BERGEL, Erich (născut 1 iunie 1930, Râşnov, județul Brașov – mort 4 mai 1998, Speckbich, Germania), dirijor, muzicolog. Fiu de învăţător, Erich Bergel a fost familiarizat de mic cu muzica vocală şi instrumentală, făcând zilnic exerciţii împreună cu tatăl şi cu cei doi fraţi. De altfel, fiecare dintre ei a învăţat să cânte la cel puţin două instrumente. Curând începea să cânte în corul de copii al Bisericii Negre, simţindu-se atras în mod deosebit de muzica lui Bach. La nouă ani concerta pentru prima dată în sala „Reduta” din Brașov (azi Centrul cultural Reduta). Idealul său din copilărie era să ajungă organist şi mai puţin dirijor. Urmează şcoala primară la Reghin, apoi la Brașov, pentru ca între 1946-1950 să frecventeze cursurile Şcolii Normale pe care o începe la Sibiu şi o termină la Sighişoara. La numai 16 ani este solist la flaut în concertele Oratoriilor lui Bach, ce au loc în Biserica Evanghelică din Sibiu, iar la Sighişoara este Primus Musicus al Bisericii Evanghelice, concertând de nenumărate ori. Între 1950-1955 urmează Conservatorul din Cluj, unde studiază în principal dirijoratul cu Antonin Ciolan, „maestrul meu în dirijatul cu bagheta, care, deşi era român, datorită formaţiei sale germane părea mai neamţ decât toţi nemţii…”. Studiază apoi orga, pe care începuse să o studieze la vârsta de 14 ani, cu Mild Kurt, un sas din Sibiu (adept al Şcolii din Leipzig), riguros, foarte sever din punct de vedere muzical şi care l-a învăţat teorie, contrapunct, armonie şi pian. Al treilea obiect de studiu pe care s-a axat a fost compoziţia, scriind chiar o serie de piese pentru colegii săi de Conservator. Cu unii dintre aceştia, dar şi cu studenţi pasionaţi de muzică de la alte facultăţi, a organizat multe concerte de muzică de cameră, Erich Bergel cântând la vioară, pian, trompetă şi instrumente de percuţie. O perioadă a fost chiar dirijorul şi animatorul orchestrei Conservatorului clujean, ridicând-o la interpretări de excepţie, formând în paralel şi un cor al studenţilor germani din Cluj, cu care a interpretat cantate, motete şi oratorii, atât la Cluj, cât şi în alte oraşe din Transilvania. Însă demne de semnalat sunt cele nu mai puţin de 105 concerte de orgă, susţinute în multe oraşe transilvănene, organizate practic în totalitatea lor în biserici, un motiv suficient pentru autorităţile comuniste ca să-l exmatriculeze din facultate, cu doar două luni înainte de licenţă (aprilie 1955). Cu mare greutate a obţinut aprobare să dea ultimele examene într-o singură zi, promovându-le pe toate cu nota 10, susţinându-şi licenţa abia peste trei ani. După terminarea facultăţii ajungea dirijor la Oradea şi, începându-şi cariera cu mult entuziasm, organiza 27 de concerte, în care au fost interpretate lucrările unor compozitori celebri, printre ele numărându-se Simfonia a IX-a de Beethoven. Tânărul dirijor se pregătea pentru acestea cu meticulozitate şi rigoare, fiind dotat cu o deosebită memorie auditivă şi vizuală, care îl ajută să transcrie numai după audiţii partiturile ce-i lipseau şi astfel să ofere publicului meloman posibilitatea de a asculta lucrări concertistice de excepţie. Astfel, în 1958, cu ocazia prezenţei la Festivalul „G. Enescu” a dirijorului John Barbirolli, reuşeşte să obţină pentru scurt timp partitura celei mai valoroase Fantezii a lui Ralph Vaugham Williams, pe care o copie pagină de pagină, pentru toate vocile. Eliberându-se postul de dirijor la Filarmonica din Cluj îl obţinea prin concurs, dar chiar în ziua numirii (9 mai 1959) era arestat, fiind învinuit, în mare măsură datorită unui „politruc muzician”, de „crimă de uneltire împotriva statului”. Detenţia a durat trei ani şi patru luni, fiind închis, pe rând, la Securitatea din Brașov, trei luni în tranzit la închisoarea din Codlea, pentru ca, o dată condamnat la muncă silnică să fie dus la Bacu IV (pe Dunăre). Aici era un adevărat lagăr de exterminare pentru intelectualitatea românească, fiind nevoit să lucreze la recoltatul stufului 14 ore pe zi, cu picioarele în apă. Din 540 de oameni, în mai puţin de câteva luni, au rămas doar jumătate, ajutându-l doar sănătatea şi organismul său călit prin drumeţii şi excursii făcute în munţii Făgăraşului. Mediul intelectual în care a trăit aici a contribuit la păstrarea moralului său, orele de conversaţii în latină reprezentând pentru Erich Bergel „cea mai frumoasă muzică din lume”. La 4 octombrie 1962 a fost eliberat, cu interdicţia de a dirija timp de trei ani, obţinând abia dreptul de a fi al treilea trompetist în orchestra Filarmonicii clujene. A fost astfel lipsit de nu mai puţin de şapte ani de carieră dirijorală şi numai întâmplarea îl aducea din nou în fruntea acesteia. Accidentul neaşteptat al dirijorului Frantz Mahler, invitat într-un concert i-a oferit şansa de a dirija la 28 aprilie 1966, Simfonia a V-a de Ceaikovski şi Maurice Ravel. Peste jumătate de an este numit prim-dirijor, interpretând cu Filarmonica clujeană, printre altele, Simfonia a III-a de Paul Richter*. Încep să apară şi invitaţiile, mai întâi în diferite oraşe din ţară, printre ele numărându-se şi Brașovul, unde a dirijat două seri la rând la Bastionul Ţesătorilor. Prestigiul de care se bucură creşte tot mai mult, fiind chiar la un pas de a fi numit directorul Filarmonicii „G. Enescu” din București. Interpretează totuşi, împreună cu orchestra simfonică Radio, ciclurile lucrărilor lui Brahms, Bruckner ş.a., bucurându-se de aprecieri deosebite. Maestrul S. Celibidache dorea să-l formeze ca dirijor, însă invitaţia a fost declinată, considerându-se „un muzician deja format”. Repertoriul său dirijoral devenea foarte variat, interpretând, printre alţii, muzică de Mozart, Beethoven, Brahms ş.a., dar în special Bach care i-a devenit idol încă din tinereţe, când interpreta la orgă lucrările acestuia. Dintre toate compoziţiile sale cel mai mult l-a preocupat Arta fugii, chiar şi în perioada detenţiei fiind preocupat de analiza acestei lucrări, pe care o cunoştea pe de rost şi care a fost obiectul său de studiu pentru zeci de ani. S-a cufundat în studiul muzicii lui Bach într-atât de adânc, încât a descoperit legităţile după care marele compozitor şi-a construit enigmatica Artă a fugii. Ajunge să corespondeze pe acest subiect cu celebrul Herbert von Karajan. Rezultatele cercetărilor şi meditaţiilor sale s-au concretizat în două lucrări analitice dedicate Artei Fugii, apărute în anii maturităţii. Arta Fugii a fost şi cea mai strălucită interpretare dirijorală a lui Erich Bergel, pe care o considera interpretarea vieţii sale. În 1970 la invitaţia şi intervenţia lui Herbert von Karajan primea, în sfârşit, acordul autorităţilor şi pleca pentru întâia oară în străinătate (R.F.G.), în calitate de muzicolog. În întâlnirile cu Karajan i-a prezentat lucrarea analitică despre Arta Fugii lui Bach, iar acesta, impresionat, l-a întrebat „Cine eşti dumneata, domnule Bergel?”. La puţine luni l-a invitat să dirijeze Filarmonica din Berlinul Occidental, înregistrând la 13 ianuarie 1971 un succes atât de mare, încât după câteva luni, în septembrie 1971 (fapt neobişnuit în practica Filarmonicii berlineze), a fost din nou invitat la deschiderea stagiunii de toamnă, unde, printre altele, a interpretat şi Simfonia I-a de G. Enescu. Invitaţiile la Berlin au continuat, ajungându-se la nu mai puţin de 16 prezenţe, fapt ce a stârnit invidia şi intrigile unor colegi de breaslă români. Sfătuit de Ion Dumitrescu şi avertizat de cântăreaţa Emilia Petrescu de iminenţa unei noi arestări, Erich Bergel alege calea exilului, întregindu-şi familia, care se afla deja, în Germania. Peste ani a explicat şi motivele care l-au determinat să aleagă calea emigrării, iar acestea nu ţineau atât de dorinţa de a se perfecţiona unde studiaseră şi se formaseră profesorii săi, cât mai ales de rigorile sistemul comunist, cu care declara că nu s-a putut „împăca nicicum”. Ardealul natal a rămas tot timpul în sufletul său, considerându-se un homo transilvanicus. Stabilit în R.F.G. a intrat în faza desăvârşirii sale ca dirijor, datorită colaborării cu Herbert von Karajan, despre care spunea: „Nu m-a învăţat nimic, eu am furat. Ştiam că el reprezintă direcţia în care vreau să merg şi mai ştiam că dirijatul nu se poate învăţa, trebuie preluat. Îl observi la repetiţii, îl furi”. Erich Bergel consideră că, după ce şi-a copiat modelul, şi-a însuşit o tehnică solidă, şi-a creat propria personalitate, şi-a descoperit-o, pentru a merge pe drumul care era „croit pe fizionomia lui umană şi artistică”. Ajungea astfel să dirijeze orchestre de elită din Europa, America de Nord şi de Sud, Israel, Japonia ş.a. Deşi a fost invitat de nu mai puţin de 86 de ori peste ocean şi a devenit şef al Orchestrei Filarmonice din Houston, Europa era cea care îl atrage în primul rând, cum însuşi a mărturisit-o: „America nu e ţara mea, eu sunt european”. Pe continent a condus filarmonicele din Bruxelles şi Strasbourg, fiind şi dirijor-şef la „BBC Wales Symphony Orchestra”. O statistică, evident aproximativă, consemna faptul că a concertat în 33 de ţări şi a dirijat 170 de orchestre simfonice, a întreprins peste 100 de turnee (din care 80 în S.U.A. şi Canada, 20 în Noua Zeelandă şi Australia, 19 în Africa de Sud, 7 în Israel, 3 în Japonia şi numeroase concerte în Franţa, Anglia, Italia, Austria, Belgia, Danemarca, Suedia, Norvegia şi Finlanda). A colaborat cu aproximativ o sută din cei mai mari solişti ai lumii, printre care pot fi amintiţi Issac Stern, Christian Ferras, Mstislaw Rostropowitsch, Yoyo Ma, Gundula Janowitz ş.a. A participat ca dirijor la numeroase festivaluri internaţionale (cum sunt cele de la Londra, Manchester, Paris, Besançon, Strasbourg, Vichy, Helsinki, Istanbul, San Francisco, Hong Kong, București), ca şi cele organizate în ţări ca Olanda, Noua Zeelandă, Australia. Din 1979 a predat arta dirijorală la Academia de Artă din Berlinul Occidental, iar din 1989 a fost, timp de cinci ani, dirijor-şef al Filarmonicii din Budapesta, unde, în 1994, scoase şi o serie de CD-uri cu interpretările sale. În ultimii ani ai vieţii a ajuns director al Filarmonicii din Rio de Janeiro. Repertoriul său este impresionant, cuprinzând peste 700 de lucrări, din care 120 de simfonii au fost dirijate fără partitură şi nu întâmplător critica de specialitate din Germania, Austria, America, Israel, ş.a. îl consideră un strălucit interpret al artei dirijorale, stăpân perfect al acesteia, în care îmbină spontaneitatea, originalitatea, implicarea emoţională şi prospeţimea intelectuală. După 1989 revine de mai multe ori în România, prilej pentru a relua colaborarea cu diferite orchestre: Orchestra simfonică din Cluj, Orchestra naţională Radio şi Orchestra Filarmonicii „G. Enescu”, în fruntea ultimei concertând la Ateneu (1997). Referindu-se la activitatea sa Erich Bergel afirma: „Dirijorul este până la o anumită limită un autor…[eu] citesc printre note, le dau viaţă… Orchestra simfonică este o pădure şi mi se pare minunat să fii în ea, să fii pictorul ei muzical, să exploatezi la maximum nenumăratele ei posibilităţi, amestecul de timbre şi de sonorităţi, iar în momentul în care stai în faţa orchestrei, voinţa ta este decisivă. Atunci porţi singur responsabilitatea întregului, pentru că partitura rămâne, în fond, doar o ramă a imaginaţiei sonore… Pentru mine, fiecare sunet pe care-l produc pe scenă este depunerea unei mărturii, iar în concert, mă simt, de fiecare dată, ca într-o biserică. Concertul este, în ce mă priveşte, un act religios şi înaintea începerii lui mă rog lui Dumnezeu. Am întotdeauna o bucurie finală, desăvârşită, că am reuşit să fac muzică în acel moment şi pentru asta nu uit niciodată să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Realizez atunci cum coboară în mine o forţă unică, ea vine de undeva, îmi dă şi puterea fizică şi intelectuală, emoţia şi controlul, şi tot ceea ce este nevoie pentru ca să fac bine ceea ce eu mă voi simţi mereu dator să fac”. A fost un mare dirijor şi chiar dacă mediatizarea nu l-a preocupat niciodată, poziţia câştigată în lumea muzicală internaţională era aceea a preţuirii unanime. Au fost editate mai multe CD cu muzică din concertele pe care le-a dirijat şi care au apărut în 1991, 1993, 1994, 2000. A fost distins cu premiul „Orfeu” la Stockolm şi cu titlul de „Cetăţean de Onoare” al Statului Israel, Dr. Honoris Causa al Universității clujene (1995) şi Dr. Honoris Causa al Conservatorului de muzică din București (1998). În 1996, la propunerea Societăţii Culturale „Corona”, Consiliul Local Brașov i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Brașov. Cu puţin timp înainte de moartea sa a concertat din nou în România, dirijând Simfonia în Re Minor de César Franck şi Simfonia a IV-a de Bruckner. Într-un interviu, acordat cu această ocazie, Erich Bergel se destăinuia: „În momentul în care am plecat în Germania, am înţeles că sunt german, numai prin limbă, prin cultură, însă, în nici un caz prin mentalitate. Prin felul de a fi, aici mă simt acasă, în România … Frumuseţile toamnei româneşti pe care o redescopăr… îmi certifică dorinţa pe care am exprimat-o de multe ori, aceea de a-mi petrece ultimii ani ai vieţii în locurile unde m-am născut…”. Atins de o boală neiertătoare, s-a stins din viaţă înainte de a-şi vedea realizat proiectul de orchestrare a unei serii de melodii de G. Enescu, cu scopul de a le propulsa în circuitul vieţii de concert. Ultima sa dorinţă a fost ca după moarte trupul să-i fie incinerat şi urna funerară depusă într-un loc necunoscut, iar ceremonia funebră să fie însoţită de concertul „Contrapunct XVIII” de J. S. Bach. A avut o existenţă dramatică, dar nu lipsită de strălucire, în care neprevăzutul a jucat roluri dintre cele mai diverse, o carieră artistică de excepţie, fascinantă şi cutremurătoare, aşa cum sunt, câteodată, drumurile marilor artişti (Ruxandra Arzoiu). Un alt muzicolog român, Iosif Sava, spunea într-un articol: „În amintirea unui muzician cu geniu, forjat prin suferinţă, avem datorii: un set de discuri cu înregistrările sale, traducerea cărţii despre Bach, un concert special la Brașov, un bust în holul Ateneului care să ne amintească uriaşul său suflet ars de muzică”.
Opera: J.S. Bach die „Kunst der Fuge”: ihre geistige Grundlage im Zeichen der thematischen Bipolarität, Bonn, Max Brockhaus, 1980; Bachsletzte Fuge, die „Kunst der Fuge” – ein zuklischer Werk, Bonn, Max Brockhaus, 1985; Johann Sebastian Bach, Die Kunst der Fuge: Partitur, Bonn, Max Brockhaus, 1997.
Discografie: Metamorphosen/Symphonie 2: Strauss und Honegger, Camerata Transylvania, Budapest Music Center, 2001; Chopin, Piano Concertos no 1 & 2, Budapest Symphonic Orchestra, Denon, 2003; Johann Sebastian Bach revisited, Cluj Philharmonic Orchestra, Erich Bergel and Gergely Vajda, Audio CD, 2005.
Referinţe: Lexikon, p. 45-46; Beszélgetés Erich Bergeltel, în Új Élet, X, 1967, nr. 9, p. 16; Der Dirigent Erich Bergel, în Neue Kronstadter Zeitung, 1 iun. 1994, p. 4; Prof. Dr. H. C. E.B. mit Prof. Harald Zimmermann gehrt, interviu, în Neue Kronstadter Zeitung, 1 iun. 1994, p. 3; [Concert Erich Bergel la Biserica Neagră], în Brassoi Lapok, nr. 283, 9-15 iun. 1995, p. 5; Erich Bergel in Kronstadt, în Karpatenrundschau, nr. 2296, 25 mai 1995, p. 4; Astăzi dirijorul Erich Bergel va primi diploma de cetăţean de onoare al Brașovului, în Bună Ziua Brașov, nr. 203, 5 apr. 1996, p. 12; Drimala, Georgeta, Dirijorul Erich Bergel a devenit cetăţean de onoare al Brașovului, în Curierul Naţional, nr. 1545, 6 apr. 1996, p. 4; Drotleff, D., Erich Bergel – Ehrenbürger von Kronstadt, în Karpatenrundschau, 3 feb. 1996, p. 1; D., Dieter, Erich Bergel, zu Gast, în Karpatenrundschau, nr. 14, 6 apr. 1996, p. 1 (Allgemeine Deutsche Zeitung, 6 apr. 1996); [Erich Bergel], în Curierul Naţional, nr. 1572, 11 mai 1996, p. 7; K.T. [Karl Teutsch], Neues zur „Kunst der Fuge” Erich Bergel, în SZ, 15 iul. 1996, p. 8; Vlad, Cora, Primii doi cetăţeni de onoareai Brașovului sînt Bondoc Ionescu Crum şi Erich Bergel, în Bună Ziua Brașov, nr. 145, 29 ian. 1996, p. 8; Vlad, S., Dirijorul Erich Bergel, cetăţean de onoare al Brașovuului, în Transilvania Expres, 29 ian. 1996, p. 3; Vartolomei, L., După un sfert de veac, în Actualitatea muzicală, 11 sept. 1997, p. 1; Abschied von Erich Bergel, în Allgemeine Deutsche Zeitung, 8 mai 1998, p. 4; Arzoiu, Ruxandra, Dirijorul Erich Bergel a încetat din viaţă, în Rom. Lib., 7 mai 1998, p. 20; Chelaru, Carmen, Despărțiri. Erich Bergel, în Actualitatea muzicală, IX, nr. 197, II mai 1998, p. 2 (cu foto); Nagyhalmágyi Józséf, Kezébõl kihullott a pálca [Erich Bergel], în Brassoi Lapok, 15 mai 1998, p. 5; Sava, Iosif, Sufletul lui Erich Bergel, în Curentul, 7 mai 1998, p. 23; Sudrigian, Ralf, [“Ein Dirigent mit immensem musikalischem Wissen”: Erich Bergel In Ruhpolding gestorben], în Karpatenrundschau, an 19, nr. 31, 16 mai 1998, p. 1; Teutsch, Karl, Exeget der vier großen Bergel. Zum Tode des Dirigenten undBach-Forschers Erich Bergel, în SZ, 25 mai 1998, p. 7 (cu portret); Zeca, Daniela, „Concertul este un act religios” [interviu cu Bergel Erich] în Luceafărul, nr. 3, 28 ian. 1998, p. 23; Zottoviceanu, Elena, Un doliu pentru muzică, în Rom. Lit., nr. 19, 20-26 mai 1998, p. 17; Bergel, Hans, Gesichter einer Landschaft : südosteuropäische Porträts aus Literatur, Kunst, Politik und Sport, München, Wort und Welt, 1999, 346 p.; Cosma, Viorel, „Recuiem” în memoria lui Erich Bergel, în Rampa, supliment la Azi, nr. 103, 12 mai 1999, p. 3; Walter Kraft bringt Erich-Bergel-CD heraus, în Südostdeutsche Vierteljahresblätter, nr. 3, 2000, p. 282; Bergel, Hans, Erich Bergel. Ein Musikerleben. Persönliche Notizen zur Biographie, Reihe Musikgeschichtliche Studien, Kludenbach, Gehann-Musik-Verlag, 2006, 144 p., 38 ilustr., versiunea română O viață de muzician: Erich Bergel – notițe biografice personale, editor și prefațator Romulus Rusan, traducere Ana Grațiana Pop, 2013; Drotleff, Dieter, Erich Bergel gewidmetes Konzert in Rosenau, în Allgemeine Deutsche Zeitung, an 15, nr. 3656, 7 iun. 2007, p. 4; Muşat, Gheorghe, Amintirile mele despre Erich Bergel, Cluj-Napoca, Ed. Risoprint, 2007, 260 p., 1 CD cu concerte dirijate de Erich Bergel în Cluj; Timuş, Mihaela, Ciurtin, Eugen, Arta fugii, „un prilej de a ne regăsi”, în Idei în dialog, nr. 9, 2007, p. 11-14; Schuller, Horst, Erich Bergel über Herbert von Karajan in einem Brief an die ‘Karpatenrundschau, în Karpatenrundschau, an 40, nr. 1303, aprilie 2008, p. 1-2; Măniuț, Petruța-Maria, Un sfânt al muzicii. In memoriam Erich Bergel, în Gazeta de Transilvania, an 171, nr. 5620, 24 ian. 2009, p. 4; O viaţă de muzician: Erich Bergel, București, Fundaţia Academia Civica, 2013, cu multe contribuţii semnate de Armand Goşu, Sorin Lavric etc.; Mușat, Gheorghe, Lumini și umbre. Din nou despre Erich Bergel. Cu documente preluate din arhiva CNSAS, Ediție revizuită și adăugită, Cluj, Ed. Ecou Transilvan, 2014; Erinnerung an Erich Bergel, în Allgemeine Deutsche Zeitung, anul 26, nr. 6359, 12 mai 2018, p. 7.
Fișă întocmită de Elvira Oros, Daneil Nazare.