ALMĂŞ(I)ANU (ALMĂJANU), David Maniu (n. 23 apr. / stil vechi / 1807, sat Alma, comuna Aţel, județul Sibiu – m. 27 mart. / stil vechi / 1897, Brașov), profesor. S-a născut într-o familie cu tradiţie preoţească, tatăl său, Ioan Almăşianu, ajungând viceprotopop în comuna natală Alma. David Almăș(i)anu (Almăjanu) a mai avut trei fraţi, Nicolae, Teodor şi Ioan, preoţi şi ei, precum şi două surori, Maria şi Sofia, căsătorite după tradiţia familiei tot cu preoţi. Scrisul şi cititul în limba română l-a învăţat de la tatăl său, dar şcoala primară şi gimnaziul le-a urmat în limba maghiară la Târgu Mureş. Aici s-a distins ca unul din cei mai buni elevi ai şcolii, învăţând limbile greacă şi latină, pe care le asimilează foarte uşor. Fire generoasă, îşi ajuta colegii în pregătirea lecţiilor de limbă greacă, dar şi de matematică, făcându-şi astfel mulţi prieteni, printre care şi fiul baronului Petky. După terminarea gimnaziului, din 1824/1825 a urmat la Cluj cursuri de filosofie şi ştiinţe juridice, absolvindu-le în jurul anului 1829. În 1830 părăseşte Clujul cu o dublă calificare, de avocat şi profesor, însă, potrivit afirmaţiilor biografului său, Ioan Popea*, încă din 1829 era cancelist la Tabla Regească din Târgu Mureş. Aici s-a angajat la cancelaria protonotarului de religie unitariană, la sfatul unui coleg de facultate ungur. Prin lecturi stăruitoare şi-a îmbogăţit cunoştinţele juridice, reuşind astfel să obţină în scurt timp dreptul de a practica avocatura. În această calitate, a funcţionat până la sfârşitul anului 1836, pe lângă Judecătoria Comitatensă a Cetăţii de Baltă, ajutându-şi de multe ori consătenii, pe care îi asista gratuit la procese, unora plătindu-le şi cheltuielile de drum. În acelaşi an pleacă la Sibiu, unde ajunge secretarul episcopului Vasile Moga. Deşi avocatura era preferată atunci de tinerii români, David Almăș(i)anu (Almăjanu), se simte atras mai mult de cariera didactică. Ca ortodox, în condiţiile în care şcolile româneşti din Transilvania funcţionau sub egida bisericii, nu putea exercita această profesiune decât la cursurile de jumătate de an ale Seminarului teologic din Sibiu. Ca urmare, în 1837 a părăsit Transilvania şi s-a stabilit în Muntenia, biografii săi nepunându-se de acord asupra acestei perioade. Astfel, potrivit lui A. Bârseanu*, ar fi fost avocat la Cetatea de Baltă şi între anii 1836 şi 1838. Ajuns în Ţara Românească, s-a prezentat la directorul Şcoalelor de atunci, Petrache Poenaru. Acesta i-a oferit un post de corepetitor la limba latină într-un internat bucureştean pentru fiii de boieri, iar la 10 aug. 1837 a fost numit profesor la Vălenii de Munte, primind şi sarcina inspectării şcolilor din zonă. Prin cursurile sale, frecventate în principal de fiii preoţilor şi ai dascălilor, David Almăș(i)anu (Almăjanu) oferea acestora o pregătire pedagogică în sistem lancasterian, absolvenţii devenind învăţători. Pentru munca sa era răsplătit cu 350 de lei vechi pe lună, la care se adăuga plata unui servitor, locuinţă şi lemne pentru foc. Această şcoală se afla sub oblăduirea unui comitet, din care făcea parte şi boierul Al. Filipescu Drăjneanul. David Almăș(i)anu (Almăjanu) s-a făcut cunoscut treptat, nu doar în rândul elevilor şi nu numai prin istorioarele hazlii scoase pe seama sa, ci şi în rândul notabilităţilor din zonă. Cu aceştia din urmă se întâlnea frecvent la Casină, loc de lecturare a ziarelor româneşti şi străine, ultimele tălmăcite pentru unii din participanţi de către profesorul David Almăș(i)anu (Almăjanu). A fost unul dintre invitaţii obişnuiţi ai boierului Filipescu, la curtea căruia a făcut cunoştinţă cu o parte din elita politică a vremii (boierii Băleni, Câmpineni, Costache şi Iancu Filipescu şi chiar domnitorul Bibescu). Izbucnirea revoluţiei de la 1848 a dus la închiderea şcolilor, iar David Almăș(i)anu (Almăjanu) participă în calitate de comisar extraordinar. Arestat de ruşi, a fost întemniţat alături de alţi două sute de tineri la Mănăstirea Văcăreşti, unde a rămas trei luni. Eliberat, se întoarce la Vălenii de Munte, dar, după puţin timp, este din nou arestat şi dus sub escortă la Ploieşti, de unde evadează travestit în haine ţărăneşti, obţinute de la un negustor din Văleni. În drum spre Transilvania, se opreşte mai întâi la Mănăstirea Cheia, după care stă ascuns o vreme într-o peşteră. Trecând graniţa, ajunge la Săcele, unde, timp de trei săptămâni, se reface după aceste peripeţii la preotul Neagoe Popea şi apoi încă şase săptămâni la protopopul Ioan Popazu* din Brașov. Se implică din nou în evenimentele revoluţionare, de astă dată din Transilvania, îndeplinind pentru scurt timp funcţia de vicecomite (vicecăpitan) de Făgăraş, ales în urma adunării reprezentanţilor celor 70 de mii de români trăitori în district (12 nov. 1848). Se reîntoarce în Ţara Românească pe la Bran şi Câmpulung, fiind arestat pentru a treia oară de un comisar român ce îndeplinea ordinul ruşilor. Este dus la București şi închis pentru două săptămâni, trimis apoi sub escortă rusească la Mănăstirea Văcăreşti, pentru încă două luni şi jumătate, după care, eliberat la intervenţia consulului austriac, revine în Transilvania. În schimb, potrivit lui A. Bârseanu*, după ce între 1838 şi 1848 a fost profesor în Ţara Românească, ocupă funcţia de vicecomite al districtului Făgăraş (1848 – 1850), iar din 1850 până în februarie 1853 este asistent la „oficiul de dare din Făgăraş”. În 1852, dorind să se întoarcă în Ţara Românească, s-a abătut pe la Brașov, unde protopopul Popazu* l-a convins să se stabilească în oraş, ca profesor la gimnaziul românesc abia înfiinţat. Noul aşezământ avea nevoie de un corp profesoral alcătuit din cel puţin şase persoane, pentru a fi recunoscut de autorităţi ca „gimnaziu inferior privat cu drept de publicitate”. A predat mai întîi la clasa a IV-a, pe un salariu iniţial de 500 de florini, inferior celui din România. În urma examenului de calificare profesorală la consistoriul arhidiecezan din Sibiu (1 iul. 1874), a primit prin decret numirea ca profesor pentru limbile latină şi maghiară, predând pe lângă acestea şi limba română. Dovedeşte un talent pedagogic deosebit la orele de latină, V. Oniţiu* considerând că a fost şi cel dintâi care a încercat versificări în această limbă. Pentru elevi era un profesor sever şi drept, iar pentru colegi a devenit „Tata Almăşianu”, care toată viaţa a fost un idealist, însoţit de „(…) fratele lui geamăn – punga goală” (V. Oniţiu). Deşi veniturile sale erau modeste, David Almăș(i)anu (Almăjanu) oferea adesea sprijin profesorilor ce nu-şi primeau la timp salariile, precum şi găzduire elevilor săraci. Rămâne la această şcoală 32 de ani, până în 4 aug. 1884, când s-a pensionat, la venerabila vârstă de 77 de ani. La Brașov a dus o viaţă destul de retrasă, petrecându-şi timpul în tovărăşia clasicilor latini Titus Livius, Salustius, Virgilius şi Horatius, pe care-i citea în original, fără dicţionar. Exprimându-se cu uşurinţă în latină, compune în această limbă o întreagă serie de ode, închinate aniversării a 25 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, Regelui Carol I şi Reginei Elisabeta, Principelui Ferdinand şi Principesei Maria, cu ocazia căsătoriei acestora, lui T. Maiorescu la alegerea ca rector al Universității bucureştene, unor înalte feţe bisericeşti şi fratelui său, presbiterul Ioan Almăşianu. Pentru oda dedicată Academiei Române, David Almăș(i)anu (Almăjanu) a primit o scrisoare de recunoştinţă, semnată de preşedintele instituţiei la acea dată, B. P. Haşdeu, şi de secretarul general D. A. Sturdza. A purtat corespondenţă cu T. Maiorescu, scriindu-i că a primit Gazeta de Transilvania „cu minunatul Carmen, nu minunat fiindcă se adresează nemernicului de mine, ci minunat fiindcă e compus de dumneata, venerabilul bătrân care şi-a păstrat tinereţea ingeniului şi stă întru aceasta ca un exemplu de imitat înaintea noastră a tuturor (…) mă îndeamnă inima să-ţi scriu cel puţin aceste rânduri de mulţumire şi bucurie dumitale, căruia bine i se aplică vorba (…): «stăpân se face peste [cei] mari cel ce se mulţumeşte cu puţin (magna tenet, quem parva juvant)»’’. Între cei doi s-a purtat şi o corespondenţă oficială pe probleme legate de Eforia Şcoalelor şi ajutorul oferit de Maiorescu şcolilor braşovene, iar scrisorile se păstrează în arhiva bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Brașovului. Manifestă o preferinţă deosebită pentru V. Alecsandri, ca şi pentru omul politic C. Negri, nu face însă o politică partizană („nici cu albii, nici cu roşii”), considerându-se „român cu trup şi suflet”. David Almăș(i)anu (Almăjanu) era înzestrat cu o deosebită sensibilitate pentru frumuseţile naturii, fiind un îndrăgostit de drumeţie, despre care afirmă: „Ce frumuseţi, ce podoabe are oraşul nostru! Păcat numai că atât de puţini sunt care le preţuiesc; trebuie să vină străinii din Viena şi din Berlin ca să le spună braşovenilor câte podoabe au ei împrejurul oraşului lor!” Aceeaşi sensibilitate o avea faţă de muzică, afirmând că un om lipsit de acest simţ nu merită „să fie numit om cult”, iar despre melosul popular spunea: „numai muzica şi cântecele româneşti au putere fermecătoare asupra românului; numai ele îi încălzesc inima şi îi răpesc sufletul în sfere înalte cereşti. Aceasta este puterea cântecului românesc!” A activat în comitetul parohial al bisericii Sf. Nicolae, ajungând după pensionare preşedintele acestuia, iar în ultimii ani ai vieţii putea fi văzut plimbându-se pe sub Tâmpa, în redingotă neagră şi pălărie înaltă, salutat de tineri ca o veche glorie a gimnaziului (I. Popea). S-a stins din viaţă înainte de a împlini 90 de ani, iar la funeraliile din 29 mart. 1897 au rostit discursuri prof. I. Popea* şi parohul bisericii din Şchei dr. Vasile Saftu. Personalitatea sa a fost evocată şi după moarte de I. Popea şi V. Oniţiu*. Acesta din urmă considera că „un stejar falnic din generaţia idealistă de odinioară s-a prăbuşit prin moartea lui Almăşianu, iar figura sa nobilă face parte dintr-o specie care în această coadă de veac ce petrecem se stinge cu o înspăimântătoare rapiditate”.
Referinţe: Gross, J., Kronstädter Drucke, Kronstadt, 1886, poziţia 1515; [Necrolog], în Gazeta de Transilvania, 1897, nr. 70, p. 2; nr. 73, p. 3; Popea, Ioan, David Almăș(i)anu (Almăjanu) Schiţe biografice, Brașov, Tip. A. Mureşianu, 1897, 46 p. (cu foto); Oniţiu, V., David Almăș(i)anu (Almăjanu): Notiţe biografice, în Anuarul XXXIII al Gimnaziului Mare Public Român de religiune greco-orientală din Brașov, Brașov, 1897, p. 41-45; Idem, Conferinţele pedagogice ale Corpului Profesoral ţinute în anii şcolari 1894-1895, 1895-1896, 1896-1897, Brașov, Tip. A. Mureşianu, 1897, p. 169-173, 177 (cu foto); Voci din presă la moartea lui David Almăș(i)anu (Almăjanu) şi dr. I. Bozoceanu, în Anuarul XXXIII al Gimnaziului Mare Public Român de religiune greco-orientală din Brașov, 1897, p. 49; Oniţiu, V., David Almăș(i)anu (Almăjanu), în Familia, Pesta, Oradea, 1899, XXXV, p. 385-387; Bârseanu, Istoria, p. 94, 256, 337, 578 (cu foto); Popea, I., Un dascăl de pe vremuri. David Almăș(i)anu (Almăjanu), în Cuget clar, III, 1930, nr. 30, p. 535-542 (este reluat articolul publicat în 1897); Manolache, C. I., Un comisar de propagandă al revoluţiei de la 1848 – profesorul David Almăș(i)anu (Almăjanu), în File din trecutul istoric al judeţului Prahova, Ploieşti, Muzeul de istorie al judeţului Prahova, 1971, p. 169–175; Ţopan, Gr., Academia Română în conştiinţa profesorilor de la Brașov, în Cumidava, XII, Brașov, 1979-1981, p. 379-380; Oltean, Acte, p. 269-270, 273-275, 293, 294-295, 297-298, 306, 312, 331 [este publicată corespondenţa lui T. Maiorescu cu David Almăș(i)anu (Almăjanu), păstrată în Şcheii Brașovului; în cuprinsul scrisorilor sînt abordate numeroase aspecte: ajutorul acordat de liderul junimist şcolilor braşovene şi situaţia financiară a acestora, desfăşurarea unor procese, situaţia unor moşii arendate etc.]; Bodea, Cornelia, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, volumul 2, București, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1982, p. 945; Bărbaţi ai datoriei 1848-1849. Mic dicţionar, București, Editura Militară, 1984, p. 9; Puşcariu, Spiţa, p. 90, 122.
Fişă întocmită de Elvira Oros, Daniel Nazare.