Despre George Bariţiu

BARIŢIU, George (n. 12/24 mai 1812, comuna Jucu de Jos, jud. Cluj – m. 20 apr./2 mai 1892, Sibiu), ziarist, istoric, folclorist, pedagog, om politic. În anul 1820 a fost înscris la Şcoala maghiară unitariană din Trascău (azi Remetea), după terminarea căreia, în toamna lui 1824 a frecventat gimnaziul din Blaj până în anul 1827. Începând cu 1827, îl găsim la Cluj înscris la Liceul romano-catolic al călugărilor piarişti. Între 1829-1830 a devenit student la Facultatea de Filosofie din Cluj. S-a reîntors la Blaj, unde a început pregătirea pentru o carieră teologică (1831-1835). Atras de teatru, la care mergea pe furiş încă din perioada studiilor clujene, a organizat la Blaj un teatru românesc. Atmosfera din „mica Romă” era radical schimbată după moartea episcopului Bob şi se anunţau vremuri de primeniri după ani întregi de stagnare. La 1 septembrie 1835, după ce a învăţat în particular limba franceză şi şi-a completat cunoştinţele de germană, nu practică teologia şi la îndemnul lui Simion Bărnuţiu, a ocupat catedra de fizică, recent creată, a liceului blăjan. În 1835 a fost chemat la Braşov de negustorii înstăriţi ai oraşului, ce aveau nevoie în lunile de vacanţă de un meditator la limba latină pentru copiii lor. Braşovul, un oraş cunoscut pentru el doar ca o „cetate între munţi”, l-a impresionat de la început, în contrast cu clişeele din epocă, ce circulau la Blaj, care considerau oraşul de sub Tâmpa un adevărat cuib al schismaticilor şi chiar al turcilor. A revenit aici în anul următor, comunitatea românească de aici dorindu-l profesor la noua şcoală din Cetate, înfiinţată în 1834. A rămas la Braşov 42 de ani, legându-şi destinul de acest oraş. Este unul din precursorii contabilităţii la noi, dovedind o pregătire economică ce va răzbate mai târziu şi în coloanele ziarelor. Era un dascăl valoros, cunoscător a cinci limbi străine, latina, germana, maghiara, franceza şi italiana, care-l va recomanda mai târziu pentru cariera de ziarist şi cea de notar. La 1 august 1845, ameninţat de o gravă boală este obligat să se retragă din învăţământ, pentru a se dedica doar presei. A făcut eforturi pentru înfiinţarea gimnaziului românesc braşovean inaugurat la 1 octombrie 1850. Cea mai importantă latură a activităţii sale, cea de ziarist, avea să fie începută tot la Braşov, după ce Foaia Duminecii a lui I. Barac nu a reuşit să se impună, românii fiind doritori de o gazetă politică care să le exprime aspiraţiile. Debutează publicistic în Foaie de săptămână (3 iulie 1837) ce traducea informaţii politice din ziarul german Siebenbürger Wochenblatt. Aceasta îşi încetează apariţia după o săptămână, iar negustorul Rudolf Orghidan, până atunci sprijinitorul apariţiei unui ziar românesc, se retrage, astfel încât Johann Gött, împreună cu George Bariţiu, lansează la 1 ianuarie 1838 Foaie literară. Tot împreună, la 12 martie 1838, au scos primul număr al Gazetei de Transilvania, prima gazetă politică a românilor ardeleni, pentru ca la 2 iulie acelaşi an Foaie literară să adopte numele revistei germane a lui Gött (Blätter für Geist, Gemüth und Literatur – Foaie pentru minte, inimă şi literatură). Mai târziu, Gazeta de Transilvania s-a numit Gazeta Transilvania (3 ianuarie 1849), iar de la 1 decembrie 1849 şi până la încetarea apariţiei în 1945, Gazeta Transilvaniei. Întreaga sa activitate la aceste publicaţii va fi pusă sub semnul maximei: „Folositoriul trebuie să cumpănească pe cele desfătătoare” (Foaie pentru minte nr. 2, iulie 1838). Devenit ziarist de profesie, a alcătuit şi câteva materiale teoretice pe această temă. Nu a neglijat nici traducerile şi în acest domeniu fiind un bun teoretician, dar şi un talentat traducător din Schiller, Shakespeare, Dickens (tălmăcit pentru prima dată în limba română), Cicero. Pe ansamblu, activitatea lui pe tărâm literar a jucat un rol asemănător în Transilvania cu cel al lui G. Asachi în Moldova şi I. H. Rădulescu în Muntenia. Deviza sa ziaristică mărturisită în programul Gazetei de Transilvania a fost, „Deşteaptă-te şi tu române!”, cu zece ani înaintea cunoscutului marş al lui A. Mureşanu. A militat pentru înfiinţarea unei tipografii româneşti şi a fabricii de hârtie de la Zărneşti. Noua tipografie românească, pentru care s-a primit o autorizaţie, a avut direcţia şi capitalul românesc, dar a fost nevoită ca o consecinţă a politicii breslelor să apeleze la serviciile a doi tipografi saşi: Wilhelm Römer şi J. Kammer. Numărul total al scrisorilor sale redactate de-a lungul vieţii sale lungi şi zbuciumate a fost de aproximativ 11.000. În această perioadă s-a simţit atras şi de lexicografie şi a redactat împreună cu Gavril Munteanu un Dicţionar german-român (1853-1854). În 1857, dicţionarul a avut şi o versiune româno-germană, scrisă de Bariţiu împreună cu medicul A. Polizu. În 1869 apare la Bv. şi un Dicţionar maghiar român (Magyar-román szótár). După instituirea dualismului, în opoziţie cu A. Şaguna, a devenit teoreticianul direcţiei pasiviste ce se va impune în viaţa politică a românilor până în 1905. S-a numărat printre fondatorii Partidului Naţional Român (1869). La 1 iulie 1884, este proclamat preşedinte al Comitetului PNR şi a fost unul din iniţiatorii Memorandumului din 1892. În 1877 se va muta de la Braşov la Sibiu (la 66 de ani). A abandonat definitiv pana de ziarist pentru a se consacra activităţii de istoric. Concepută în trei volume (vol. I – 1683 – 1848; vol. II – 1848 – 1860; vol. III 1860 – 1883), necesitând şase ani de muncă şi scrisă sub forma unor biografii, lucrarea sa Părţi alese din istoria Transilvaniei reconstituie prin cele 2000 de pagini ale sale istoria epocii sale. Timp de trei decenii se va implica în activitatea ASTREI căreia i-a fost secretar sub patru preşedinţi, iar la 6 august 1888 a fost ales prin „aclamaţiune” preşedinte al Astrei până la moarte. În cadrul Societăţii Literare Române de la Bucureşti, a militat pentru transformarea acesteia în Academie, pentru publicarea dezbaterilor acesteia (în Anale). A avut o contribuţie importantă în redactarea statutelor Academiei Române, în funcţiune până la 1948. Timp de 25 de ani a participat la toate sesiunile Academiei, a fost ales preşedinte al secţiei istorice, fiind iniţiator al discursurilor de recepţie ale noilor membrii. Ca o încununare a tuturor acestor merite, a devenit în şedinţa din 24 martie 1893 preşedintele Academiei Române, funcţie de care nu va apuca să se bucure decât câteva săptămâni pentru că la 20 apr./2 mai 1993 moartea l-a răpit de la această nobilă misiune. A fost un polihistor, cum va fi în secolul viitor N. Iorga, a adunat peste două mii de documente ce în parte au intrat în Părţi alese, fără a avea şanse de a fi inserate într-o colecţie similară celei a lui D. A. Sturdza şi E. Hurmuzachi. I. Vulcan l-a aşezat încă de la 1869 în Pantheonul român, iar la 80 de ani a fost omagiat de toţi românii. Deşi prin testament a cerut să fie înmormântat „ca simplu cetăţean al unei ţări spoliate”, totuşi contemporanii nu i-au respectat vrerea, ci l-au petrecut dincolo cu toate onorurile. A trăit într-o vreme când „totul trebuie făcut simultan” pentru că „românii nu au timp de pierdut cu nimicuri”, cum însuşi a mărturisit-o. A fost printre puţinii intelectuali ce au dus greul în toate domeniile, deşi a rămas un adept al specializării. Ultimul deziderat l-a ilustrat admirabil ca ziarist, poate ziaristul secolului naţionalităţilor, ce a avut ca normă morală cugetarea: „Labor ipse voluptas”, iar ca deviză preferată „Gutta cavat lapidem, non vi, seo sape cadendo” („Picătura sapă piatra, nu prin putere, ci prin căderea continuă”). La Braşov numele său îl poartă Biblioteca Judeţană şi una din universităţile private, precum şi una din cele mai importante străzi, iar statuia sa străjuieşte Livada Poştei, amintind de un model exemplar de personalitate deschisă şi tolerantă, disciplinată şi muncitoare.

Referinţe şi bibliografie: Netea, Vasile, George Bariţiu, Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, 362 p. (monografia rămasă şi acum cea mai valoroasă, cu o cuprinzătoare bibliografie)