BARBU, Nicolae (născut 1855, Brașov – mort 31 martie 1894, București), profesor, filolog. A fost unul din cei 11 copii ai lui Nicolae şi ai soţiei sale, Elena Pădure, ambii originari din Şcheii Brașovului. Tatăl său, cunoscut ca dascăl şi paracliser la Biserica Sf. Nicolae din Brașov, a funcţionat ca profesor, din 1843 şi până în 1860, când, „neharnic din cauza bătrâneţelor’’, s-a pensionat. Fiul său, purtând acelaşi nume, face şcoala primară în oraşul natal şi tot aici urmează şi cursurile gimnaziului „Andrei Şaguna”, între anii 1867-1875. În anii de liceu beneficiază de o bursă anuală de 50 de florini, oferită de biserica Sf. Nicolae din Brașov. Acesteia se pare că i se mai adăuga şi o sumă lunară de 40 de florini, trimisă de către V. Alecsandri pentru a-l ajuta să publice culegerile sale de poezii. În perioada studiilor liceale s-a distins ca un elev strălucit, obţinând numai calificativul eminentia, cu excepţia religiei şi a matematicii, unde avea doar calificativul adementia. Printre profesorii săi din Brașov îi întâlnim pe Ştefan Iosif, David Almăşianu şi dr. Ioan Meşotă*. În 1875, după ce îşi ia bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de litere a Universității din București, unde îi are ca profesori pe un I. Zalomit, E. Francudi, P. Cernătescu, B. P. Haşdeu sau G. L. Frollo, dobândind temeinice cunoştinţe de filosofie, literatură elenă, istorie generală, filologie comparată. În perioada studiilor de la București, pentru a se putea întreţine, a dat meditaţii în familia „boierului” Rădulescu, la care a locuit de altfel timp de doi ani. Mai mult, la terminarea facultăţii, Nicolae Barbu va fi însoţit la Berlin de unul din fiii acestuia. În 1881 îşi publică în tipografia lui A. Grecescu, lucrarea de licenţă cu titlul Poesia d’amoru la eleni, urmând să-şi susţină şi licenţa în octombrie 1882. În această perioadă, un adevărat protector îi va fi şi A. T. Laurian. În toamna anului 1882 obţine din partea statului român, prin concurs, o bursă de studii la Berlin, unde va studia latina şi greaca timp de patru ani. Aici a urmat de asemenea cursurile şi seminariile profesorilor Kirchhoff şi Vahleni, dar şi pe ale profesorilor Hirschfeld, Robert Paulsen Curtius, Steinthal, Tobler şi Dilthey, frecventând, în acelaşi timp şi seminarul de pedagogie al Universității din Berlin, precum şi cercurile intelectuale berlineze. La 12 martie 1887 îşi ia doctoratul în filosofie cu teza alcătuită în limba latină, tot la Berlin obţinând şi titlul de magistru în pedagogie. Între timp, beneficiind de bogata informaţie accesibilă aici, din însărcinarea Academiei Române, Nicolae Barbu a tradus în româneşte, a adnotat şi a publicat la Editura Academiei Române primele şase cărţi din Titus Liviu, a căror prefaţă a fost scrisă la Berlin, în mai 1883. După încheierea studiilor berlineze s-a reîntors în oraşul studenţiei, funcţionând ca profesor la Liceul „Sf. Sava”, unde, începând cu 19 martie 1887 a predat limba elină la toate clasele III-IV, iar din 1 septembrie 1889, la clasele V-VII. De altfel, Nicolae Barbu fusese numit profesor definitiv prin concurs încă din octombrie 1885, de unde deducem că până în martie 1887 acesta se afla în concediu pentru studii în Germania. Începând cu 1 aprilie 1888, predă şi limba latină la cursul superior (clasele V-VII), unde obţinuse titlul de profesor definitiv la 29 martie 1888, şi va funcţiona ca titular al acestor două catedre până la moartea sa. În anul 1888 Nicolae Barbu întreprinde o călătorie în Italia, cu gândul de a reface în sens invers călătoria lui Ovidiu în exilul său. Vaporul austriac Mars cu care acesta călătorea s-a ciocnit în Bosfor cu vaporul rusesc Kastroma, Nicolae Barbu aflându-se printre puţinii pasageri care au reuşit să se salveze, rămânând însă marcat pentru toată viaţa de acest tragic eveniment. În afară de Italia, unde a vizitat Roma, Florenţa şi Neapole, a întreprins călătorii şi în Asia Mică, la Troia şi în Africa, la Cartagina. Prin 1893 a fost trimis de către Ministerul Instrucţiunii în Bulgaria, pentru a realiza o anchetă asupra învăţământului din această ţară. Ca dascăl, Nicolae Barbu a avut o influenţă hotărâtoare asupra celor ce i-au fost elevi şi a lăsat urme adânci în memoria lor, aceştia evocându-i mai târziu personalitatea şi întemeind în amintirea lui, la liceul unde a predat, „Societatea literară Nicolae Barbu”. Această societate a fiinţat pe o durată de patru ani, cât timp au durat şi studiile universitare ale foştilor săi elevi. Lecţiile sale erau pentru elevi adevărate sărbători, ele fiind ţinute adesea în limba latină, pe care o vorbea fluent. Acestea erau îmbogăţite cu numeroase amănunte biografice, mitologice, gramaticale şi de critică literară. Barbu Nicolae se dovedeşte a fi şi un înflăcărat patriot, toată istoria romană legând-o de istoria românilor. Foarte sever şi cinstit, nu accepta intervenţia în favoarea unor elevi, victimă căzându-i până şi fiul profesorului Gr. Tocilescu, pentru care Nicolae Barbu şi-a apărat punctul de vedere la Minister şi chiar la Rege. După moartea lui Nicolae Barbu, elevii l-au acceptat cu greu pe înlocuitorul său la catedră, un profesor care obţinuse de asemenea diploma de doctor la Berlin. O singură greşeală a acestuia într-una din lecţii a fost astfel suficientă pentru ca elevii să ceară înlocuirea lui. Fire deosebit de sensibilă, Nicolae Barbu a scris versuri încă de la 16 ani, la început chiar pe ultima pagină a cărţilor religioase ale tatălui său. În versurile sale, publicate în revista Familia sau în ziarul Orientul latin, şi postum în Ţara Bârsei şi PRM, se regăseşte dragostea pentru locurile natale, pentru natură şi admiraţia faţă de înaintaşi. Fiind un bun cunoscător al literaturii greceşti şi latine, Nicolae Barbu a făcut şi traduceri din clasicii greci şi romani. A publicat de asemenea articole în periodicele literare şi ştiinţifice ale timpului şi amintim între acestea recenzia făcută lucrării lui Lazăr Şăineanu, Gramatica şi sintaxa limbii latine în comparaţiune cu limba română, care, deşi a fost publicată în cotidiene, poate fi considerată ca făcând parte din elaborările sale ştiinţifice. Nicolae Barbu are şi meritul de a fi fost unul din fondatorii „Ligii Culturale” şi unul din conducătorii societăţii „Carpaţii”, înfiinţată la 1882. Deşi renumit la vremea sa prin activitatea pedagogică şi culturală depusă, Nicolae Barbu a trăit retras, selectându-şi cu rigurozitate prietenii. Printre aceştia îl aflăm pe Gh. Pitiş*, braşovean de origine şi tot profesor de elină. Bolnav de febră tifoidă, încetează din viaţă la 31 martie 1894 în București, fiind înmormântat la 2 aprilie acelaşi an, în cimitirul Belu. În cuvântul funebru al lui G. Danielopol, profesor la Facultatea de Drept din București şi mare admirator al său, Nicolae Barbu este caracterizat astfel: „El era de o dezinteresare nemaipomenită…era de o modestie exemplară, ura pompa şi ostentaţiunea, trăia modest, retras în mijlocul cărţilor sale şi al elevilor săi şi al câtorva rari prieteni care-l gustau, care-l pricepeau, îl iubeau şi-l admirau”. Mama i-a supravieţuit, încetând din viaţă la 81 de ani, în 1907.
Opera: Poesia d‘amoru la eleni [teză de licenţă], București, Tip. Alecsandru A. Grecescu, 1881, 173 p.; De Sappus epistola. Dissertatio inauguralis quam consensu et auctoritate amplissimi [!] philosophorum ordini in alma literarum universitate Friedrica Guilelma Berolinensi ad Summos in philosophia honores rite capessendos die XII A. Martii A. [1887]. Publice defendet auctor Nicolaus Barbu i coronensis transilvanus. Berolini [Typis Leonhardi Simion], 1887, 44 p. [teza de doctorat a lui Nicolae Barbu ce cuprinde la p. 43 datele biografice ale acestuia]; Traduceri: Titus Liviu, Istoria romană, București, 1884, traducere începută de Nicolae Barbu şi continuată de Nd. Locusteanu şi I. S. Petrescu, București, 1901.
Referinţe: Danielopulo, George, Biografia şi oraţiunea funebră a lui Nicolae Barbu, București, 1894, 7 p.; [Necrolog], în Gazeta de Transilvania, nr.79, 1894, p. 2; Gămulea, Aurel, O scrisoare, în Gazeta de Transilvania, nr. 91, 1907, p. 3-4 [este publicată o scrisoare a lui Nicolae Barbu în care descrie în amănunt catastrofa navală în care fusese implicat]; Moisil, Românii, p. 17; Banciu, A., Tot despre Nicolae Barbu. Informaţii întârziate, în Ţara Bârsei, an V, nr. 1, ian.-feb. 1933, p. 25; Bogdan-Duică, G., Nicolae Barbu, în Ţara Bârsei, 1933, V, p. 13-20 [sunt publicate câteva din poeziile şi traducerile sale]; Pop, Şt., Câteva date şi amintiri despre prof. Nicolae Barbu, în Ţara Bârsei, 1933, V, p. 21-25; Muşlea, C., Poetul Nicolae Barbu, în Prometeu, I, nr. 11-12, mart.-apr. 1935, p. 37-39; Gabriel Ștrempel, Bibliografia Românească Modernă (1831-1918), vol. I, p. 263; Oltean, Şcoala, p. 167; Spânu, Margareta S., Personalităţi uitate: Barbu Nicolae (1855-1894), în Gândul Liber, II, nr. 17 (60), 14-20 mai 1991, p. 3.
Fişă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.