ANTINESCU, Zaharia (n. 2 sept. 1826, Brașov – m. după 1900, probabil la Ploieşti?), profesor, publicist. Urmează şcoala primară în localitatea natală şi tot aici gimnaziul catolic, avându-l ca profesor, printre alţii, pe Iacob Mureşianu*. Aflându-se la un liceu catolic (unul românesc nu se afla atunci în Braşov), era printre puţinii elevi români de acolo, iar Mureşianu, singurul profesor român: „în judecata mea de copil, ‘mi plăcea a crede, că Românul Iacob Murăşianu* funcţiona aici numai pentru mine şi ceilalţi conscolari Români, şi nu şi pentru ceilalţi conscolari de altă naţionalitate. De aceia zelul meu pentru studiu crescea din zi în zi, aşia că şi aici nu am lăsat clasă în care să nu fiu premiatu”. La îndrumarea părinţilor, începe să studieze teologia şi pedagogia la Sibiu. Se opune planurilor familiei, căsătorindu-se la 18 ani pentru a se putea preoţi, dar la scurt timp renunţă să slujească altarul. Îmbrăţişează apoi cariera pedagogică, predând mai întâi în Brașov şi apoi în Săcele. De tânăr s-a implicat în lupta pentru drepturile naţionale şi politice ale românilor ardeleni, fiind ales delegat din partea săcelenilor la adunările de la Blaj din 1848 (3/15-5/17 mai şi 2/14-16/28 sept). După înfrângerea revoluţiei, de teama represaliilor s-a refugiat în Ţara Românească. Face un scurt popas la Predeal, unde se întâlneşte cu Andrei Mureşanu*, apoi pleacă la Ploieşti, unde se stabileşte, aducându-şi apoi şi restul familiei. În 1851 îi moare soţia (Iudita), cu care a convieţuit şapte ani şi cu care avea un fiu, Iancu. După doi ani se recăsătoreşte cu Domnica Dimitriu, cu care va convieţui 26 ani şi cu care va avea nouă copii, cinci băieţi şi patru fete. Vreme de opt ani îşi asigură existenţa predând limbile română şi germană în particular la diverse familii din Vălenii de Munte şi din Ploieşti. După cinci ani de la susţinerea concursului ca titular în învăţământ, la 22 decembrie 1855 a fost numit profesor de limba română la Şcoala de fete din Ploieşti, una dintre cele mai renumite şi mai vechi şcoli de fete din Muntenia. În scurt timp institutorul Zaharia Antinescu va face parte din conducerea şcolii, alături de directoarea Louise Vérlé. În 1856 este arestat de armata austriacă, fiind eliberat la 10 noiembrie 1856, după 18 zile de arest şi încă şase săptămâni de detenţie în Bucureşti, după care este exilat la Brașov în casa părintească, „sub priveghiare poliţienească”. Merge apoi la Sibiu, în audienţă la Guvernatorul Transilvaniei, pentru a reclama modul abuziv în care i s-a impus exilarea, aici obţinând promisiunea de a fi eliberat în momentul evacuării oştirii austriece din ţară. În 1857, „în Vinerea Pascelor”, se reîntoarce în sânul familiei la Ploieşti. Era foarte iubit ca profesor, Ghiţă Cantacuzino, membru în Comitetul şcolar de atunci, declarându-i că-l invidiază pentru ecoul pe care l-a lăsat în inimile elevelor sale: „Într-o zi am mers să visitez Şcola de fete, unde funcţionai, pe când erai absent în Exil. Eu me făcuiu că întreb de tine pe Eleve, şi elle ‘mi răspunseră tote cu plânsu şi cu suspinuri. Am fost mult mişcat, vezând aprope 200 Eleve compătimind pentru tine”. Îşi reia activitatea ca suplinitor la Şcoala de fete, apoi în anul 1860 este numit institutor la Şcoala de băieţi din Ploieşti, numită atunci Şcoala Domnească, unde îl are ca elev, în clasa a II-a primară, pe I. L. Caragiale. Îl pierde apoi pe fiul său din prima căsătorie, Iancu, prilej cu care îşi va exprima tristeţea într-o poezie intitulată La mormântul fiului meu. În anul 1861, când Congresul marilor puteri europene nu era de acord în totalitate cu Unirea Principatelor române, Zaharia Antinescu, pătruns din nou de tristeţe, publică în ziarele Reforma şi Românul, o poezie, Vocea unui orbu, ce a avut un larg ecou între românii din ambele provincii şi care a fost recenzată de C. A. Rosetti. Tot în anul 1861 a fost invitat la prima adunare a Astrei, fiind un adept convins al programului acesteia şi devenindu-i şi membru. Amintind de constituirea Asociaţiunii în autobiografia sa, Zaharia Antinescu îl elogiază în câteva rânduri pe Ioan Popasu*. În 1862 îi moare tatăl, Ioan Antinescu, iar mama se mută în locuinţa sa din Ploieşti, supravieţuind soţului încă 14 ani. Zaharia Antinescu s-a implicat în înfiinţarea gimnaziului public ploieştean, fiind unul dintre fondatori. La deschiderea gimnaziului „Petru şi Pavel” în anul şcolar 1864-1865, a dat citire unei “Ode” purtând semnătura sa, dedicată tuturor concetăţenilor care au contribuit la ridicarea şcolii. În 1865 a fost ales Membru în Consiliul judeţean de Prahova. În anul 1869, în urma votului Camerei din 1864, lui Zaharia Antinescu i se recunoaşte cetăţenia română, fiind împământenit, cum spuneau legile vremii, printr-o diplomă de recunoaştere semnată de Carol I. Din noiembrie 1868 şi până în 13 ianuarie 1877, Zaharia Antinescu a fost profesorul şi directorul noii Şcoli Normale din Ploieşti. În 1875, dorind să-şi revadă locurile natale, vine la Brașov, unde vizitează mai întâi mormântul tatălui său şi pe cel al prietenului său, Nicolae Gănescu, petrecându-şi o parte din timp cu un alt prieten, fost profesor în Ploieşti, Ioan Stinghe. În 1876 îi moare şi mama şi cu această tristă ocazie scrie din nou o poezie, La mormântul mamei mele. De altfel Zaharia Antinescu scria astfel de poezii de câte ori îi murea cineva apropiat sau ori de câte ori i se ofereau prilejuri mai importante. Din autobiografie răzbat tonuri antisemite, pe care autorul caută să le explice făcând apel la cifre. De-a lungul întregii vieţi a avut o variată paletă de preocupări. Astfel, a scris versuri pe care le-a publicat în volumul (unic!) Flori de pe Carpaţi, apărut la Ploieşti în 1882. Acesta cuprinde colaborările sale din perioada 1847-1882 la diferite periodice ale vremii: Românul, România liberă, Steaua Dunării, Reforma, Telegraful (toate din București), Foaie pentru minte, inimă şi literatură (Brașov), Telegraful român (Sibiu), Familia (Oradea), Democratul, Curierul Prahovei şi Vocea Prahovei (Ploieşti). Volumului i s-au făcut numeroase recenzii, dintre care cea mai importantă este aceea a lui Alecsandri care-i numeşte poeziile doar „încercări poetice”. Inedită prin alcătuire este lucrarea Autobiografia mea sau Un voiagiu în timp de 70 de ani. Proză şi poezie 1826-1896, (Ploieşti, Tipografia Progresul, 1896). Exemplare din acest volumul sunt astăzi foarte rare şi ar merita să fie retipărit pentru interesul lui de ordin filologic, în privinţa izvoarelor caragialiene. Lectura cărţii uimeşte prin emfaza expresiei, prin exploziile patriotarde ce dezvăluie ambianţa ploieşteană în care a trăit I. L. Caragiale. La 11 noiembrie 1879 îi moare şi a doua soţie, Zaharia Antinescu rămânând văduv până la moarte. Posesor al unei bogate biblioteci ce număra 1570 de titluri, ca şi al unui număr de discuri de muzică vocală şi instrumentală primite în dar de la Paris, Zaharia Antinescu era un „enciclopedist ploieştean”, un „tribun cotidian”, un „cronicar” al protipendadei locale. Printre altele, ţinea discursuri funebre cu plată, iar mostrele acestora (datând din anii 1858-1862), au fost descoperite în arhive particulare ploieştene. A scris „ode” cu cele mai variate prilejuri, madrigaluri şi blesteme, elogii, maldăre de strofe dedicate evenimentelor de peste hotare, poezioare şi cugetări, confesiuni sentenţioase. Prin textele sale, Zaharia Antinescu a fost unul dintre modelele pe care I. L. Caragiale le-a avut mereu sub ochi (Şt. Bănulescu). A fost autor de manuale şcolare, cel de geografie fiind primul din ţară, scris în formă catehetică. Apreciat pentru activitatea sa, atât în ţară, cât şi în străinătate, Zaharia Antinescu a fost distins cu titlul de „Professor Onorific’’, a fost decorat cu Medalia Română „Bene merenti”, a primit titlul de „Officier” al Ordinului Regal Hospitalier şi Umanitar „St. Catherine du Mont-Sinai” şi de Cavaler al Ordinului Regal şi Umanitar de „Mélusine” din Franţa, Premiul de virtute Giuseppe Garibaldi, diplome ale Academiei „Stella d’Italia”. A fost membru a „28 de comitete şi comiţii” culturale din ţară şi din străinătate. În afara Astrei a activat în Societatea Geografică Română şi Societatea Geografică din Lisabona. A fost membru al „Atheneului Român” din București, membru onorific al Societăţii „Presa Română”, membru al Academiei Regale „La Stella d’Italia” din Chieti şi al Academiei literare „Della Cultura Moderna” din Pisa (Italia), ca şi a altor societăţi ştiinţifice literare şi umanitare din Italia, Franţa ş.a. În plus, îl întâlnim ca membru onorific al Societăţii Presei, primind „Carte de Colaborator” şi de la ziarul francez din Paris, Le Phare Littéraire et Artistique. Numele său figurează drept corespondent delegat în România al Institut du Midi din Toulouse, o societate umanitară, artistică, ştiinţifică şi literară. S-a numărat, alături de Ioan P. Eliade*, printre membrii comitetului de redacţie al revistei Şcoala română. Organ pedagogic, literar şi ştiinţific al Societăţii corpului didactic al judeţului Prahova, a fost membru de onoare al revistei România literară. A scris versuri la diferite ocazii, aducând omagii până şi apelor „sulphuroase” cu care se trata. Rămâne la catedră până la pensie, când, deşi Ministerul îi acordă privilegiul de a mai rămâne, se retrage din viaţa pedagogică ploieşteană la 1 aprilie 1891, după 43 de ani de dăscălie. Bolnav de mai multă vreme de reumatism, rămâne aproape imobilizat la pat timp de doi ani. În ciuda bogatei sale activităţi şi a renumelui câştigat, ca o ironie a sorţii, despre Zaharia Antinescu nu ne-a rămas nici un discurs funebru din care să putem afla măcar data morţii sale, care rămâne deocamdată necunoscută.
Opera: Providenţa sau Nici o faptă fără răsplată, București, 1856; Pharulu séu Bunele exemple alle parintilor, multu folosescu fiiloru, (Farul sau Bunele exemple ale părinţilor mult folosesc fiilor), Ploieşti, Noua Tip. Ioan G. Costescu, 1874, 40 p.; Geografia României şi a ţărilor învecinate (pentru clasele primare), Ploieşti, Noua Tipografie Ioan G. Costescu, 1876; Geografia României şi a ţărilor locuite de români, manual pentru a II-a şi a III-a primară, Ploieşti, Noua Tip. Ioan G. Costescu, 1878; [Discurs funebru cu ocazia înmormântării Presbyterei Maria, a Preotului Philip Marcoviceanu], Ploieşti, Tip. Ioan G. Costescu, 1880, 25 p.; Elemente de geografie (manual), Editura Librăriei Române, 1880; Armonii de la 14 Martie şi 10 Maiu 1881, Iaşi, 1881, 5 f. + 157 p. + 2 portr. (culegere de poezii realizată în colaborare); Flori de pe Carpaţi, Ploieşti, Tip. Progresul, 1882; Un oaspe filo-român, Ploieşti, Tip. Progresul, 1883; Recitări de poezii şi mici compuneri de felicitări sau Morala micilor copii (pentru clasele primare), ed. II, Ploieşti, Tip. Z. Nicolau, 1887; Misiunea femeii pe pământ şi femeile celebre din antichitate, (conferinţă), Ploieşti, Tip. Democratul, 1888; Autobiografia mea seu Un voiagiu în timp de 70 ani. Prosă şi poesia. 1826-1896, Ploieşti, 1896, 307 p. + 4 pl.; Cheia universală a ştiinţelor umane din secolul al XIX-lea, Ploieşti, 1899; Încă trei ani de vieaţă. Suplement la opera editată: Autobiographia mea seu un voiagiu în timp de 70 ani. Prosă şi poesia. 1896-1899, Ploieşti, 1900, 119 + III p.; Un consiliu bătrânesc pentru bătrâni şi pentru cei ce vor deveni bătrâni, Ploieşti, Tip. Progresul, 1901.
Referinţe: O.N.U.… [B. P. Haşdeu], Un poet de la Ploieşti, în Aghiuţă, București, 1, 1863, p. 6.; [C. Mille], Emil, Flori de pe Carpaţi. Poezii de Zaharia Antinescu, în Contemporanul, Iaşi, II, 1882, p. 420-498, 621-626; Bibliographia. Recensiuni asupra operei istorico-literare a bătrînului profesor onorific din Ploiesci, d-lu Zaharia Antinescu, intitulată Autobiografia mea seu un voiagiu în timp de 70 ani, Ploiesci, 1897, 16 p.; Diaconovici, Enciclopedia, volumul I, p. 193; Predescu, Enciclopedia, p. 38 (susţine greşit că s-a născut la Ploieşti); Cioculescu, Ş., Viaţa lui I. L. Caragiale, ed. II, București, E.L., 1969, p. 50; Straje, Dicţionar, p. 25 (Zaharia Antinescu semnează articole şi cu pseudonimul Zantip); Popeangă, V., Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 şi lupta sa pentru unire, București, EDP, 1974, p. 109; Bănulescu, Şt., Scrisori provinciale, București, Editura Albatros, 1976, p. 73-82; Boncu, N.C., Şcoala prahoveană în sec. X-XIX, București, EDP, 1976, p. 99, 116, 120-121, 182-186; DLR, p. 45; Bibliografia Românească Modernă, volumul I, p. 121-122; Călinescu, Istoria, p. 489; Bărbaţi ai datoriei 1848-1849. Mic dicţionar, București Editura Militară, 1984, p. 12; Savu, Elisabeta, Mureşenii în memorialistica lui Zaharia Antinescu şi Dumitru Munteanu-Râmnic, în Ţara Bârsei, anul 11-12, nr. 11-12, 2012-2013, p. 129-132.
Fişă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.