BĂNUŢ, Aurel Pavel (născut 23 octombrie 1881, Rupea, județul Brașov – mort 28 iulie 1970, Brașov), scriitor. Copilăria i-a fost marcată de moartea tatălui, Paul Bănuţ (1883), iar la puţin timp de cea a mamei, Maria Comşa (1888). Ajunge astfel să fie crescut de bunici şi de un unchi, care se îngrijesc şi de educaţia sa. Prima clasă primară a făcut-o la şcoala săsească din Rupea, clasa a II-a la cea săsească din Făgăraş, iar ultimele 2 clase primare la Şcoala Grănicerească din Copăcel – Făgăraş. Primele două clase gimnaziale le urmează la şcoala maghiară din Făgăraş, iar clasele III-VIII de gimnaziu la liceul din Blaj, unde la 7 iunie 1899 şi-a luat bacalaureatul. Se înscrie mai întâi la Facultatea de Drept din Cluj, unde rămâne doi ani, apoi urmează aceeaşi facultate la Budapesta şi Berlin. În 1902, când era în anul III de studenţie, a întemeiat la Budapesta revista studenţească Luceafărul. Proiectul acestei reviste îl gândise încă din anii studenţiei clujene, iar publicaţia a fost scoasă pe propria cheltuială, devenindu-i redactor responsabil şi editor, până la 1 aprilie 1903, când aceasta devine proprietatea lui O. Goga şi a lui O. C. Tăslăuanu. A sacrificat pentru acest scop nobil al întemeierii revistei moştenirea sa părintească. Acest fapt este mai puţin cunoscut, deoarece mai mulţi scriitori şi-au revendicat întemeierea publicaţiei, V. Netea restabilind adevărul abia în 1940. Încercase şi Aurel Pavel Bănuț să limpezească aceste teorii controversate, printr-un articol publicat la 20 iunie 1934, intitulat Cum a răsărit “Luceafărul”. La aceeaşi revistă are loc şi debutul său literar, cu publicarea a două schiţe, Anno Domini 2202 şi Milionarul, precum şi a celor şapte scrisori adresate tatălui său de către Aron Pumnul. Între anii 1904-1906 a scris câteva schiţe în subdialecte, pe care le-a publicat în săptămânalul Poporul Român din Budapesta, al lui Dimitrie Dirăuţiu. În timpul studiilor universitare, Aurel Pavel Bănuț e pasionat de călătorii şi de viaţa boemă a actorilor. Tânăr fiind şi hrănit cu lecturi poporaniste, colindă şi ţine conferinţe prin mai multe sate transilvănene, un prilej de a lua contact cu formele variate ale graiurilor locale, surprinse mai târziu în opera sa. Printr-o aventură juvenilă, în timpul studenţiei ajunge la Cherbourg, de unde trece oceanul în America, la scurt timp însă fiind nevoit să se întoarcă în ţară. În vara anului 1905, “Societatea pentru fond de teatru român“ a anunţat un concurs, la care a luat şi el parte, obţinând o bursă pentru comedie şi regizorat. În toamna aceluiaşi an se înscrie ca audient la Conservatorul de Artă Dramatică din București, fiind repartizat la clasa lui C. I. Nottara, iar după 3 ani obţine certificatul de absolvire al Conservatorului. La 1 septembrie 1908, este numit director artistic al Societăţii pentru fond de teatru, iar în această calitate, Aurel Pavel Bănuț organizează şi instruieşte teatre de diletanţi, regizează piese şi interpretează roluri, ţine conferinţe şi se deplasează cu trupele în oraşele mai mari din ţară, acestea fiind nevoite să joace doar în turnee, din cauza lipsei unui teatru stabil, oficial recunoscut. În cadrul conferinţelor ţinute, îşi prezintă concepţiile despre teatru şi despre artist, al căror rol în societate ar fi, după părerea sa, acela de culturalizare a maselor. Aurel Pavel Bănuț a fost primul care a cerut pe cale oficială înfiinţarea unui teatru românesc, vis împlinit abia în 1919, la Cluj. Experienţa acumulată de-a lungul acestor peregrinări teatrale ne-o dezvăluie în studiul satiric-tragi-comic, Artiştii Ardealului în 1914. Despre activitatea sa, mai puţin cunoscută, ca director artistic al Societăţii pentru fond de teatru, aflăm dintr-un studiu mai amănunţit al lui Lucian Drimba, Aurel Pavel Bănuţ şi Mişcarea teatrală din Transilvania. Rămâne în această funcţie până în mai 1914, timp în care a locuit în oraşul de la poalele Tâmpei. A înfiinţat 60 de comitete teatrale. Din 1905 începe o lungă colaborare cu Gazeta de Transilvania, aceasta încheindu-se abia în 1944, între anii 1910-1913 făcând parte chiar din comitetul de direcţie al acesteia. Între 1910 – 1913 a fost angajat de Gazeta de Transilvania să scrie câte un articol săptămânal, publicându-şi astfel multe din schiţele sale umoristice. Aici şi-a publicat majoritatea schiţelor umoristice, care au intrat mai târziu în cartea sa, Tempi Passati. În martie 1915 este concentrat la Praga, unde se îmbolnăveşte, fiind astfel trimis acasă. În primăvara lui 1916 este din nou concentrat, iar în luna iulie a aceluiaşi an se îmbolnăveşte iarăşi, obţinând astfel un concediu. Dezertează apoi din armata austro-ungară şi trece în România, înrolându-se în armata română, unde a fost repartizat, după cum mărturiseşte într-o autobiografie, la Detaşamentul Colonel G. Popescu, “pentru a trece frontul pe la Dragoslavele şi a face spionaj”. Situaţia armatei române fiind foarte critică la acea oră, s-a renunţat la trimiterea lui Aurel Pavel Bănuț pe frontul german, acesta retrăgându-se la Iaşi, unde a fost plasat la Serviciul Siguranţei de pe lângă Marele Cartier, şi de acolo, la Comandamentul Corpului IV de Armată, al generalului-erou Eremia Grigorescu, în Oneşti. Aici a fost repartizat la Biroul de informaţiuni al Corpului, fiind ajutorul locotenentului Oct. C. Tăslăuanu. La 15 ianuarie 1917, Ministrul de externe Take Ionescu îi încredinţează misiunea de a merge în SUA şi de a strânge fonduri destinate ajutorării refugiaţilor ardeleni, aflaţi atunci în triunghiul Morţii din Moldova, însă din cauza unor intrigi, va pierde această ocazie. În timpul armistiţiului din 1917, este numit director artistic al companiei teatrale a corpului, realizând, împreună cu orchestra regimentului, o serie de spectacole, prin care obţine fondurile (aproape 100 000 lei) ce au stat la baza constituirii Caselor Naţionale. În 1918 este detaşat la Comandamentul General Moşoiu Traian din Sibiu, iar în 1919 este demobilizat şi ajunge alături de Victor Hotăran, codirector al ziarului Renaşterea Română din Sibiu. În 28 iulie 1919 acest ziar este vândut lui O. Goga, care-l duce apoi la București, fiind condus în continuare de fratele acestuia, Eugen Goga. Aurel Pavel Bănuț e prezent în viaţa culturală a ţării şi prin colaborările la Ţara Bârsei, Transilvania ş.a., în care semnează cu pseudonime ca L. Turubancea, Călătorul, Urubeanul, Bănţularu, Tel Buruiană, Zeno Sibianul ş.a. La 23 februarie 1923 se căsătoreşte cu Elvira Navrea din Braşov, de care divorţează însă un an mai târziu, din motive de nepotrivire de caracter. Îşi ia doctoratul în ştiinţe politice la 20 noiembrie 1925, iar la 8 decembrie 1928, devine doctor în drept, ambele titluri fiind obţinute la Universitatea clujeană. La 1 ianuarie 1925 e numit de către Al. Lapedatu* director al propagandei culturale din teritoriile alipite (Ardeal şi Banat), funcţie pe care rămâne până la 1 octombrie 1927. De la 5 noiembrie 1926, până la 3 iulie 1928, a fost consilier judeţean şi apoi raportor al Comisiei Cultelor şi Învăţământului în Delegaţia judeţeană Tîrnava Mare. Se recăsătoreşte în 19 aprilie 1928, la Tinca Bihorului, cu văduva Aurora Maria Pinţia, şi rămâne în această localitate timp de 20 de ani. Între 15 septembrie şi 13 noiembrie 1928, devine primul director al Teatrului de Vest din Oradea. Aurel Pavel Bănuț manifestă un deosebit interes şi pentru folclorul românesc. În 1928 merge în zona Năsăudului, pentru a culege creaţii populare autohtone, pe care le publică mai târziu în Gazeta de Transilvania. La 13 noiembrie 1928, în timpul guvernului Maniu, a fost numit prefect al judeţului Târnava Mare, cu reşedinţa la Sighişoara, funcţie ce a deţinut-o până la 20 ianuarie 1930. De la 1 februarie 1930, până la 1 ianuarie 1931, a fost inspector în Direcţia Educaţiei Poporului, la conducerea căreia se aflau Liviu Rebreanu (preşedinte) şi Emanoil Bucuţa (vicepreşedinte), alături de alţi membri de seamă ca T. Arghezi, Gala Galaction, Vasile Voiculescu ş.a. În timpul guvernului Iorga-Argetoianu (9 mai 1931 – 7 iunie 1932), a fost prefect al județului Someş. Deşi era doctor în drept şi s-a înscris în barou, Aurel Pavel Bănuț nu a practicat meseria de avocat, dedicându-se în special activităţilor culturale. A făcut parte din Baroul din Ilfov (Bucureşti) de la 1 iulie 1930 şi a fost primit apoi în Baroul din Oradea, din ziua de 15 noiembrie a aceluiaşi an. Privind meseria de avocat, Bănuţ mărturiseşte într-una din scrierile sale: “totuşi, având toate formele şi drepturile, n-am practicat avocatura, neputându-mă împăca cu anumite moravuri curente în această, de altfel frumoasă şi nobilă, meserie”. Se dedică în întregime activităţii culturale, în anul 1931 publicându-şi volumul de schiţe Tempi passati, prefaţat de Mircea Zaciu, care, deşi scos de o editură mică şi cu un tiraj redus, a avut un mare succes. De fapt, între 1912 şi 1914, multe dintre aceste schiţe fuseseră publicate şi în presă, mai ales în Gazeta de Transilvania. În urma raportului lui S. Puşcariu*, acest volum a fost distins în acelaşi an cu Premiul Academiei Române. Din mai 1936, este numit de către Ministrul de Interne, vicepreşedinte al Comisiei interimare, fiind însărcinat cu girarea afacerilor administrative ale județului Bihor. Va obţine apoi o nouă funcţie administrativă, la 13 februarie 1938 fiind numit primar la Ocna Sibiului, unde va rămâne până la 1 iunie 1940, când demisionează, pentru că n-a reuşit să scoată din comună un plutonier de jandarmi “abuziv”, care avea o rudă influentă în București. În 1939 i-a apărut la Sibiu o nouă carte, intitulată Oameni de ispravă, care a fost premiată de “Astra” şi care cuprinde o serie de amintiri şi evocări despre unele personalităţi contemporane autorului. A fost distins pentru meritele sale cu titlul de Cavaler al Coroanei României cu Spade. La 1 iunie 1940 a fost pensionat la cerere de Societatea Scriitorilor din București, retrăgându-se apoi la ţară. Între 1940 – 1950 trăieşte retras la Tinca Bihorului, apoi, după ce-i moare soţia, se mută la București. Aici locuieşte până în anul 1958, când vine la Brașov, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. Din 1944, an în care se afla încă la ţară, Aurel Pavel Bănuț începe să colaboreze la revista Muzica, iar cu prilejul sărbătoririi lui I. Agârbiceanu, care i-a fost coleg la Luceafărul budapestan, a publicat, de asemenea, în Tribuna şi Astra. În ultimii 12 ani de viaţă, petrecuţi la Brașov, a ţinut o serie de conferinţe despre I.L. Caragiale, G. Coşbuc, T. Brediceanu*, G. Dima*, N. Iorga, pe care i-a cunoscut personal. Activitatea lui Aurel Pavel Bănuț, desfăşurată pe o perioadă de şapte decenii, poate fi împărţită în trei mari orientări: una culturală, una artistic-teatrală şi alta literară. Pe plan cultural, a luptat mereu pentru ridicarea nivelului culturii neamului său, luptă concretizată în diverse manifestări, cum ar fi mai întâi ideea de a înfiinţa o revistă a studenţimii române într-o perioadă foarte agitată, aceea a luptei românilor pentru înfăptuirea unităţii naţionale, apoi activitatea sa de director al Propagandei culturale pentru Ardeal şi Banat, şi cea de inspector în Direcţia educaţiei populare. A înfiinţat şi o Şcoală ţărănească la Dej, unde treizeci de elevi primeau gratuit casă şi masă, fiind a doua şcoală de acest fel, după cea înfiinţată de Vasile Ilea, la Sighetul Marmaţiei. Domeniul care i-a captat însă interesul pe cea mai îndelungată perioadă, a fost cel literar, de la publicarea primelor schiţe în Luceafărul şi până la sfârşitul vieţii, rămânând acelaşi pasionat condeier şi creator de imagini. Într-un studiu critic închinat lui Aurel Pavel Bănuț, Eugeniu Potoran sublinia că acesta “deschide un capitol în istoria literaturii noastre” şi că este “cel mai mare umorist al Ardealului“, apreciere pe care doar opera sa, rămasă să înfrunte vremea, o poate confirma. Ceea ce aduce nou este aşa-numita „tipologie bănuţiană”, tipologie comică creată de el, având la bază mai ales exprimarea personajelor, plină de latinisme, de cuvinte maghiare sau germane. Vorbind despre personajele surprinse în volumul Tempi passati, I. Agârbiceanu considera că „fără talentul lui Bănuț, tipurile acestea nu ar fi fost zugrăvite, ceilalţi scriitori ardeleni nefiind atraşi de latura ridicolă din societatea noastră, ci numai de cea serioasă şi chiar dramatică“. În mare parte schiţele sunt umoristice, surprinzând majoritatea categoriilor profesionale ale Ardealului, mai puţin medicii, negustorii şi funcţionarii publici. Ele degajă o anumită influenţă a lui I. Budai-Deleanu, I. Codru-Drăguşanu* sau I.L. Caragiale, şi surprind admirabil tarele burgheziei ardelene, ţintele predilecte fiind latinomania, contaminarea lexicului ardelean cu maghiarisme şi germanisme, luptele confesionale ridicole. Prin îmbinarea unui lexic pestriţ, realizează efecte umoristice remarcabile, multe din aceste scrieri fiind alcătuite în dialecte şi subdialecte, unele pe cale de extincţie la data transcrierii lor, fiind apreciate de S. Puşcariu*, ca adevărate monumente lingvistice. De aceea, şi nu numai, I. Agârbiceanu considera necesară reeditarea operei lui Aurel Pavel Bănuț. “Stilul schiţelor lui au rezistat de o jumătate de veac”, spune el, crezând că prin reeditare se pot păstra şi transmite mai bine “acele dialecte şi subdialecte, fixate de opera lui, (…) pe cale să dispară”. Mircea Zaciu afirma că “marele său dar actoricesc, puterea observaţiei incisive, capacitatea de a dezvălui unele racile abil ascunse după draperii morale ademenitoare, rîsul său tonic, într-un cuvânt, fie că se manifesta prin gestul efemer sau vorba de spirit, fie că se încrusta în foiletonul satiric şi în schiţa umoristică, îi crea o notorietate crescândă”. Opera lui Aurel Pavel Bănuț marchează o etapă importantă în literatura umoristică a Ardealului. Până la el, Ardealul nu a avut un scriitor însemnat de proză scurtă satirică şi umoristică, care să întregească fresca societăţii ardelene de la începutul secolului, începută înaintea sa de personalităţi ca Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu şi Liviu Rebreanu. Peste numele său se va aşterne însă uitarea, astfel încât istoriile literare îl menţionează destul de rar, manualele şi enciclopediile ignorându-l complet. Abia după 1965, încep să apară unele lucrări, care îi reabilitează, în oarecare măsură, memoria. După moarte, o parte din fondul său de manuscrise a fost donat arhivei Muzeului din Şcheii Brașovului şi Bibliotecii Județene Brașov, acestea constând în scrisori, scrieri şi schiţe umoristice. Cea mai mare parte a fondului său se află însă la fosta Bibliotecă Centrală de Stat (B.C.S.) din București.
Opera: Un fond al presei pentru popor, Brașov, Tip. A. Mureşianu, 1911, 32 p.; Achim „Filăru”. Despre lume şi oameni, Brașov, Tip. A. Mureşianu, 1913, 16 p.; ediţia a 3-a, Sighişoara, 1925, 13 p.; ediţia a 4-a, Sighişoara, 1925; Elocuinţa frachelui Ladislau. Cartea părintelui Reteveiu, schiţe în dialect, Sibiu, 1923, 16 p. [publicat şi în vol. lui I. Breazu, Povestitori ardeleni şi bănăţeni până la Unire, Cluj, Cartea Românească, 1937]; Lămurirea ucenicilor. Raportul docintelui ambulant în penziunea Ierofteiu Cucu despre activitatea Comitetului Teatral din Ardeal şi în jur, schiţe umoristice, Sighişoara, 1924; Eroii din „Hinterland” (Villa Sdreanţa), schiţe umoristice, Sighişoara, Horedt, 1925, 16 p.; Gh. Cîrţan, schiţe umoristice, Sibiu, Ed. Asociaţiunii, 1927, 38 p.; Autobiografie (umoristică), în Transilvania, 59, nr. 7-8, 1928, p. 579-587; Tempi passati, București, Ed. Bucovina, 1931, 207 p., ed. a II-a, București, E.P.L., 1965 (cu o prefaţă biografică şi cu aprecieri ale operei făcute de M. Zaciu); Cum a răsărit Luceafărul, în Patria, Cluj, 20 ian. 1934; Cei o sută douăzeci de învăţaţi ardeleni sau visul lui Piştucă-Paramon; Chichernea despre „Arsuceaţiunea pintu cultivarea poporului românesc”, Brașov, Tip. Unirea, 1935, 16 p. (extras din ŢB); Zaharie Boiu, 1 martie 1834-6 noemvrie 1903, în Ţara Bârsei, 1935, VII, p. 51-56; Oameni de ispravă, Sibiu, Dacia Traiană, 1939, 207 p; G. Dima, București, 1955, 64 p., supliment al rev. Muzica, nr. 9-12, 1955; Memorii. L-amcunoscut pe I.L. Caragiale, în Astra, nr. 12, dec. 1967, p. 10; nr. 1, ian. 1968, p. 7; nr. 2, feb. 1968, p. 9; nr. 3, mart. 1968, p. 4; Scrieri. Umor şi satiră, București, Ed. Minerva, 1974, 456 p., [cu un studiu biografic şi aprecieri asupra operei, ce aparţin lui P. Negoşanu; vol. conţine şi o autobiografie a autorului, cu date importante ale vieţii sale]; Citind ziarele ardelene, în Brașovul Literar și Artistic, nr. II, 1980, p. 36-38; Scrisoare inedită către M. Sadoveanu, în Astra, 3, 1980, p. 12; Societatea pentru crearea unui fond de teatru român, 5 p. dactilografiate, păstrate la secţia Colecţii Speciale a Biliotecii Județene Brașov.
Referinţe: Cucu, D.I., [Aurel Pavel Bănuț], în Cosinzeana, nr. 1-2, 1928; EM, p. 148; Popa, Victor Ion, [Aurel Pavel Bănuț], în Ordinea, 30 mai 1930; [Ţara Bârsei], nr. 2, 1931; G. D., [Aurel Pavel Bănuț], în Graiul Maramureşului, 21 nov. 1935; Breazu, I., Povestitori ardeleni şi bănăţeni pînă la Unire, 1937, p. 317; Netea, V., Ctitorul “Luceafărul“ – Aurel Pavel Bănuț, în Vremea, mai 1940; [Aurel Pavel Bănuț], în Tribuna, mai 1942; Potoran, Eugeniu, Umoristul Ardealului, Aurel Pavel Bănuț, Tinca-Bihor, Tipografia P. Mihuţ, 1944, 47 p. (un studiu asupra creaţiei sale); Zaciu, M., Aurel Pavel Bănuț, File de istorie literară, în Tribuna, VII, nr. 49 (357), 5 dec. 1963, p. 7; Roman I., Iniţiatorul revistei “Luceafărul“, în Drum Nou, XXI, nr. 5998, 10 apr. 1964, p. 2; Drimba, Lucian, Aurel Pavel Bănuț la 85 de ani, în Astra, I, nr. 7, dec. 1966, p. 8; Idem, Aurel Pavel Bănuț şi Mişcarea teatrală din Transilvania, în Lucrări ştiinţifice, extras, Oradea, 1967; Zaciu, M., Aurel Pavel Bănuț, în Masca geniului, București, EPL, 1967, p. 358-364; Ciopraga, Literatura, p. 579-581; Agârbiceanu, I., Meditaţie în septembrie, 1971; Cuza, C., Lambucă, M., Societatea pentru crearea unui fond de teatru român, Brașov, 1971, passim; Istrate, Petru, Aurel Pavel Bănuț, 90 de ani de la naştere, în Astra, VI, nr. 11, nov. 1971 (supliment), p. 4; Ilie Moruș, Cărturari Brașoveni (Sec. XV-XX). Ghid biobibliografic, Brașov, p. 33-34 (cu bibliografie); Catrina, C., Din corespondenţa lui Aurel Pavel Bănuț, în Astra, nr. 8, aug. 1973, p. 18; Din arhiva literară braşoveană (I.Agârbiceanu:Scriitorul Ardelean Aurel Pavel Bănuț), în Astra, nr. 11, nov. 1973, p.7; Netea, V., Geneza revistei Luceafărul [Corespondenţa între Aurel Pavel Bănuț şi V. Netea], în Manuscriptum, IV, nr. 3, 1973, p. 178-183; Buzaşi, Ion, Adevărata “istorie” a “descălecării” lui Caragiale la Blaj [Mărturiile lui Aurel Pavel Bănuț], în Manuscriptum, nr. 2, 1974, p.176-178; Idem, Povestitori ardeleni. Antologie, note biobibliografice şi glosar, Cluj, Ed. Dacia, 1974, p. 37-58; Massof, Teatrul, vol. IV, p. 562, 563, 571, 574; J.U. Jarnikcătre Aurel Pavel Bănuț, în Jarnik, J. U., Corespondenţă, București, Minerva, 1980, p. 22-26; Pop, Marius, O scrisoare inedită a lui Aurel Pavel Bănuț către M. Sadoveanu, în Astra, 15, nr. 3, 1980, p. 12; Rusu, Dicţionarul în Brașovul Literar și Artistic, II, 1980, p. 54; Istrate, P., Un scriitor şi un cărturar de seamă (Aurel Pavel Bănuț), în Drum Nou, 38, nr. 11431, 25 oct. 1981, p. 2; Oltean, V., Aurel Pavel Bănuț, în Rom. lit., 14, nr. 43, 22 oct. 1981, p. 8; Călinescu, Istoria, p. 640; Netea, V., [Aurel Pavel Bănuț], în Luceafărul, nr. 8, 1982; Gabriel Ștrempel, Bibliografia Românească Modernă (1831 – 1918), vol. I, p. 310; Bologa, Emil I., Ex libris Aurel Pavel Bănuț, în Gazeta de Transilvania, nr. 615, 616, dec. 1991, p. 2; Istrate, P., Aurel Pavel Bănuț, omul şi cărturarul, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 15, oct. 1991, p. 2; Istrate, P., Cum a răsărit „Luceafărul”, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 16, mai 1992, p. 3; Zaciu, Dicţionarul, p. 238 (cu bibliografie); Lazăr, Emil, Aurel Pavel Bănuț, primul director al Societăţii pentru fond de teatru român în Transilvania, în AMN, 1989-1993, 26-30, 2, p. 305-326; Istrate, P., Aurel Pavel Bănuț 25 de ani de la moarte, în Astra, nr. 1, 1995, p. 8; Petraru, Şt., Moment comemorativ. Aurel Pavel Bănuț, în Cuget românesc, 21 iul. 1995, p. 3 (cu foto); Istrate, P., Rememorări: 25 de ani de la moartea scriitorului şi gazetarului Aurel Pavel Bănuț (1881-1970), în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 12-13 aug. 1995, p. 1; Pavel, Eugen, Excurs epistolar [Aurel Pavel Bănuț – Gavril Todica], în Steaua, 48, nr. 8, aug. 1997, p. 57-58.
Fişă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.