BAIULESCU, Ion (născut 28 decembrie 1852, Brașov – mort 4/17 ianuarie 1911, Brașov), inginer. Face studiile secundare la gimnaziul luteran din Brașov, pe care îl absolvă în 1871, la 19 ani, obţinând diploma de bacalaureat cu calificativul proeclaros la toate materiile. Apoi a plecat la Viena, unde, în 1872, a început cursurile Şcolii politehnice pe care a absolvit-o în 1877, ca şef de promoţie, cu distincţia de merit. Pe toată durata studiilor făcute aici s-a distins ca unul dintre cei mai străluciţi dintre cursanţi, fiind în mod deosebit apreciat de profesorul Winkler (cel mai bun specialist al vremii în poduri rutiere şi feroviare) ce a văzut în el calităţile unui bun inginer: „Ion Baiulescu a făcut onoare şcoalei noastre, „Ion Baiulescu va face onoare ţării sale”. Simultan cu politehnica a urmat şi doi ani la Facultatea de drept a Universității din Viena, între 1871-1872. La Biblioteca Județeană Brașov, în cadrul secţiei Colecţii Speciale, sunt păstrate două manuscrise cuprinzând note de curs de drept ale lui „Ion Baiulescu (manuscris 19, Viena, 18 decembrie 1871, scris cu litere gotice, Siegel, H., Deutsche Reich und Rechts-Geschichte, 84 pagini; manuscris 25, Viena, 16 decembrie 1872, scris cu litere gotice, Römisches Recht, 81 pagini). După absolvire se reîntoarce în oraşul natal, dar neavând posibilitatea să-şi practice profesia, din toamna lui 1877 s-a stabilit în România, fiind primit în cadrul corpului tehnic, cu gradul de inginer ordinar clasa a III-a. Spre sfârşitul anului a fost trimis de statul român să facă practică în Germania, unde a lucrat mai întâi ca inginer în serviciul Societății „Rheinische Eisenbahn” din Prusia, iar pe urmă ca inginer la căile ferate ale statului prusac. În această calitate participă la studiul şi construcţia liniei ferate Düsseldorf – Elberfeld – Barmen şi la studiul preparator al liniei Solingen – Altenkirchen. În perioada şederii sale la Berlin a fost găzduit în casa fostului său profesor, Winkler, care se stabilise în Germania, o dovadă în plus a aprecierii de care se bucura. A rămas aici timp de doi ani, până în 1879, când a fost chemat în ţară, fiind numit în direcţiunea CFR. Participă alături de echipa inginerului Dumitru Frunză, inspector general la CFR, la studiul şi construcţia liniei ferate Buzău – Mărăşeşti, cea dintâi linie ferată construită doar de ingineri români. Între 1879-1882 a răspuns şi de studiul şi construcţia Staţiei Focşani de pe acelaşi tronson. Studiul privind construirea acestei căi ferate, alcătuit de inginerul „Ion Baiulescu a demonstrat că specialiştii români au executat lucrările acestui proiect la un cost de trei ori mai mic comparativ cu costurile lucrărilor executate prin concesiunile străine. În 1882 a fost numit inginer şef de secţie la construcţia liniei Făurei – Feteşti, unde a lucrat până în 1885. În perioada cât a deţinut această funcţie, a fost trimis în Anglia pentru a recepţiona şinele de cale ferată şi accesoriile lor necesare construcţiei liniilor de cale ferată Făurei – Feteşti (89 km), Bârlad – Vaslui (52 km) şi Crasna – Huşi (33 km). Din 1885 până în 1888 a lucrat ca şef de secţie cu gradul de inginer ordinar clasa I la construcţia liniei Bârlad-Vaslui şi Crasna-Huşi. Din 1888 până în 1901 în calitate de subşef de serviciu, ca subaltern al inginerului A. Saligny, a lucrat la studiul şi construcţia căii ferate Feteşti – Cernavodă. Inginerul „Ion Baiulescu s-a distins mult în construcţia podurilor de peste Dunăre, ale căror calcule de rezistenţă le-a făcut, astfel că, în 1901, când s-a desfiinţat Serviciul de construcţie a podurilor, i s-a încredinţat postul de şef de serviciu la întreţinerea clădirilor, podurilor şi liniilor de pe toată reţeaua CFR, cel mai dificil serviciu al companiei CFR. A fost avansat de la inginer ordinar clasa a II-a (1881), la inginer ordinar clasa I (1884), apoi inginer şef clasa a II-a (1886), inginer şef clasa I (1890), inginer inspector general clasa a II-a (1895) şi inginer inspector general clasa I (19 martie 1904), cel mai înalt grad al corpului tehnic din România. S-a remarcat ca un foarte apreciat profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele (1895-1911), unde mulţi din inginerii corpului tehnic au fost formaţi prin lecţiile sale. În această funcţie a excelat prin punctualitate, dreptate şi conştiinciozitate. Aici a ocupat catedra de hidraulică şi maşini hidraulice. A fost membru fondator şi membru în comitetul de conducere a Societății Politehnice (1881-1911) şi autor al numeroase studii de specialitate. Pentru întreaga sa activitate a fost distins cu ordinul Coroana României, în grad de ofiţer, comandor, cavaler şi Mare Ofiţer, pentru merite civile. Deviza în viaţă i-a fost ,,muncă, cinste şi modestie”. A avut o mare capacitate de lucru, o voinţă de fier, dar şi o mândrie înnăscută. În 28 decembrie 1910, călătorind spre Brașov, unde urma să petreacă sărbătorile în mijlocul familiei reunite, a suferit un atac cerebral înainte ca trenul să intre în Predeal. Moare la Brașov în 4 ianuarie 1911 şi este înmormântat în cripta familiei din cimitirul Groaveri din Brașov.
Referinţe: Ion Baiulescu, Inginer Inspector General. Şef al Serviciului Întreţinere C.F.R.. Profesor la Şc. Naţională de Poduri şi Şosele. Decedat la 4/17 ian. 1911 [discursuri funebre], extras din Buletinul Societăţii Politehnice din România, 1911, XXVII, p. 33-42; Buşilă, C., Ion Baiulescu, în Buletinul Societăţii politehnice din România, București, 1911, XXVII, p. 33-42; Fig. Contemp., p. 148 (cu portret); Discursuri funerare despre el în Deșteptarea, Brașov, nr. 1, 7/20 ian. 1911, p. 3, nr. 2, 13/26 ian. 1911, p. 2-3, nr. 3, 20 ian./2 febr. 1911, p. 2 şi în Gazeta de Transilvania, an LXXIV, nr. 7, 12/25 ianuarie 1911, p. 3, nr. 9, 14/27 ianuarie 1911, p. 3, În memoria inginerului Ion Baiulescu; DEI, p. 166; Bellu, R., Ing. Ion Baiulescu (1852-1911). Contribuţia sa la construcţia C.F. Române, mss. Autorii mulţumesc pe această cale domnului Radu Bellu* pentru mss. pus la dispoziţie; în posesia prof. univ. dr. George Emil Baiulescu, descendent al acestei familii, se află mai multe mss. aparţinând lui Ion Baiulescu, care au fost editate recent de Radu Bellu. Ulterior, manuscrisul a fost publicat de autor sub titlul Căile ferate române. Oameni de seamă – Ioan Baiulescu (1852-1911), Colecţia Cartea de istorie a Căilor Ferate Române, nr. 8, 2003, 43 p.
Fişă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.