 1942; Lovinescu, E., T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Ed. Casa Şcoalelor, 1943, p. 109-112; Predescu, Enciclopedia României Cugetarea, p. 111. I. Breazu, Pătrunderea ideilor junimiste în Transilvania, în vol. Literatura Trans., Sibiu, 1944, p. 152-217; Netea, V., De la P. Maior la O. Goga. Studii şi evocări istorice, 1944;
Sergiu, Dan T., Istoricul literar George Bogdan – Duică, în Tribuna, VIII, nr. 37, 10 sept. 1964, p. 7; Netea, V., Criticul şi istoricul literar George Bogdan – Duică, în Luceafărul, IX, nr. 51, 1966, p. 7; Roşculeţ, Camelia, George Bogdan – Duică, profesor şi cercetător în probleme de educaţie şi învăţământ, în Rev. de pedagogie, an XV, nr. 1/1966, p. 44-52 şi în Rev. Arhiv., 1969, 12, nr. 1, p. 44-52; Constantinescu, Paul, Scrieri, I, 1967; Speranţia, E., Figuri universitare, Ed. Tineretului. 1967, p. 21-26; Mihăilă, G., Studiu introductiv la vol. I. Bogdan, Scrieri alese…, București, Ed. Acad., 1968; Dunăreanu, Elena, Colecția iconografică Scriitorii noștri, Sibiu, Bibl. Jud. ASTRA Sibiu, 1969; Ciopraga, C., Literatura română între 1900 şi 1918, Ed. Junimea, 1970, passim; Ilie Moruș, Cărturari Brașoveni (Sec. XV-XX). Ghid biobibliografic, p. 48-49 (cu bibliografie); Breazu, Ion, George Bogdan – Duică, critic şi istoric literar, în vol. Studii de literatură română şi comparată, vol. II, Cluj, Ed. Dacia, 1973, p. 370-374; Nicolescu, G.C., George Bogdan – Duică, în Revista de istorie şi teorie literară, an XV, nr. 3, 1966, p. 457-466; reprodus şi în vol. G.C.N., Structură şi continuitate, Ed. Minerva, 1970, p. 250-259; Goga, S., Consideraţii asupra începuturilor activităţii de critic literar ale lui George Bogdan – Duică, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Philologia, fasc. 1, an XV, 1970, p. 3-16; Documente literare. Studii şi documente, București., Ed. Minerva, 1971, p. 263-267; Brateş, Radu, Oameni din Ardeal, București, Minerva, 1973, p. 119-134 [de citit]; Breazu, I., Studii de literatură română şi comparată, II, 1973, p. 370-374; Bucur, Marin, Istoriografia literară românească, București, Minerva, 1973, p. 343-351; Clopoţel, I., Amintiri şi portrete, Ed. Facla, 1973, p. 185-192; Netea, V., Figuri ardelene, București, f.a, p. 91-96; Cesereanu, Domiţian, Critica „Tribunei”: George Bogdan – Duică, în Tribuna, nr. 18, 2 mai 1974, p. 4; Goga, Silvia, George Bogdan – Duică: probleme de metodologie a criticii literare, în SUBB, s. Philologia, fasc. 1, XIX, 1974, p. 29-34; D. Petrescu, George Bogdan Duică – monografie, București, 1974; Răduţiu, Aurel, Proiectul lui George Bogdan – Duică (din 1895) pentru „O istorie politică a românilor ardeleni”, în Revista de istorie, 27, nr. 2, 1974, p. 218-227; Popeangă, V., Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 şi lupta sa pentru unire, București, Ed. Did. şi Ped., 1974, p. 134-135; S. Goga, George Bogdan Duică istoric literar, Cluj, 1977; EIR, p. 65 (cu bibliografie); Petrescu, D., George Bogdan – Duică, București, Ed. Minerva, 1978, XXXVII+386 p. [primulstudiu cu caracter monografic consacratpersonalităţii sale]; Popa, M., Contribuţii documentare la o monografie George Bogdan – Duică. Relaţiile sale cu poeta bihoreană Lucreţia Suciu, în Crisia, Oradea, vol. 9, 1979, p. 541-566; MDE, p. 127; Pavel, Eugen, George Bogdan – Duică şi arhivistica literară, în Tribuna, 28, nr. 39, 27 sept. 1984, p. 3; Pagini dintr-o arhivă inedită, Ediţie îngrijită, Studiu introductiv şi note de A. Plămădeală, București, Minerva, 1984; Septimiu Albini către George Bogdan – Duică,corespondenţă cu prezentare de M. N. Rusu), în Amfiteatru, 18, nr. 4, apr. 1984, p. 10; Vaida, Cornelia, Corespondenţa lui George Bogdan – Duică la B.C.U. Cluj-Napoca, în Biblioteca şi învăţământul, Cluj, 1984, 8, p. 289-297; Zalis, Henri, Un virtuoz al preciziei: George Bogdan – Duică, în Luceafărul, 27, nr. 13, 1984, p. 16; Rusu, M. N., Corespondenţă memorandistă: Septimiu Albini către George Bogdan – Duică, în Almanahul Coresi ’86, Brașov, Asociaţia Scriitorilor, 1986, p. 96-100; Simion Florea Marian către George Bogdan – Duică, în Convorbiri literare, nr. 9, sept. 1986, p. 3; Datcu, I., Folcloriştii români, în Memoriile ;Secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte a Academiei, București, 1987, 9, p. 63-72; [George Bogdan – Duică], în Scrisori către N. Iorga, vol. III, București, 1988, p. XXXVI, 8, 9, 85, 228, 358-360; [George Bogdan – Duică], în R. W. Seton-Watson şi românii, 1906-1920, vol. 1-2, București, 1988, p. XVIII, XXIV, 38/88, 39/89, 113/142, 127, 157, 128/158, 233/380, 383, 384, 386, 387, 461-462, 486/546-547, 951; Gabriel Ștrempel, Bibliografia Românească Modernă (1831 – 1918), vol. I-IV, vol. I, p. 395; DER, vol. I, p. 384; Aderca, Felix, Contribuţii critice, II, 1988; Ţepelea, G., Opţiuni şi retrospective, București, Ed. Eminescu, 1989, p. 31-38; Osnaga, Bianca, George Bogdan – Duică şi cercetarea eminesciană, în vol. Eminescu şi Brașovul, Brașov, 1990, p. 197-202; Bologa, Emil I., Ex libris George Bogdan – Duică, în Gazeta de Transilvania, nr. 499, 500, din 10, 11 aug. 1991, p. 2; Negrilă, Iulia, George Bogdan – Duică: documente inedite, în Steaua, 43, nr. 2, 1992, p. 32-33; DE, I, p. 335; Zaciu, Dicţionarul, p. 306-308 (cu bibliografie); Petraru, Şt., George Bogdan – Duică – 1930, în Cuget Românesc, nr. 148, 29 dec. 1995; Bogdanii – o familie de cărturari, Brașov, 1995 [cuprinde studiile: Popa, Silvia, George Bogdan – Duică de la Gazeta de Transilvania la Societatea de mâine, p. 73-81; Crişan, Sorin, George Bogdan – Duică şi procesul episcopului I. Inochentie Micu-Klein, p. 91-104; Salvan, Fl., Din corespondenţa inedită a lui George Bogdan – Duică, p. 105-112; Păltânea, Paul, Stăruinţa lui George Bogdan – Duică pentru cunoaşterea operei lui Costache Conachi, p. 113-121); Nadoleanu, Gh., Precizări privind prezenţa la Galaţi a lui George Bogdan – Duică şi a altor dascăli braşoveni, în vol. 160 de ani de la înfiinţarea primei biblioteci publice braşovene, 1835-1995, Brașov, 1996, p. 148-160; Filip-Gherman, Viorel, George Bogdan – Duică. Viaţa, opera şi metoda, în Istoria astăzi, Cluj, 1996, 4, nr. 48, p. 805-814; Balaciu, Jana, Dicţionar de lingvişti şi filologi români, p. 56; Mănucă, Dan, Neojunimismul agonic, în Convorbiri literare, nov. 1998, p. 32; Popovici, Dimitrie, Cercetări de literatură română, 1998, p. 212-252; Petraş, Irina, Clujeni ai secolului 20, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000, p. 46; Popa, Mircea, Figuri universitare clujene, Cluj, Ed. Grinta, 2002;  Simion, Dicţionarul, p. 576-579; Petraş, Irina, Clujul literar 1900-2005: dicţionar ilustrat, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005, p. 19; Sasu, Aurel, Dicţionarul biografic al literaturii române, Piteşti, Paralela 45, 2006 – vol. 1: A-L, p. 180; Mărghitan, Liviu, Florea, Costea, Ștefănescu, Radu, Academicienii Brașovului, Arad, Ed. Ramira, 2008.
Fișă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.