ALDULEANU, Ioan (n. 1821, comuna Moieciu, județul Brașov – m. 30 apr./12 mai 1871, Budapesta), jurist. Cercetările arhivistului Bogdan Popovici de la Arhivele Naţionale din Brașov au dus la identificarea unor ascendenţi ai lui Ioan Alduleanu. Aflăm astfel că bunicul său patern se numea Todorachie Aldulea (m. 5 oct. 1819) şi era căsătorit cu Dobra (m. 1828). Împreună au avut patru copii: Todorachie, Nicolae, Cătălina şi Paraschiva. Nicolae s-a căsătorit în 1820 cu Neacşa (m. 1826), fiica protopopului Bratu Baiul* (vezi şi arborele genealogic al familiilor Baiul şi Baiulescu) şi împreună au avut un singur fiu, Ioan. Nicolae Aldulea, preot la Moieciul de Jos, a murit destul de tânăr la 15/27 mart. 1831, iar la moartea sa au fost certuri pentru împărţirea averii. Tânărul Ioan rămâne orfan de ambii părinţi la doar nouă ani (mama fiind moartă din 1826), de creşterea şi educaţia sa îngrijindu-se Nicolae Baiul*. De la 13 ani a fost luat sub ocrotirea diaconului Baiul, tatăl viitorului protopop Bartolomeu Baiulescu*, care l-a adus la gimnaziul catolic din Brașov. Aici a fost apreciat de către profesori, printre ei aflându-se şi Iacob Mureşianu*, în casa căruia Ioan Alduleanu era găzduit. A frecventat cursurile de filosofie ale Colegiului franciscan din Făgăraş, apoi a studiat dreptul la Târgu Mureş până în 1845 (potrivit Gazetei de Transilvania). Pentru că nu a obţinut funcţia de notar la Zărneşti, pe care şi-o dorea foarte mult şi pentru care a fost sprijinit de concetăţenii săi, ce au iniţiat chiar un proces în acest sens, Ioan Alduleanu merge la Sibiu, unde studiază dreptul timp de doi ani (1845-1846). La terminarea studiilor devine avocat la Brașov, profesând până în 1848. La 20 oct. 1847 s-a căsătorit cu Elena, n. Şandru. În timpul revoluţiei de la 1848, a fost admis notar districtual la Făgăraş, de către adunarea reprezentanţilor celor 70 de mii de români din districtul Făgăraş, din 12 nov. 1848. În timpul revoluţiei de la 1848, participă la Marea Adunare Naţională de la Blaj, fiind unul dintre secretarii Adunării. După înfrângerea revoluţiei de la 1848, a fost solicitat să participe la dezbaterile ce au marcat noua organizare a Ardealului, impunându-se în cadrul acestora prin profunzimea şi realismul viziunilor sale. Între timp i s-au născut două fiice, Maria, căsătorită cu Nicolau Siustaiu, preşedinte al judecătoriei districtuale în Făgăraş, şi Elena, căsătorită cu Atanasiu Cimponeriu, judecător supleant la Tabla regească din Pesta. A mai avut încă trei copii necăsătoriţi la moartea sa, Ioan, Constantin şi Eugenia. Ioan Alduleanu a făcut parte din Comisia permanentă de la Sibiu, care avea ca sarcină organizarea judecătorească. După desfiinţarea comisiei a fost încadrat ca asesor la „Tribunalul criminal’’ din Alba Iulia (1850), pentru ca apoi să devină consilier judecătoresc în Brașov. În 1858 a fost numit preşedintele Tribunalului urbarial din Brașov. Devine din 1861 consilier de stat pe lângă Guberniul Transilvaniei din Cluj. A dat dovadă de multă inteligenţă şi tact politic la Conferinţa naţionalităţilor transilvane de la Alba Iulia din 1861, la care au participat opt români, opt saşi şi 24 de maghiari. Face dovada aceloraşi calităţi şi la dezbaterile din cadrul Congresului bisericii ortodoxe, luptând cu multă abilitate pentru autonomia acestei instituţii. Tot în 1861, în luna martie, a participat la adunarea în care s-a stabilit proiectul final de statute ale asociaţiei ce a purtat numele de „Astra”, făcând parte din comisia de 16 persoane, însărcinată cu stabilirea acestui proiect, făcând parte din comitetul permanent al asociaţiei, ales de Conferinţa Naţională din 1861. Alături de Ioan Puşcariu*, ce a avut rolul cel mai important în elaborarea statutelor, Ioan Alduleanu a fost însărcinat de către plenul adunării cu elaborarea paragrafelor care nu ajunseseră a fi discutate de către comisie. Discuţii mai aprinse au avut loc la stabilirea numelui asociaţiei, iar lui Ioan Alduleanu i se datorează termenul de transilvană din denumirea asociaţiei. În 1863 participă la Dieta Transilvaniei, ca deputat al cercului III din districtul Făgăraş, din partea naţiunii române, fiind ales vicepreşedinte al acesteia. Se impune şi acum prin diplomaţie, reuşind să aplaneze o serie de divergenţe pe cale amiabilă. Prin conduita sa a câştigat atât simpatia şi încrederea românilor, cât şi a saşilor şi maghiarilor, care l-au considerat un mare patriot. Astfel, în şedinţa a XII-a a Dietei Transilvane din 14 aug. 1863, Ioan Alduleanu a atacat valabilitatea legilor de la 1848, ce consfinţeau uniunea Transilvaniei cu Ungaria, afirmând că în noua atmosferă politică aceste acte sunt lipsite de valoare legală. El consideră că “recâştigarea vieţii politice naţionale” trebuie să fie “baza şi sufletul edificiului Constituţiunei patriei”. În şedinţa a XXI-a din 1 sept. 1863, afirma că naţiunea română era pe deplin îndreptăţită să dorească şi să se bucure “întocmai de aceleaşi drepturi politice pe care le au şi de care se bucură naţiunea maghiară, secuiască şi săsească”. În 1864 a devenit vicepreşedinte al Tablei regeşti din Târgu Mureş, între 1863-1865 fiind şi membru al Senatului imperial habsburgic şi numărându-se printre cei 26 deputaţi ai acestuia, care au fost aleşi de Dieta Transilvaniei pentru a reprezenta interesele provinciei. Se impune şi aici, obţinând respectul unor mari personalităţi ale monarhiei. Implicat în dezbateri, în calitate de referent al comisiei de buget, a protestat energic faţă de diminuarea sumelor ce reveneau Transilvaniei. G. Bariţiu* îi aprecia „logica sa calmă, răzimată pe calcule matematice, de care adversarii nu putea scăpa’’. Alături de alţi reprezentanţi ai Ţării Făgăraşului (Ion Bran-Pop de Lemeny*, Ion Codru-Drăguşanu*, Ioan Puşcariu), a fost prezent la Sinodul Diecezan de la Sibiu, convocat la 22 mart. 1864, care a redactat o petiţie către împărat. În anul 1867 ajunge consilier la Ministerul de Justiţie din Budapesta şi totodată şef al biroului pentru afacerile Transilvaniei, iar din sept. 1869 este membru al Curţii de Casaţie din Budapesta. A fost membru al Astrei, implicându-se în activitatea bisericii ortodoxe din Transilvania, participând la adunările naţionale bisericeşti, precum şi la sinoadele şi congresele acesteia. Guvernul imperial i-a încredinţat multe sarcini delicate. A fost desemnat de E. Gojdu ca martor testamentar, implicându-se în materializarea testamentului acestuia, alături de ceilalţi nouă membri ai reprezentanţei fundaţionale ce purta numele generosului avocat mecenat, Ioan Alduleanu îndeplinind până la moarte funcţia de notar al comitetului de conducere. Pentru meritele sale a fost decorat în 1864 cu ordinul „Crucea de fier” clasa a III-a şi a fost ridicat la rangul de Cavaler ereditar. Blazonul său, în descrierea lui Ioan Cavaler de Puşcariu, cuprindea un scut împărţit în două câmpuri: în cel de sus de culoare roşie se observă fasciile, iar în cel de jos se vede un munte încoronat cu o coroană de aur, peste scut fiind două paveze încoronate. Din una din aceste paveze iese un turn înaripat, iar din cealaltă un vultur. Moare la Budapesta, pe neaşteptate, răpus de gută, în timp ce se afla la masă în mijlocul familiei. A fost înmormântat la 24 mai 1871, la cimitirul din Zărneşti. Unul din fiii săi a practicat dreptul în România, unde a ajuns judecător. Vorbind despre Ioan Alduleanu şi alţi prieteni morţi, G. Bariţiu considera că toţi aceştia „au cultivat toate virtuţile adevăraţilor patrioţi (…) [care] în acelaşi timp au ştiut să fie şi buni români, apărători imparţiali şi valoroşi totodată’’. De aceea, sublinia acelaşi G. Bariţiu, trebuie „să conservăm memoria lor pentru ca posteritatea să-i aibă de model”.
Referinţe: Gazeta de Transilvania, nr. 31, 15-27 apr. 1861, p. 131; Acte privitoare la urzirea şi înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, Sibiu, 1862, p. 19-37; Gazeta de Transilvania, nr. 43, 5 iun. 1863, p. 170; nr. 47, 19 iun. 1863, p. 186; Ziarul stenografic al Dietei transilvane conchemate la Sibiu pe 1 iul. 1863 prin rescript prea înalt, p. 94, 221; Gazeta de Transilvania, nr. 29, 26 mart./14 apr. 1865, p. 113; Bariţiu, G., Ioanu cav. Alduleanu, în Transilvania, 1871, IV, p. 141-142 [se consideră că a murit la 10 mai 1871 şi a fost îngropat la 21 mai 1871 la Zărneşti]; [Necrolog], în Gazeta de Transilvania, 1/13 mai 1871, p. 1; 12/24 mai 1871, p. 1; 15/27 mai 1871, p. 1, 2 (cuvânt funebru); Ioane Aldulianu, în Familia, Pesta, Oradea, 1871, VII, p. 217-218; Puşcariu, Date, partea a II-a, p. 2-3; Diaconovici, Enciclopedia, volumul I, p. 92; Păcăţian, T. V., Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, volumul II, Sibiu, 1902, p. 549, 703, 718; Fig. Contemp., p. 12 [faţă de Enciclopedia lui Diaconovici apar diferenţe de ani la funcţiile deţinute]; Minerva, p. 40; Adamescu, Dicţionarul, p. 1485; Muşlea, C., N. Baiul, în Ţara Bârsei, VIII, nr. 3, 1936, p. 235-236; Predescu, Enciclopedia, p. 18; Sofronie, M., Istoricul denumirii Astra şi sediile sale, în Cibinium, 1981, p. 52-53; Mândrea, Ioan, Tăutu, Eugen, Acţiuni politico-naţionale ale românilor din Ţara Făgăraşului în perioada liberalismului habsburgic, în Apulum, Alba-Iulia, 1982, p. 278, 282-284; Bariţiu, Părţi, volumul II, p. 36, 37; volumul III, p. 298-300 (cuvântare ţinută în Senat); vezi şi indice, p. 707 [oferă numeroase detalii despre activitatea sa]; George Bariţ şi contemporanii săi. Corespondenţă primită, Ştefan Pascu şi Iosif Pervain, volumul I-IX, București, Editura Minerva, 1973-1993, passim; Puşcariu, Spiţa, p. 87, 94; Josan, Nicolae, I. Puşcariu (1824-1912). Viaţa şi activitatea, Alba Iulia, 1997, passim; Lepădatu, Ioan, Vechi aşezări bârsene: oraşul Zărneşti, ediție îngrijită de Horia Salcă, Brașov, Editura Transilvania Expres, 1998, p. 35-37; Popovici, Bogdan, Moştenirea unui preot român la 1860, în Bună Ziua Brașov, 10 aug. 2000, p. 5; Stoian, Emil, Portrete din Bran, Brașov, Editura Dealul Melcilor, 2002, p. 23-24.
Fişă întocmită de Elvira Oros şi Daniel Nazare.