BAIUL, Nicolae (născut 28 august 1782, Zărneşti, județul Brașov – îngropat 28 mai 1855, Zărneşti, județul Brașov), militant pentru drepturile românilor. Informaţiile biografice referitoare la acesta sunt mai numeroase decât cele cunoscute despre tatăl său, protopopul Baiul Bratu, dar până la încercarea lui C. Muşlea*, multe dintre ele au fost prezentate eronat. Întâiul născut al familiei şi singurul între şase fete, a fost răsfăţatul casei, în care era alintat cu apelativul „Coconu”. De altfel, o serie de documente arată că şi contemporanii l-au cunoscut şi i s-au adresat cu acest nume. După ce termină şcoala din localitatea natală, în 1797 îl aflăm în clasa a IV-a a Liceului Evanghelic din Brașov, înscris sub numele de „Nicolaus Bajó”, iar în 1801 îl găsim în clasa a VIII-a a aceluiaşi liceu, sub numele de „Bajul”. Cu greu a reuşit tatăl să-şi dea fiul la această şcoală, unde până atunci nu izbutise să pătrundă decât viitorul protopop, Radu Tempea. După absolvire, Baiul Bratu s-a străduit să-l trimită la şcoli înalte, mai întâi la Sibiu, unde nu ştim ce a studiat, apoi la Cluj, unde a urmat filosofia şi dreptul, iar de aici la Pesta şi Viena, unde se crede că şi-ar fi completat studiile teologice. Acest fapt i-a determinat pe unii dintre cunoscuţi să-l numească „teologul”, deşi nu a fost niciodată sfinţit preot. În timpul studiilor a avut ocazia să-i cunoască pe Gh. Şincai şi Petru Maior. În 1807, după terminarea acestora, se întoarce la Zărneşti şi, refuzând să practice preoţia, aşa cum ar fi dorit tatăl său, îl ajută la întocmirea actelor protopopiatului şi la tot felul de jalbe adresate autorităţilor. Fiind atras de practica juridică, funcţionează o perioadă notar consistorial la Sibiu, dar la 4 octombrie 1810 înainta o jalbă Cancelariei Aulice de la Viena, plângându-se că vicarul Nicolae Huţovici l-a demis „sub cuvânt că ar fi neglijent”, acuză pe care Nicolae Baiul o neagă. Mai mult ca sigur demiterea sa fusese întemeiată, căci în 1812, când Nicolae Baiul era în slujba episcopului ortodox de la Sibiu, tatăl său a cerut autorităţilor ca fiul să-i fie declarat „risipitor” şi să-i fie interzis oricui atât a-l împrumuta cu bani sau cu diverse obiecte, cât şi a cumpăra ceva de la el. Se pare că pasiunea sa pentru jocul de cărţi, care-i va aduce mari necazuri întreaga viaţă, îl cuprinsese deja. Curând, după intervenţia tatălui, Nicolae Baiul părăseşte Sibiul şi pleacă pentru un timp la Viena. Însă în 1817 Bratu Baiul considera că fiul său se îndreptase şi cere Guvernului să revină asupra solicitării sale anterioare şi să-i încadreze odrasla într-o slujbă corespunzătoare cunoştinţelor acestuia. În 1817 Nicolae Baiul a devenit practicant fără salariu la Tezaurariatul din Sibiu, dar „având şi el o slăbiciune, de a juca cărţi, a ieşit de acolo” (I. Lupaş), după care se angajează secretar al Episcopiei Ortodoxe de la Sibiu, aflând „teren propice pentru ideile sale naţionale” (I. Lupaş). Vizita împăratului Francisc în Transilvania în 1817 oferă un nou prilej pentru reactualizarea revendicărilor românilor din Şchei, care solicită repartiţia echitabilă a sarcinilor publice, garanţii în acest sens prin alegerea unor dregători proprii, accesul la beneficiile obşteşti. Între redactorii memoriilor, alături de Baiul, era şi avocatul Ladislau Moldovai. Reînnoindu-şi doleanţele în 1826, 1828 şi 1829 românii ridică de-acum, în memoriile redactate de Baiul şi dascălul Eustatie Pop, cererea extinderii asupra lor şi a tuturor românilor de pe pămânul crăiesc a rezoluţiilor favorabile obţinute de memoriile româneşti din Sibiu (1820) şi Mediaş (1825), recunoscându-li-se, pe baza vechimii, priorităţii şi a sarcinilor purtate, egalitatea în drepturi, participarea la toate beneficiile, funcţiile publice şi veniturile alodiale. În 1823 a cerut episcopului Vasile Moga să înlocuiască scrierea chirilică cu litere latine, atât în „afacerile bisericeşti”, cât şi în „afacerile scripturistice oficiale”, solicitare respinsă de episcop. În urma acestui refuz, Nicolae Baiul se adresează guvernului, cerând nici mai mult, nici mai puţin decât să-i ordone lui V. Moga acceptarea propunerilor sale şi, în plus, să-i impună a face preoţi şi din rândul fiilor „din popor” şi nu doar din rândul fiilor de preot (C. Muşlea). În consecinţă, divergenţele apărute între cei doi degenerează într-un adevărat conflict şi Nicolae Baiul este obligat să renunţe la slujba sa, începând a profesa avocatura. După C. Muşlea, Nicolae Baiul a fost „de facto” primul avocat român din Ţara Bârsei, cu toate că acest titlu nu i-a fost recunoscut niciodată de către Magistratul săsesc din Brașov. Este adevărat că nici el nu l-a solicitat, semnând „Anteceda neus Secretarius Cleri N[on] U[niti]” sau „Anterior Secretarius Venerandi Cleri per Tran[silva]niom N. Uniti”. În intervalele destul de lungi dintre două slujbe, Nicolae Baiul revine acasă şi, asumându-şi rolul de secretar, îşi însoţeşte părintele în vizitele acestuia prin parohii, în ale căror matricole face o serie de însemnări. Dar întoarcerea era urmată de fiecare dată şi de alcătuirea unor noi jalbe, mai mult sau mai puţin întemeiate, pe care tatăl său le înainta autorităţilor, cu care în mod firesc ajunge şi Nicolae Baiul în conflict. Sub influenţa fiului, tatăl devine şi el tot mai agresiv faţă de autorităţi, tonul jalbelor fiind tot mai imperativ şi ameninţător, încălcând chiar şi dispoziţiile administraţiei locale. În consecinţă oficialităţile iniţiază o serie de anchete de la care Nicolae Baiul se eschivează, părăsind localitatea. De altfel, el va recurge la această stratagemă ori de câte ori va fi căutat de autorităţi pentru clarificarea numeroaselor incidente al căror autor era. Între 1823-1830 Nicolae Baiul este când la Sibiu, când la Cluj, pentru ca să reapară pe neaşteptate la casa părintească. După moartea tatălui său, în februarie 1831, fiul, aşa cum raportează mai târziu Magistratul braşovean, „(…) nu se lasă mai prejos decât tatăl şi-i continuă opera cu tot felul de scripte inutile care nu conţin decât bârfeli neruşinate”. Ca urmare, intră treptat în conflict cu autorităţile civile şi bisericeşti, cu preoţi şi mireni, cu rude şi prieteni. Instigând oamenii contra autorităţilor şi reprezentanţilor lor în teritoriu, făcându-i deosebită plăcere să şicaneze şi să joace feste Magistratului braşovean, era firesc să fie într-o permanentă stare conflictuală cu acesta, antrenându-l în disputa sa cu episcopul Vasile Moga. Aceasta fusese declanşată imediat după moartea tatălui său de hotărârea înaltului prelat de a numi administrator interimar al arhivei, rămasă de la protopopul Baiul Bratu, pe Simion Popovici Datco, preot şi viceprotopop al Bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Brașovului. Nicolae Baiul refuză să se conformeze acestei decizii, iar dispoziţiile episcopale şi cele ale autorităţilor locale, la sprijinul cărora Vasile Moga făcuse apel, se succedau cu rapiditate, lună de lună. Conflictul ia amploare odată cu antrenarea în acesta a guvernului transilvănean. La 7 iulie 1831 Nicolae Baiul răspundea unei intervenţii a Magistratului braşovean în favoarea episcopului, invocând dispoziţia Curţii din martie 1825, potrivit căreia „la cea mai apropiată vacanţă i se va da un post în cler”. Menţiona că pe baza acestui decret a întreprins demersurile necesare atât la guvern, cât şi la episcop, pentru a fi numit în toate funcţiile pe care tatăl său le deţinuse: preot, protopop al Ţării Bârsei şi protopop al treilea al Brașovului. Subliniind că guvernul intervenise în favoarea sa la episcop deja de trei ori, dar că acesta încă nu se pronunţase, Nicolae Baiul adăuga că va preda arhiva doar în urma unei dispoziţii guberniale şi că oricum inventarul ce trebuia s-o însoţească reclama mult timp. Întreaga sa argumentaţie este însă respinsă de Magistrat. După câteva zile, la 19 iulie 1831, V. Moga îl numeşte titular în funcţiile râvnite de Nicolae Baiul, precum şi administrator titular al arhivei, pe acelaşi preot, S. P. Datco. Şi de această dată Nicolae Baiul refuză să se supună ordinelor episcopului şi, pentru a nu fi obligat să predea arhiva protopopială, părăseşte Zărneştiul, plecând la Viena, unde se pare că înaintează un recurs împotriva înaltului prelat. Percheziţiile făcute ulterior la casa părintească, la biserică, la alţi preoţi şi cunoscuţi, nu au dat nici un rezultat şi Nicolae Baiul a ignorat toate dispoziţiile autorităţilor locale şi chiar guberniale, referitoare la predarea arhivei. Chiar dacă petiţiile şi contestaţiile sale vizavi de hotărârile episcopului V. Moga n-au avut rezultatul scontat, Nicolae Baiul a beneficiat totuşi de înţelegerea şi chiar îngăduinţa autorităţilor guberniale. Astfel, într-un decret aulic din 24 decembrie 1831, Magistratul braşovean era atenţionat ca „Baiul să fie scutit de orice jignire pentru drumul făcut la Viena şi jalbele prezentate împotriva episcopului”. În cele din urmă, după alte tergiversări, după o nouă percheziţie şi după intervenţia preşedintelui Curţii Aulice, Nicolae Baiul predă arhiva buclucaşă în vara anului 1832, dar incompletă şi însoţită de un inventar într-un singur exemplar. Acest fapt va face să persiste conflictul existent, şi, răzbunător, Nicolae Baiul adresează imediat guvernului o altă plângere împotriva episcopului. În aceasta el afirma că V. Moga „se gândeşte prea mult la folosul său, prin urmare este foarte egoist”. În continuare, el menţionează că ar exista un decret gubernial prin care „clericii care, prin mijloace strict interzise, atât de legea divină, cât şi de cea profană, şi-ar procura o demnitate mai înaltă, prejudiciind pe alţi preoţi, să fie supuşi acţiunii fiscale [amendaţi]”. În consecinţă cere ca „oameni nepricepuţi numai din interese mari, nicidecum să nu fie numiţi preoţi”. Deşi episcopul a ignorat acest afront, guvernul s-a autosesizat şi, considerând că a fost lezată autoritatea celui mai înalt demnitar al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, a dat dispoziţie Magistratului săsesc din Brașov ca petiţionarul „să fie atenţionat ca pe viitor să se ferească de o astfel de aroganţă”. Nicolae Baiul, deloc impresionat, cere episcopului introducerea literelor latine şi a ortografiei lui Şincai, cerere adresată încă din 1823, dar Vasile Moga îşi menţine refuzul iniţial. În acest context, relaţiile sale cu Magistratul braşovean, cu care intrase în conflict încă din anii primei tinereţi, erau tot mai tensionate. Astfel, la 1834, forul braşovean considera că Nicolae Baiul, „neastâmpăratul răzvrătitor, pretinsul fost secretar al clerului neunit din Transilvania”, era autorul jalbei prin care obştea din Zărneşti se plângea că este asuprită de Magistratul din Braşov. Deşi C. Muşlea respinge afirmaţia adversarilor lui Nicolae Baiul că el are „maniile proceselor [şi] îşi caută plăcerea şi hrana spirituală numai în înregistrarea pe nedrept a altora”, cert este că anii 1835, 1836, dar şi anii următori va fi un lung şir de procese, recursuri, petiţii şi jalbe adresate forurilor locale şi centrale, declanşând anchetă după anchetă. Cunoaşterea acestui aspect, cel mai important din viaţa sa, o considerăm necesară, evidenţiind prin contrast aportul acestei personalităţi atât de controversate şi „pitoreşti”, la propăşirea neamului său. În 1835, ranchiunos, înaintează guvernului un denunţ fals contra preotului S. P. Datco, şi tot la îndemnul său preoţii din Zărneşti trimit împăratului o plângere împotriva fostului castelan, Andrei Bocros. Autorităţile locale, obligate să cerceteze cazul, au reacţionat violent. În raportul înaintat guvernului, acestea notau: „banii furaţi [de la Tezaurariat] i-a mâncat în cărţi… se ceartă cu toată lumea… şi… robit de desfrâu, trăieşte rătăcind ani de-a rândul prin toate părţile…”. În continuare, în raport se menţiona că „Îndrăzneala sa a mers până acolo încât nu i-a fost ruşine să atace cu vorbe muşcătoare pe episcopul neunit şi să ridice asupra lui acte neîntemeiate… a cutezat a turbura cu obrăznicia sa şi pe împăratul, căruia i-a trimis un duplicat al acestei faimoase plângeri, …calomniindu-l [pe Magistrat] cu multă iscusinţă şi cu cea mai mare răutate şi plină de tot felul de perversităţi, îndemnând pe oameni să refuze Magistratului orice fel de ascultare…”. În încheiere forul braşovean cerea ca „Afurisitul acela de Nicolae Baiul să fie vârât pentru un timp oarecare la ocnă şi jalba lui să fie respinsă”. În anul următor, Magistratul braşovean, pe care de acum încolo Nicolae Baiul îl va ocoli în demersurile sale, propunea guvernului, ca răspuns la o altă petiţie înaintată de el, ca acestui „incorigibil jelbar”, care „sub mantia pietăţii face numai vrajbă între preoţi şi popor”, să i se aplice o pedeapsă exemplară. Nici de data asta Nicolae Baiul nu ţine cont de ameninţarea autorităţii locale şi adresează Curţii de la Viena şi Principelui Ferdinand d’Este aceeaşi plângere împotriva protopopului Datco, a secretarului său Adam Andrei şi a altor preoţi brăneni. Cercetările de rigoare iniţiate de Magistrat dovedesc că Nicolae Baiul i-a învinuit pe nedrept de „pretinse excese, iregularităţi şi împilări”. Menţionează totodată că reclamaţiile sale sunt rezultatul unui „spirit denunţător, extrem de neastâmpărat şi pervers, precum şi o poftă de a ataca şi a ofensa pe nedrept…”. Începând cu 1836, Nicolae Baiul este implicat în numeroase procese cu surorile şi cumnaţii săi, legate de împărţirea considerabilei moşteniri părinteşti de care până atunci beneficiase numai el. După cinci ani, în care „Coconul” recursese la tot felul de mijloace pentru a amâna soluţionarea acestei probleme, obţinând acordul surorilor, îi recuză pe cei trei funcţionari „de la conscrierea şi împărţirea moştenirii”, adresându-se direct guvernului. În consecinţă, antrenează în îndelungatul conflict generat de moştenire, atât autorităţile locale, cât şi cele centrale. În acelaşi timp începe şi seria proceselor cu rudele pentru „dispoziţiile volnice” luate cu privire la moştenirea nepotului său, Ioan Aldulean*, al cărui tutore era. Concomitent, Nicolae Baiul este parte reclamantă, dar şi reclamată în multe alte procese, continuând să prezinte tot felul de jalbe guvernului, Cancelariei Aulice şi chiar Curţii de la Viena, deşi Magistratul ripostează, menţionând că i s-a interzis prin şapte ordine aulice atât tatălui, cât şi fiului a mai face acest lucru. Ca urmare, lui Nicolae Baiul, care „nu este avocat, ci un scrib odios şi cârcotaş” şi care „împreună cu preoţii ignoranţi din sat, duce în eroare şi instigă poporul”, i se pretinde să-şi păstreze pentru sine “calomniile enorme”. În acest context, guvernul îl pune pe Nicolae Baiul sub acţiune fiscală pentru că ţinea „agenţie interzisă” [birou ilegal de avocatură]. Însă acesta nu ţine cont de dispoziţia gubernială, de aceea guvernul revine de mai multe ori asupra ei. Pentru a evita să fie tras la răspundere, Nicolae Baiul părăseşte Zărneştii ori de câte ori este căutat de autorităţi, ignorând somaţiile acestora. Exasperate de tergiversările lui, forurile locale fac apel la sprijinul guvernului pentru a împărţi ceea ce mai rămăsese din moştenirea fraţilor Baiul. Astfel, în 1839, Nicolae Baiul, acest „male notatus colonus zernestiensis”, „om neastâmpărat şi mincinos care de opt ani amână în continuu împărţirea moştenirii”, este ameninţat că, în cazul neprezentării în faţa Magistratului braşovean, va fi adus cu „şupa” [escortă] pentru a se rezolva definitiv problema averii. Lucrurile se amplifică o dată cu intrarea altor rude în proces. În 1845 acesta capătă o altă turnură şi guvernul, decis să-i pună capăt, publică semnalmentele lui Nicolae Baiul pentru a fi adus la Brașov. Astfel, aflăm că la acea dată era „… în vârstă de 63-64 de ani, de religie neunită, de statură mijlocie şi robust, pe faţă cu urme de vărsat. Are nasul mare şi roşu, ochi cenuşii, părul şi mustaţa cărunte. Poartă haine obişnuite, nemţeşti şi vorbeşte româneşte, nemţeşte şi latineşte”. Se sublinia că, dacă va fi găsit, trebuie reţinut şi adus sub escortă la Brașov. Între timp, în 8 noiembrie 1844, se afla la Viena, unde a înaintat un memoriu Cancelariei Aulice, prin care solicita ca tinerii români de origine ortodoxă, care studiau filosofia şi dreptul la Cluj, să beneficieze şi ei de instrucţie religioasă corespunzătoare. În acest scop, Nicolae Baiul cere să fie încadrat un profesor de religie care să-i înveţe doctrina şi practica Bisericii Ortodoxe, iar protopopul Grigorie Gal să supravegheze toate acestea. Oficialităţile sunt foarte prompte şi dau dispoziţie episcopului romano-catolic, director suprem al şcolilor catolice, să ia măsurile ce se impun pentru îndreptarea situaţiei. Începând cu 1846, numele său apare tot mai puţin în documentele oficiale, căci vârsta şi mai ales ultima ameninţare şi-au spus cuvântul. În acest an este acuzat într-un proces legat de un împrumut, prelungit până în 1857. Nici procesul pentru averea părintească (partea mobilă a acesteia) nu se încheiase. De altfel, din aceasta nu mai rămăsese aproape nimic, datorită „slăbiciunii sale din tinereţe: jocul de cărţi”, călătoriilor şi altor cheltuieli. Printr-un document pe care Nicolae Baiul îl datează Pesta „die Mercurii 12-ma Iulii 1848”, garanta cu Muntele Ciobote un împrumut, dar, neonorându-l, pierde şi această parte a moştenirii. Sărăcise probabil mult, căci altfel nu ar fi fost condamnat în 1852, fie să plătească o amendă, fie să intre la închisoare pentru 10 zile, întrucât fusese prins furând un car cu lemne verzi. Tot în 1852, dar şi în 1853, este pomenit ca iniţiator al demersurilor făcute de obştea locuitorilor din Zărneşti pentru a obţine documentele ce atestau „întinderea hotarului lor” de la Capitlul din Alba-Iulia. Obţinerea acestora era importantă pentru a dovedi Magistratului braşovean dreptul lor de proprietate asupra munţilor din jur, susţinând că îi cumpăraseră de la boierii din Ţara Românească. Demersurile zărneştenilor erau legale, întemeindu-se pe un decret din 3 iunie 1852, şi au fost făcute cu acordul subpretorului. La bătrâneţe, lipsit de mijloace de trai şi în relaţii duşmănoase cu rudele, Nicolae Baiul s-a retras la prietenii din Brașov sau Târgu-Secuiesc şi de aceea nu moare în satul natal. Este însă îngropat la Zărneşti, chiar în biserica ctitorită de tatăl său, la 28 august 1855. Moartea sa a fost consemnată într-un scurt necrolog doar în Gazeta de Transilvania. Chiar dacă a fost o persoană controversată şi procesomană, a rămas în conştiinţa românilor pentru cel puţin două fapte: câştigarea procesului cu fiscul pentru despăgubirea românilor din Şinca Nouă şi Tohanul Nou pe de o parte, iar pe de altă parte efortul constant depus în convingerea românilor de a-şi trimite copiii cu aptitudini pentru studiu la şcoli înalte. În 1838, după un proces ce a durat mai bine de 10 ani, Nicolae Baiul a reuşit să obţină 200.000 de florini despăgubire pentru românii din Şinca şi Tohan, care preferaseră să-şi părăsească gospodăriile în loc să adopte religia greco-catolică. Aceasta era impusă locuitorilor din zona de graniţă, obligaţi a intra în regimentele grănicereşti, înfiinţate prin decretului Mariei Tereza. Dat fiind faptul că o parte din locuitorii celor două noi sate, fie că plecaseră în Ţara Românească, fie că au rămas fără urmaşi, 30.000 florini din suma iniţială nu vor putea fi distribuiţi. Tot el a propus ca aceşti bani să fie daţi Diecezei Ortodoxe Române din Transilvania şi au fost administraţi „ca fundaţie independentă până în 1883 de către Consistoriu, dată de la care a fost înglobată în alte fundaţiuni” (C. Muşlea). Propunerea făcută la 1870 de I. Bran de Lemeni*, ca acest fond să fie numit „Fondul Baiul”, a fost respinsă. Nicolae Baiul era un om cult pentru acele vremuri, vorbitor al mai multor limbi străine, având bogate cunoştinţe. Această afirmaţie se bazează pe faptul că era posesorul unei frumoase biblioteci, moştenită de la tatăl său, pe modul în care a ştiut să facă uz de cunoştinţele sale juridice şi pe modul în care a alcătuit numeroasele sale petiţii şi jalbe. În acestea din urmă şi îndeosebi în matricolele parohiale, pe lângă expresii bombastice, introduce numeroase cuvinte latineşti sau latinizate, cărora le dă în paranteză explicaţia sau echivalentul în limba română. Conştient de avantajele oferite de o instrucţie aleasă, a făcut tot ca a putut pentru a ridica şi din rândul tinerilor români personalităţi competente, care să apere şi să reprezinte interesele românilor din Ţara Bârsei. „Ştiu bătrânii din Ţara Bârsei şi a Oltului, că el mergea din casă în casă, pe unde auzea că sunt copii români talentaţi şi stăruia până ce-i îndupleca pe părinţi să-i dea la şcoli mai înalte, îi punea în trăsura lui şi-i ducea la Blaj” (C. Muşlea). De asemenea îi ducea şi la Cluj, Pesta, chiar Viena, adeseori pe cheltuiala sa. Printre aceştia s-au numărat I. Bran de Lemeni, care va deveni primul inspector român din Ţara Bârsei, Smedu Meţianu, Nicolae Baiul, Aldimir Comşa, Dobre Negru, Ioan Aldulean, ajuns preşedinte al Tribunalului Urbarial din Brașov, I. Puşcariu, Secăreanu şi C. Gh. Ioan, ce vor ajunge consilieri, Ioan Meţianu, devenit episcop şi mitropolit, Bartolomeu Baiulescu*, protopop la Brașov, I. Comşa ş.a. Îi convinge pe Oprea Ţârcă din Săcele, pe Vasile Lacea şi pe alţii să-şi trimită copiii la şcoli înalte. Peste ani, Nicolae Baiul va mărturisi: „deschiderea porţilor [pentru promovarea în funcţii] am făcut-o cu aceşti juni, că junii români greco-ortodocşi nu erau primiţi în nici o dregătorie. Am mers o dată în magistrat şi le-am prorocit saşilor că aceşti copii, care învaţă bine la vârsta lor, vor fi domni şi ei” (C. Muşlea). În amintirea lui Nicolae Baiul, nepoţii săi, episcopul Ioan Meţianu şi protopopul Bartolomeu Baiulescu, au înfiinţat la Zărneşti o fundaţie care oferea ajutoare tinerilor meseriaşi români şi care a purtat mult timp numele lui.
Referinţe: Adamescu, Dicţionarul, p. 1511; Muşlea, Candid, Nicolae Baiul (1782-1855), în Ţara Bârsei, an VIII, nr. 1, ian. 1936, p. 41-49, nr. 2, mart.-apr. 1936, p. 133-144, nr. 3, mai-iun. 1936, p. 229-240.
Fişă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.