BAICU, Petre (născut 5 iunie 1908, sat Pleşcoi, comuna Berca, județul Buzău – mort 27 august 1999, Brașov), scriitor. Fiul ţăranilor Ion şi Anica Baicu, urmează şcoala primară în satul natal, iar mai apoi cursurile Şcolii Superioare de Artă şi Meserii din București, aflată pe strada Polizu. Timp de trei ani, începând cu 1 iunie 1928 este lăcătuş la Întreprinderea de Transport din București. Între 1 noiembriue 1931 şi 10 octombrie 1932, efectuează serviciul militar. Întorcându-se la București, este angajat ajustor la Fabrica de Motoare IAR din Brașov. Aici lucrează până în 1938, când este arestat. Aşa cum se destăinuie în Tenebrele timpului, lucrare rămasă în manuscris, Petre Baicu se considera legionar încă din anul 1930, imediat după terminarea serviciului militar devenind membru activ şi atrăgând de partea mişcării numeroşi muncitori, tehnicieni şi ingineri. Pentru ideile sale, a avut de suportat represiunile tuturor regimurilor sub care a trăit. Astfel, în campania electorală din 1937, este bătut de liberali în faţa biroului de votare de la liceul A. Şaguna, deşi nu era înscris pe liste, neavând buletin definitiv de Brașov. A fost bruscat şi la Râşnov, iar jandarmii din Zărneşti îl reţin câteva zile. În 14 mai 1938 a fost arestat pentru că în urmă cu o zi răspândise în Brașov manifeste legionare interzise şi a fost condamnat la un an de închisoare. Eliberat în 15 mai 1939, se angajează la Întreprinderea Prerom din Brașov, care producea aparate de bord pentru avioane. Ajutat de inginerul Camil Grosu, fratele directorului general Ion Grosu de la IAR Brașov, Petre Baicu a „înjghebat” un birou de proiectare pentru confecţionarea sculelor şi aparatelor pe care Prerom-ul le importa din Cehoslovacia. În 21 septembrie 1939, după asasinarea primului ministru A. Călinescu, este reţinut trei săptămâni în cazarma vânătorilor de munte din Brașov (după Gr. Cojan). În 1940, când era şeful corpului muncitoresc legionar, a fost arestat la Râşnov, după abdicarea regelui Carol al II-lea. Petre Baicu evadează şi participă alături de ceilalţi legionari la ocuparea Telefoanelor, Prefecturii, Primăriei şi cazărmilor. După instaurarea dictaturii antonesciene, împreună cu alţi camarazi, cumpărând din propriile salarii materiale şi aparatura necesară producţiei, pune în funcţiune fabrica Terom (Tehnica Română), care va produce carcase de grenade şi alveole de capse pentru proiectile (Gr. Cojan). În 1941 se încearcă din nou implicarea sa într-un proces, dar este eliberat, pentru a fi din nou arestat în decembrie 1942. A fost internat în lagărul de la Sărata, lângă Târgu-Jiu. În august 1943 este eliberat şi trimis pe front, cu menţiunea specială „Legionar periculos. Să fie trimis în linia întâi’’. Cu un detaşament al Batalionului 2, din Divizia a 2-a de munte din Brașov, ajunge la Djankei, în Crimeea, apoi la Kerci şi în Kuban, unde se dădeau lupte aprige. Repartizat la un pluton de branduri, Petre Baicu are de înfruntat persecuţia plutonierului, scăpând cu greu, după intervenţia căpitanului, de prigoana acestuia. Despre acest episod, ca şi despre perioada petrecută în ultimele lupte din Caucaz şi apoi din Crimeea, din august 1943 până în 12 mai 1944, la Sevastopol, Petre Baicu relatează cu multă veridicitate şi sensibilitate în memorialul său de război, intitulat Ana, Jura şi pisica oarbă. Titlul a fost luat de la persoanele cunoscute în zona frontului şi pisica oarbă adoptată de el aici. Volumul se remarcă prin puterea sa de evocare şi reprezintă o adevărată radiografie a câmpului de luptă. „Mărturie evocatoare, dar şi document ostăşesc, istoric, memorialul de război al domnului Baicu Petre se poate constitui şi într-o lecţie de adevărată lege morală” (Mircea Velicu). În 12 mai 1944, Petre Baicu, rănit de schije, urca ultimul pe vasul „Lola” care îi aducea pe combatanţi la Constanţa. De aici este trimis la spitalul din Brașov şi în curând îşi revede familia. După 23 august 1944 se întoarce la întreprinderea Terom din Brașov, care reuşeşte să iasă din criza provocată de război. În acelaşi timp, începe organizarea şi conducerea rezistenţei împotriva sovieticilor şi comunismului în județul Brașov/ În acest scop, colaborează cu legionarii din Brașov şi comunele din jur, precum şi cu liderii filialelor locale ale partidelor istorice. Beneficiind de sprijinul Principesei Ileana, stabileşte contacte cu legionarii întorşi din străinătate şi contribuie la înjghebarea unor adăposturi în Stejeriş, Postăvarul şi Piatra Mare, aprovizionându-i cu alimente pe cei găzduiţi în ele. Se întâlneşte de mai multe ori cu profesorul N. Petraşcu, comandantul ad-interim al Mişcării Legionare din ţară, revenit din Germania. Siguranţa îi urmăreşte îndeaproape activitatea şi încearcă să-l aresteze, dar scapă predând comanda rezistenţei braşovene lui Aurel Călin. În 15 februarie 1945, Petre Baicu este anchetat timp de o săptămână de către autorităţi, iar în 28 octombrie, dorind să-şi vadă familia, a fost arestat. Predat mai întâi NKVD-ului sovietic din garnizoana Brașov, care l-a supus torturilor, fiind apoi trimis la Ministerul de Interne din București, unde a fost transferat anchetatorului Nicolski. A avut şansa să fie eliberat a treia zi de Crăciun a anului 1945, în urma înţelegerii dintre liderul Mişcării Legionare şi autorităţi (Gr. Cojan). În ciuda pericolului care îl pândea la tot pasul, continuă să activeze în mişcarea de rezistenţă, alături de ceilalţi legionari şi luptători anticomunişti din zonă. Pentru a nu fi închis, se ascunde pe la diferiţi prieteni, printre ei numărându-se şi doctorul N. Căliman*, sprijinind un timp un grup de elevi şi studenţi conduşi de Al. Munteanu şi P. Arapu, implicaţi şi ei în această luptă. Pentru a evita o nouă arestare, se retrage din activitatea politică, ocupându-se de problemele cu care se confrunta întreprinderea Tero din Tohan, unde era coproprietar, împreună cu inginerul Scurtu (Al. Salcă). După un an şi jumătate de armistiţiu, Nicolae Petraşcu, văzând că acordul încheiat cu autorităţile nu este respectat, decide reactivarea Mişcării Legionare (Gr. Cojan). În februarie 1948 este arestat din nou, fără să i se găsească un motiv de condamnare. De altfel, la 15 mai 1948 au avut loc masive arestări în rândul legionarilor. Mai târziu, referindu-se la această perioadă, Petre Baicu va mărturisi: ”Eram la sfârşitul celui de-al doilea an de detenţie continuă, fără anchetă serioasă, fără proces, la dispoziţia Securităţii”. Refuzând să semneze declaraţia sugerată în decembrie 1949, i se întocmesc acte pentru Ghencea, dar în martie 1950 este trimis la Capul Midia, unde mulţi dintre cei internaţi au murit de foame. Fiind un bun mecanic, a fost repartizat la repararea şi întreţinerea tractoarelor, scăpând astfel de munca brută la care erau obligaţi ceilalţi colegi de detenţie. În 1952 este trimis la Canal şi fratele său, Ionel, care nu avea altă vină decât că îi era frate. După aproape trei ani i se permite să primească scrisori de la familie, iar în prima dintre ele, fiul (Horia) îi amintea că împlinise vârsta de 10 ani. În 1953 a fost mutat la Năvodari: “Eram de trei ani la Canal, la cinci de la arestare, nejudecat, necondamnat…”. Odată cu desfiinţarea coloniei de la Năvodari, deţinuţii sunt mutaţi la colonia Peninsula, având de îndurat grele privaţiuni. De la Peninsula vor fi transportaţi la colonia de la Valea Neagră, unde se găseau şi atelierele centrale ale Canalului şi circa trei sute de tractoare pentru reparat. În 21 ianuarie 1954 Petre Baicu este transferat la MAI, pentru ca în februarie să ajungă din nou la Securitatea din Brașov. Închis într-o celulă în care abia încăpea lipit de zid, supus unui dur regim de detenţie, refuză şi de această dată să coopereze cu organele de anchetă. În august 1956 este transferat de la Brașov la închisoarea din Sibiu şi i se înscenează un proces cu acuzaţii false, fiindu-i fabricaţi până şi complici. De aici va fi expediat la Tribunalul militar din Cluj pentru continuarea procesului. Sentinţa dată este de o mare asprime, fiind condamnat la 17 ani de închisoare. În 1957 ajunge la Aiud, de unde va fi eliberat la 18 iulie 1964. Petre Baicu va locui, împreună cu sora sa Ana, în curtea Bisericii Sf. Treime de pe strada G. Bariţiu din Brașov. Aceasta fusese actriţă şi avusese de suferit din cauza fratelui său, fiind concediată de la Teatrul din Brașov. Între timp, soţia (Emilia), cu care se căsătorise în 1941, a divorţat, tracasată de faptul că în cei 23 de ani de căsătorie, datorită numeroaselor arestări, petrecuseră împreună doar trei ani adunaţi la un loc. Din octombrie 1964 devine şef de şantier la Întreprinderea Comunală Brașov şi lucrează la construirea barajului de pe Tărlung. În 1967, se recăsătoreşte cu Mioara Muscalu, al cărei soţ, legionar, fusese împuşcat de comunişti. Aceasta cunoscuse rigorile regimului de detenţie, fiind închisă timp de 12 ani, dintr-o condamnare de 20 de ani, pentru că îi ajutase pe luptătorii din rezistenţa anticomunistă. Spre sfârşitul vieţii, în special după 1986 Petre Baicu îşi reia încercările literare începute în jurul vârstei de 50 de ani, când se afla în temniţă, la redactarea şi transcrierea lor contribuind mult soţia sa, Mioara. De la el ne-au rămas două dosare de poeme pline de sensibilitate, Gânduri rătăcite şi Zări albastre, din care răzbate imensa suferinţă îndurată de autor. Dar, dacă acestea se păstrează în manuscris, proza sa a văzut lumina tiparului prin sprijinul substanţial al lui Traian Ştef, ginerele celei de-a doua soţii. Astfel, în 1995 i-a fost tipărit volumul Povestiri din închisori şi lagăre, în care a încercat să redea „necuprinsul suferinţelor” îndurate pentru vina de a crede în „dorul rânduielilor curate, dorul minimei dreptăţi pentru fiece om, dorul să ne ducem vieţile spre Înviere, nu spre infern – infernul comunist, de care eram pândiţi să fim cuprinşi încă din 1917”. De altfel, de existenţa acestui pericol era conştient încă din 1938, când, la primul său proces intentat la Tribunalul militar din Brașov, afirma că „există un pericol comunist evident în subteran şi contra acestuia sunt”. Referindu-se la această carte în care Petre Baicu a scris despre anii săi de detenţie, Virgil Ierunca îi transmitea: „Vă felicit pentru tot ceea ce aţi realizat prin această mărturie, care mie mi-a plăcut mult, alegând-o din atâtea şi atâtea pe care le-am primit din ţară. Mi-a plăcut tonul şi omul”. În 1997, la aceeaşi editură, îi apare cartea Ana, Jura şi pisica oarbă, care a fost premiată în 1998 de filiala din Brașov a Uniunii Scriitorilor, al cărei membru devenise din 1997. Ultima apariţie editorială, Rezistenţa în munţi şi în oraşul Brașov 1944-1948, scoasă în colaborare cu Al. Salcă, este tipărită în oraşul de la poalele Tâmpei, la Editura Transilvania Expres (1997) şi a fost publicată pentru prima dată în 1993, în S.U.A. Referindu-se la rezistenţa anticomunistă din Brașov şi la regiunea înconjurătoare, autorii ne prezintă conjunctura politică în care a apărut aceasta, organizarea şi activitatea concretă a luptătorilor anticomunişti şi tragicul ei epilog. Horia Sima, căruia Petre Baicu i-a trimis manuscrisul lucrării, mărturisea într-o scrisoare din 24 ianuarie 1993: „Am citit manuscrisul lui Baicu Petre. Este de o valoare documentară şi istorică imensă. Este toată, sau aproape toată istoria mişcării de rezistenţă din Brașov, un punct central al luptei noastre (…) Sumedenia de informaţii şi date este enormă’’. În manuscris, Petre Baicu ne-a lăsat memorialul „Tenebrele timpului”. În ultima perioadă, a publicat în presa braşoveană articole despre trecutul politic al oraşului. După 1990 a participat la simpozioane, lansări de carte, a făcut parte din AFDPR şi Alianţa Civică, alături de sora sa Ana Dobrescu, în casa căreia a trăit spre sfârşitul vieţii. A fost înmormântat în cimitirul Bisericii Române din Brașov.
Opera: Document Romlag, în Astra, nr. 3, 1992, p. 3; Scene din gulagul românesc, în Cuvântul, nr. 24, 16-22 iun. 1992, p. 6; Povestiri din închisori şi lagăre, Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 1995, 355 p.; Ana, Jura şi pisica oarbă, Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 1997, 171 p.; Rezistenţa în munţi şi în oraşul Brașov 1944-1948, Brașov, Ed. Trans. Expres, 1997, 128 p. (în colab. cu Al. Salcă); Rezistenţa anticomunistă din munţii Braşovului, București, Criterion Publishing, 2006, 88 p.
Referinţe: Obeadă, F., [Petre Baicu], în Gazeta de Transilvania, 15 mai 1997, p. 4; Cocoş, Mariana, Aşa a fost un om, în Monitorul Brașov., 4 oct. 1999, p. 6; Salcă, Al., O pierdere incomensurabilă, în Transilvania Expres, 20 sept. 1999, p. 8; Cojan, Gr., Amintiri cu scriitori braşoveni. Petre Baicu, în Gazeta de Transilvania, din 10, 17, 24 iun. şi 1-2 iul. 2000, p. 3, 5., 3.
Fişă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.