Monumente din Brașov
Biserica Neagră din Brașov
Este biserica comunității parohiale Honterus din Brașov, din cadrul Bisericii Evanghelice C.A. din România și se află în Curtea Honterus nr. 2. Se numește Biserica Neagră fiindcă a ars la marele incendiu al orașului din anul 1689 și a rămas mult timp după aceea o ruină înnegrită de fum. Acest nume, inițial numai popular, s-a impus în secolul al XX-lea și ca denumire oficială a monumentului. Biserica Neagră este cea mai mare clădire de cult din România (lungime circa 90 metri, lățime 25-37 metri, înălțimea zidurilor 21 metri, coama acoperișului 42 metri, înălțimea turnului la cruce 65 metri) și “cea mai mare biserică-hală”, având toate navele de aceeași înălțime – la est de Viena și una din cele mai mari clădiri de cult medieval între Domul “Sf. Ștefan” din Viena și “Hagia Sofia” din Istanbul. Biserica Neagră posedă “cea mai mare orgă mecanică din România” (circa 4.000 de fluiere, patru manuale cu câte 56 de taste, un pedalier cu 27 de taste, 76 de registre, dispunând de 63 de registre sonore), având un timbru deosebit de frumos și o acustică bună. Totodată, Biserica Neagră posedă „cea mai mare colecție de covoare orientale vechi din Asia Mică”, atât în România cât și în Europa, în afara Turciei, desigur. De asemenea, această biserică are „cel mai mare clopot mobil din România”, circa 6.000 de kilograme. Biserica Neagră de astăzi se înalță pe locul unei biserici romanice mai vechi din secolul al XIII-lea, distrusă în marea invazie mongolă din 1241. Construcția actuală a început în anul 1383, când Brașovul se afla într-o perioadă de dezvoltare culturală și economică puternică, fiind “cel mai însemnat oraș comercial și industrial la granița Transilvaniei cu Țara Românească”. Invazia turcilor din 1421 a întrerupt lucrările de construcție a bisericii, orașul fiind nevoit să se concentreze asupra fortificațiilor, dar au fost continuate mai târziu după un plan mult simplificat. Din cauza unui cutremur de proporții în 1471, turnul sudic nu a fost construit până la înălțimea intenționată. Anul 1477 poate fi considerat anul încheierii lucrărilor de construcție a bisericii, în 1499 se menționează o orgă nouă, iar mai târziu s-au mai efectuat lucrări la turn prin care i s-au adăugat un ceas și clopote în 1514. Biserica, inițial romano-catolică a primit hramul Sfânta Maria (Marienkirche), fapt dovedit și astăzi de fresca Mariei, aflată în hala porții sudice. Marele incendiu din 21 aprilie 1689 a cuprins și biserica parohială, distrugând acoperișul și mobilierul din interior. Atunci au început lucrări de renovare extinse care au conferit interiorului un aspect baroc. Tot în această perioadă s-au construit și galeriile pentru ca biserica să poată face față numărului tot mai mare de enoriași care luau parte la slujbe. Lucrările au fost încheiate în 1722, odată cu noua inaugurare. Grav avariată după incendiu, Biserica Neagră a fost refăcută cu ajutorul unor meșteri veniți din orașul hanseatic Danzig, pentru că meșterii locali nu mai știau să închidă bolți de dimensiuni atât de mari, noile bolți, însă, fiind în stil baroc, nu gotic. Planul utilizat de către arhitecți a fost acela de bazilică cu trei nave, egale ca înălțime, înscriindu-se în tipul de biserici–hală preferate în secolele XV-XVI în spațiul german, de unde proveneau de altfel unii dintre arhitecți și meșteri. Cu excepția Muzeului Topkapî din Istanbul, Biserica Neagră posedă “cea mai mare colecție de covoare orientale din Europa”, datând din secolele XV-XVI, interiorul Bisericii Negre fiind dominat de splendoarea de culori a celor aproximativ 110 covoare orientale expuse.
Colegiul Național “Johannes Honterus” din Brașov
Colegiul Național „Johannes Honterus” din Brașov este una dintre cele mai vechi instituții de învățământ de pe teritoriul actual al României, atestat din 1541 ca gimnaziu superior evanghelic săsesc, cu predare în limba germană. Sediul se află în imediata vecinătate a Bisericii Negre. Corpul B al Colegiului Național „Johannes Honterus” se situează spre sud de Biserica Neagră, pe locul primei școli umaniste înființate de către Johannes Honterus care i-a pus piatra de temelie la 26 aprilie 1541. În urma cutremurului din 1738 clădirea a suferit pagube mari și a fost reconstruită în anii 1743-1748. În anii 1834-1835 edificiul a fost extins cu încă două etaje, după planurile arhitectului Andreas Dieners. În perioada 1918-1939, la etajul al doilea corpului al B și C al Liceului „Honterus” a funcționat Muzeul Săsesc al Țării Bârsei. În prezent, Corpul B este declarat monument istoric. Un corp nou de clădire a fost dat în funcțiune în anul 1912, în afara zidurilor cetății, lângă Turnul Negru din Brașov. În anul 1948, liceul a fost expropriat Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România și transformat în liceu de stat, cu numele „Liceul Nr. 2”, titlul de „colegiu național” fiind acordat instituției în septembrie 2019, până atunci acesta fiind liceu.
Piața Sfatului
Piața Sfatului, situată în mijlocul centrului istoric al Brașovului (Cetatea), a reprezentat, de-a lungul timpului, un important centru comercial, social și cultural. Începând cu anul 1520, Piața Sfatului din Brașov, numită în acea vreme Marktplatz, a obținut dreptul de a organiza târguri. În piață se ajungea prin strada Vămii (actuala Mureșenilor), după ce se trecea prin Poarta Vămii, una dintre “cele mai vechi porți ale fortificațiilor cetății”, pe aici intrând carele cu mărfurile negustorilor, iar pe strada Vămii, la nr. 12, funcționa vama unde se plăteau taxele pentru produsele introduse în cetate. Încă din perioada Evului Mediu, Piața Sfatului aduna cu ocazia târgurilor numeroși negustori sași, unguri și români. În jurul fostei primării a orașului, (actuala Casa Sfatului), fiecare negustor trebuia să își așeze marfa într-un anumit loc, urmând ca funcționarii orașului să se asigure că locurile acestea sunt respectate de către negustori. În Piața Sfatului a existat în perioada medievală „Stâlpul infamiei”, unde erau judecate vrăjitoarele și se aplicau public pedepse corporale acelora găsiți vinovați. Aici, în anul 1688, a fost decapitat Stefan Stener, șeful breslei cizmarilor, care s-a împotrivit intrării austriecilor în oraș. Aspectul impozant și medieval al pieței este dat de arhitectura caselor care o împrejmuiesc, clădiri istorice care datează de secole, unele suferind modificări de-a lungul timpului, dar au păstrat în majoritate aspectul lor inițial. Multe din grădinile din dosul caselor din Șirul Inului, ca și cele din Târgul Cailor și din strada Vămii au dispărut, negustorii din aceste părți folosind orice metru pătrat pentru depozitele lor de mărfuri.
Casa Sfatului
Casa Sfatului din Brașov, vechea primărie situată în Piața Sfatului din centrul istoric al orașului, reprezintă “cel mai important monument laic al Brașovului”.Iniţial a fost doar un “turn de supraveghere”, ale cărui baze se aflau pe cele ale actualului turn și care a suferit doar refaceri exterioare de-a lungul timpului, clădirea care face corp cu el fiind construită ulterior. Din turn se supraveghea podul peste pârâul care curgea prin piață venind din Șchei și care se despărțea aici în două ramuri, una curgând spre Brașovechi prin strada Vămii și cealaltă spre Blumăna prin Ulița Căldărarilor. Începutul unei construcții pe locul Casei Sfatului este atestat documentar în urmă cu mai bine de 600 de ani, la data de 23 decembrie 1420, când a fost încheiat un acord între Adunarea Districtului Țării Bârsei și Breasla Blănarilor privitoare la construcție, în acest document menționându-se că reprezentanții Breslei Blănarilor brașoveni au îngăduit celor 9 comune ale „Provinciei Țara Bârsei” să-și construiască deasupra bolții de vânzare a breslei o cameră pentru „acordarea dreptății” și pentru ședințele magistratului. Clădirea a fost construită în etape, motiv pentru care se pot observa și astăzi diferitele stiluri de arhitectură. În partea de jos se observă stilul gotic, iar la etaj stilul renascentist și baroc. În secolul al XVI-lea turnul era străjuit de patru turnulețe, semn că orașul avea dreptul de a pronunța sentințe capitale, „Jus Gladii”. Clădirea are formă pătrată, cu subsol, parter, un etaj și mansardă, turnul are șapte etaje, 58 de metri înălțime și este construit pe latura de est, cea mai veche parte a clădirii, intrarea fiind pe latura vestică. Ceasul care se află acum în turn datează din anul 1892, arată similar cu cel dinaintea sa, a fost adus din Germania și are cadrane pe toate cele patru laturi și în ciuda vechimii sale, încă afișeză ora cu exactitate.
Poarta Ecaterinei
Poarta Ecaterinei a fost una dintre porțile fortificațiilor Cetății Brașovului, situată la mijlocul laturii de sud-vest, între Bastionul Țesătorilor și Bastionul Fierarilor. Ca parte a zidului de sud-vest al ansamblului fortificațiilor orașului, Poarta Ecaterinei este declarată monument istoric. Poarta asigura trecerea prin zidul dublu al cetății, fiind, pentru aproape trei secole, singura poartă a orașului spre Șchei. Astăzi a mai rămas doar turnul porții exterioare. În realitate, Poarta Ecaterinei, la fel ca și porțile zidului de nord-est al cetății (Poarta Principală, Poarta Vămii cea veche, Poarta Străzii Negre), erau fiecare un mare complex de fortificații, adevărate fortărețe cu bastioane și turnuri. Poarta zidului de sud-vest al cetății a fost construită probabil în secolul al XV-lea, odată cu ridicarea zidurilor, dar a fost menționată în documente pentru prima dată doar în anul 1517, ca „Poarta Sfântului Duh” („Porta Corporis Christi”). Numele provenea de la Capela Sfântului Duh (Corpus Christi), care era situată lângă strada Orfelinatului (actuala stradă Poarta Șchei). Poarta, apărată de breasla croitorilor, a fost distrusă în urma furtunii și a inundației din 24 august 1526, după care a început construcția noii porți. Fiind situată la capătul străzii Ecaterinei, care la rândul ei a preluat numele de la mănăstirea de călugărițe ce fusese acolo, poarta a primit denumirea de „Poarta Ecaterinei” („Porta Sanctae Katherinae”, cum apare în documentele vremii), aceasta fiind denumită și „Porta Superior” datorită locației sale spre munte, spre Șchei, numit de sași „Obere Vorstadt” (cartierul de sus). Construcția turnului porții exterioare a fost finalizată la 17 septembrie 1559. Poarta a fost deteriorată de incendiile din anii 1689 și 1759, ca și de cutremurul din 1738, fiind ulterior reparată. Poarta Ecaterinei se întindea de la actualul Corp S al Universității „Transilvania” (Facultatea de Silvicultură), unde era moara porții, până dincolo de actuala Poartă Șchei. Documentele menționează că pentru fiecare din cele 8 guri de tragere ale turnului au fost aduse bombarde de la Praga.
Poarta Șchei
Poarta Șchei, singura poartă care a supraviețuit integral din vechea cetate, a fost una dintre porțile fortificațiilor cetății Brașovului. Ca parte a zidului de sud-vest al ansamblului fortificațiilor orașului, Poarta Șchei este declarată monument istoric. Stabiliți inițial în Brașovechi, din cauza inundațiilor și din motive strategice (incursiunile tătarilor, urmate de invaziile turcești), începând din secolul al XIV-lea sașii s-au mutat spre Muntele Tâmpa și au început să construiască fortificații de apărare. Între anii 1400 și 1427 orașul a fost împrejmuit cu ziduri și turnuri de apărare, devenind astfel o fortificație renumită – Cetatea. Edificată din piatră și cărămidă, sub forma unui arc de triumf, Poarta Șchei este caracteristică pentru arhitectura și stilul neoclasic ce dominau în acea perioadă. Poarta are trei arcade, una principală, mare, pentru vehicule și alte două mai mici, secundare, destinate pietonilor, în laterale.
Strada Sforii
Strada Sforii este o stradă pietonală din Centrul istoric al Brașovului (Cetatea), care face legătura între străzile Cerbului și Poarta Șchei. Existența străzii este atestată în documentele din secolul al XVII-lea ca un “simplu coridor”, pentru a ajuta munca pompierilor. Lățimea Străzii Sforii variază între 1,11 și 1,35 m, ceea ce îi conferă titlul de „cea mai îngustă stradă a municipiului Brașov”. Strada Sforii, cu o lungime de 80 de metri, reflectă tendințele de urbanizare a Brașovului medieval. Strada delimita la origine spațiul dintre două „decurii”, care semnifică grupuri de câte zece case, specifice sistemului urbanistic medieval implementat în interiorul cetății. Legenda străzii spune că aceasta era unul dintre locurile preferate ale îndrăgosțitilor din perioada medievală. Strada Sforii este „cea de a treia cea mai îngustă stradă a Europei” (după Spreuerhofstraße din Reutlingen, Germania care are o lățime cuprinsă între 31 și 50 cm și Parliament Street din Exeter, comitatul Devon, Anglia cu o lățime aproximativă de 122 cm). A fost restaurată, marcată și iluminată în anul 2003, pentru a fi redată în condiții cât mai bune circuitului turistic.
Bastionul Țesătorilor
Situat în colțul de sud al Cetății Brașov (centrul istoric al orașului), Bastionul Țesătorilor are o formă hexagonală și ocupă o suprafață de 1.616 de metri pătrați. Zidurile sale au o grosime cuprinsă între 4 metri la bază și 1 metru la cel de-al patrulea nivel al construcției. Construit de către breasla țesătorilor pe patru nivele, cu ambrazuri, guri de păcură și cu două turnuri de strajă, bastionul are o arhitectură unică în sud-estul Europei. Fiind cruțat de marele incendiu de la Brașov din 1689, bastionul se păstrează în forma sa originală. Ca parte a zidului de sud-vest al ansamblului fortificațiilor orașului, Bastionul Țesătorilor este declarat monument istoric. Construit, apărat și întreținut de bresla țesătorilor de in, a fost ridicat în două etape, între anii 1421 – 1436 și 1570 – 1573, fiind conceput ca să poată rezista ca o fortificație independentă. Cele dintâi lucrări de construcție ale bastionului au avut loc între anii 1421 și 1436, odată cu ridicarea primelor ziduri ale fortificațiilor Brașovului, când au fost edificate primele două nivele dintre cele trei galerii de luptă. Acestea au fost amenajate cu guri mari de tragere pentru armele de foc de calibru mare (bombarde), ambrazuri pentru archebuze, precum și cu guri de păcură pentru aruncarea materialelor incendiare. Bastionul a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1522. În 1554 fortificațiile din partea de sud-vest au fost întărite prin ridicarea unui al doilea zid de apărare. Inițial, bastionul a fost conectat la Turnul Cuțitarilor de pe partea laterală a Tâmpei printr-o secțiune de zid joasă. Etajele superioare, construite între anii 1570 și 1573, erau destinate armelor de calibru mic, care puteau fi folosite prin gurile de tragere înguste, de formă circulară, prezente pe tot parcursul traseului galeriilor de tragere construite din bârne solide de stejar. Tot atunci au fost ridicate și două turnuri de veghe destinate corpului de gardă care supraveghea orașul atât din punct de vedere militar, cât și pentru observarea unor eventuale incendii. Evoluția tehnicii de luptă, în special a armelor de foc, a dus la pierderea importanței bastionului ca obiectiv militar. De aceea, încă din anii 1750 – 1800, bastionul a fost abandonat ca fortificație de apărare, acesta îndeplinind apoi diferite alte funcții printre care și aceea de depozitare a documentelor breslei, de sediu pentru întrunirile dedicate instrucției militare sau confirmării ucenicilor în meșteșugul țesătoriei. Pe fațada intrării în incintă se află, gravat într-o grindă de susținere a plafonului, anul 1807, atunci fiind construite cele trei încăperi destinate atelierelor școlare pentru pregătirea viitorilor meșteșugari ai orașului, o cameră de santinelă și o sală de bal și nunți („Hochzeitsaal”). Pe interiorul zidurilor sunt galerii din lemn de stejar pe trei și patru nivele. În anul 1800 s-au construit două încăperi pentru festivitățile breslei țesătorilor, iar în 1807, când bastionul și-a pierdut funcția de apărare, și o căsuță în fața intrării. Fiind parte a Muzeului Județean de Istorie din Brașov, în Bastionul Țesătorilor se află o expoziție ce cuprinde materiale documentare precum și obiecte provenite, în urma săpăturilor arheologice, din sistemul de fortificații al Țării Bârsei premergător secolului al XIV-lea. Sunt expuse astfel fragmente de armură, cămăși de zale sau arme albe specifice Evului Mediu. Printre acestea se remarcă paloșul de doua mâini din secolul al XIII-lea descoperit în Cetatea Brașovului. Printre exponate se găsesc și imagini ale Cetății Brașovului, imagini realizate dupa vechile gravuri, inclusiv macheta la scară 1:200 a vechii cetăți a Brașovului, realizată în anul 1896 de profesorul Friedrich Herman, precum și o machetă a Șcheiului realizată ulterior. În prezent aici este prezentată expoziția permanentă „Bastionul Țesătorilor – Brașovul/ 3 M”.
După Ziduri
Aleea „După ziduri”, unul dintre obiectivele turistice ale Brașovului, este promenada care însoțește pârâul Graft de-a lungul zidurilor și bastioanelor din partea nord-vestică a fortificațiilor medievale ale Brașovului. Aleea „După ziduri” conduce de-a lungul laturii fortificate de nord-vest a Cetății Brașovului și spre Romuri, o zonă care adăpostește două turnuri care făceau parte din fortificațiile exterioare ale Cetății, Turnul Alb și Turnul Negru. Tot aici se pot privi vechile clădiri din spatele zidurilor, a căror formă lasă impresia unor mici cetăți bine închise. Se poate observa un spațiu între zidul exterior și primele case, spațiu delimitat de alte ziduri și de niște turnuri mai mici, denumit zwinger și repartizat diferitelor bresle pentru apărare în cazul unui atac dușman. De la Bastionul Fierarilor, transformat la începutul secolului al XX-lea în Arhivele Statului, în jos era zwinger-ul Măcelarilor urmat de zwinger-ul Mănușarilor. Aproximativ la mijlocul lungimii zidurilor, exact sub Turnul Alb, drumul este blocat de Bastionul Graft, care constituie un pod peste pârâu. În anii 1968-1969, o parte din vechile fortificații După ziduri a fost restaurată și, pe lângă ele, amenajat și un “plăcut drum de plimbare”, care pune în valoare aceste monumente. În anul 2001, acoperișul bastionului Graft a fost parțial distrus de un incendiu, dar în vara anului 2002 s-au luat „binevenite măsuri de restaurare a Bastionului Graft și a arcului de sprijin”.
Turnul Alb
Acest turn ține de fortificațiile exterioare ale Brașovului medieval, fiind situat pe un bot de stâncă al Dealului Romurilor, în partea de nord a orașului, la circa 60 de metri distanță și la peste 30 de metri diferență de nivel față de zidurile urbei. Turnul Alb are un plan de semicerc închis, având partea rotundă îndreptată spre deal, înaltă de 18 metri, iar partea dreaptă spre oraș, înaltă de 20 de metri. Zidurile puternice ale turnului au la bază o grosime de circa 4 metri. În interiorul Turnului Alb existau cinci nivele de galerii de lemn pentru apărători și paznici, care spre exterior aveau guri de tragere pentru puști și chiar pentru tunuri mici. Partea superioară a turnului era prevăzută cu creneluri. Aflându-se la 59 de metri depărtare de zidul cetății, turnul comunica cu aceasta printr-un pod mobil ce făcea legătura între turn și Bastionul Graft. Potrivit vechilor cronici, Turnul Alb a fost edificat în anul 1404 sau 1460, numele primindu-l de la tencuiala de culoare deschisă, spre deosebire de Turnul Negru, înnegrit de incendiul provocat de un trăznet. În 1678, breasla cositorilor a răscumpărat obligația de apărare a turnului, numărul meșterilor fiind scăzut. Cu ocazia marelui incendiu din 21 aprilie 1689, focul dus de un vânt puternic a cuprins și Turnul Alb, care a ars, fiind renovat de abia în 1723. Alte acțiuni de restaurare au fost efectuate în 1902, 1974, 2002 și 2005 – 2006. Astăzi deține un punct muzeal.
Turnul Negru
Este unul dintre cele patru turnuri de observație ale Cetății Brașovului construit ca o fortificație independentă amplasată în afara zidurilor cetății, înaltă de peste 11 metri. Situat la mică distanță de Bastionul Fierarilor, pe botul de stâncă pe Dealul Romurilor, Turnul Negru din Brașov domina Șcheii cu dimensiunile sale, el trebuind să împiedice apropierea dușmanilor de zidurile orașului, care aici erau la mai puțin de 5 metri de stâncă (abia în 1819 – 1820 trecerea a fost lărgită). Ocupând o suprafață de 50 de metri pătrați, Turnul Negru are 11 metri în înălțime, iar zidurile sale măsoară la bază 2 metri grosime. Prezintă șase goluri de tragere pe fiecare față a sa, dispuse pe trei rânduri de atac. În interior are trei galerii etajate și, mai demult, turnul poseda un sistem de legătură cu Cetatea printr-un pod mobil ce se lăsa până la Bastionul Fierarilor. Turnul Negru datează din secolul XV, fiind construit concomitent cu Turnul Alb, totuși, prima mențiune documentară a turnului datează din 1541. Acoperișul inițial nu se mai păstrează, fiind distrus de trăznet, la 23 iulie 1559, și de incendiul din 1689 – care a înnegrit zidurile turnului și i-a dat denumirea de azi. A mai fost distrus de trăznet în 1696, dar a fost refăcut, așa cum ne arată o stampă din 1735. În timpul epidemiei de ciumă din 1756, se pare că Turnul Negru a fost folosit ultima dată ca adăpost și punct de pază pentru paznicii cordonului sanitar din jurul orașului. În caz de primejdie, un lanț gros de fier între stâncă și bastion oprea comunicația cu După zidurile de Jos. Acoperișul, existent încă la 1796, datorită vitregiilor timpului, a făcut la 1827 obiectul unei cereri de restaurare, dar, întrucât nu aducea venituri orașului, cererea nu a fost aprobată. Abia în 1900 s-a pus problema restaurării monumentului, efectuându-se o consolidare a zidurilor la partea lor superioară în anul 1901. În noaptea de 3 spre 4 iulie 1991, zidul sudic al turnului s-a prăbușit după o ploaie torențială. Restaurarea a avut loc însă de abia în 1996. Astăzi deține un punct muzeal.
Bastionul Curelarilor
Colțul de nord al fortificațiilor Brașovului medieval era ocupat de Bastionul Curelarilor. Acesta avea forma literei „U” sau de potcoavă, Bastionul avea o lungime de peste 40 de metri, o lățime variind între și 14 până la 17. Perimetrul exterior măsura 102 metri, iar înălțimea zidurilor era de 15 metri. Zidurile măsurau la bază peste 4 metri în grosime, care se reducea apoi până la doi metri. Potrivit inventarului armamentului orășenesc din anul 1562, în Bastionul Curelarilor existau la acea dată 31 de puști grele (bombarde), 5 puști de mână, un tun mic și 1½ chintale praf de pușcă. Prima mențiune documentară a fortificației datează din anul 1525. Ca și Bastionul Țesătorilor și cel al Fierarilor, Bastionul Curelarilor avea trei nivele și un turn de observație. Incendiul din 1689 a lăsat neatinsă fortificația. Ruinat în mare parte, a fost demolat în anul 1887, pe locul lui construindu-se Casa Baiulescu.
Monumente din Șcheii Brașovului
Biserica Sf. Nicolae
Biserica „Sfântul Nicolae” din Brașov este „cea mai veche biserică ortodoxă din municipiul Brașov”, ea constituind de-a lungul timpului centrul cel mai important pentru viața spirituală, culturală și artistică a românilor din Țara Bârsei. Biserica este parte a unui ansamblu de monumente istorice aflate în Piața Unirii din Șcheii Brașovului, sub numele de Ansamblul bisericii „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului. Ansamblul este format din patru monumente: Biserica „Sf. Nicolae”, cu paraclisele („Buna Vestire” și „Înălțarea Domnului”); Fosta școală românească, azi muzeu; Chilii și Zidul de incintă. Biserica „Sf. Nicolae” a fost construită pe locul unde se găsea o cruce de lemn cu șindrilă din anul 1292 și unde a fost ridicată apoi o biserică din lemn, ca loc de închinare al românilor ortodocși din Șcheii Brașovului. Acest lucru a fost atestat de bula emisă de Papa Bonifaciu al IX-lea în anul 1399, prin care se cerea convertirea „schismaticilor” din acest centru ortodox concentrat în jurul lăcașului de cult din Șchei. Deși nu se cunosc datele precise ale construirii bisericii, cronicile locale, începând cu cea a protopopului Vasile (din 1628) și a lui Radu Tempea II (din 1741), continuate de mulți alți cronicari, au surprins sporadic momente de evoluție în construirea bisericii. Biserica nu a rămas așa cum a fost clădită inițial, ci a fost mereu refăcută în decursul timpului. Biserica este construită din cărămidă și piatră, la fel și paraclisele adiacente, ea fiind formată dintr-o navă rectangulară unită cu absida circulară spre răsărit și cu pronaosul și tinda spre apus. În partea de vest a bisericii sunt cele două paraclise lipite de biserică, la nord și la sud, formând un tot unitar. Biserica a fost ridicată inițial în stil gotic, apoi a suferit diverse transformări în stil baroc, o ciudată împerechere de stiluri care a dat „o capodoperă de hibriditateˮ. Privită din față, ea are aspectul geometric al unei piramide foarte ascuțite. Zidurile marginale, parapetele, capelele care au fost adăugate, toate par a susține turnurile: unul mare în mijloc (înconjurat de alte patru turnulețe) și unul mai mic în față deasupra intrării, flancat de alte două turnulețe. Biserica a fost pictată („zugrăvită”) în anul 1739, inventarul din 1761 confirmând că biserica era zugrăvită la acea dată atât în interior cât și în exterior. Paraclisul de nord, cu hramul „Buna Vestire”, a fost îmbrăcat în pictură murală între anii 1735-1738 de „zugravii” craioveni „Ranite Grigore, fratele său Gheorghe, fiul său Ioan și Mihaili”, care au reprodus, printre altele, Apocalipsa Sfântului Ioan, Primul conciliu de la Niceea din anul 325, tema Deisis și a Învierii, precum și „Roata Lumii” (o scenă unică a rotirii pământului în jurul soarelui, rotație executată de sfinți). Paraclisul de sud, cu hramul „Înălțarea Domnului”, a fost pictat în anul 1752 de „Ioan, Iancu – zugravi, Constantin și Irimia – ucenici”.
Muzeul Primei Școli Românești
Muzeul „Prima școală româneascăˮ din Brașov se află în interiorul curții Bisericii Sfântul Nicolae din cartierul istoric Șcheii Brașovului. Clădirea fostei școli, astăzi muzeu, este declarată monument istoric. În acest loc s-au tipărit primele cărți în limba română de către diaconul Coresi, s-a scris prima carte de gramatică românească de către Dimitrie Eustatievici în anul 1757, iar dascălul Costea a tradus primele cărți populare. Încă din secolul al XV-lea, cel târziu la 1480, cum susține Nicolae Iorga, pe lângă biserica „Sf. Nicolae” a început să funcționeze și o școală, existența ei fiind atestată în 1497. În jurul anului 1530 aici se preda în limba română, astfel încât la stabilirea diaconului Coresi la Brașov, el a putut fi ajutat și de ucenicii de la școala din Șchei. Muzeul este compus astăzi din mai multe camere, printre care: Sala de clasă „Anton Pann”, care amintește nu numai de prezența marelui culegător de folclor Anton Pann, dar și de școala veche, cu băncile scrijelite (decor), unde se înghesuiau învățăceii, călimările cu cerneală, tocurile și tabletele pe care se scriau literele. Sala „Diaconul Coresi”, o replică a tiparniței folosite de Coresi, la care se mai poate lucra și astăzi (din 1967). Sala „Cartea și Cărturarii brașoveni”, unde copiștii, traducătorii, creatorii de limbă literară, muzică și artă sunt reprezentați prin câteva dintre valorile adăpostite în arhiva istorică a muzeului, precum: „Omiliarul” din secolurile XI-XII, Molitfelnicul popei Bratu, Parimiarul protopopului Vasile, alături de tablourile în ulei pe pânză ale mitropolitului Andrei Șaguna. Sala „Cartea, factor de unitate națională”, unde cele peste 80 de hrisoave domnești înscrise pe pergament și aurite confirmă legăturile permanente dintre ținuturile românești și unde sunt expuse cele mai valoroase cărți de limbă româna medievală, printre care se numără: „Biblia de la București” (1688), „Cazania lui Varlaam” (1643), „Îndreptarea legii” de la Târgoviște (1652), Coresi: „Cazania a II-a” („Cartea românească cu învățătură”), „Psaltirea”, „Sbornicul”, „Octoihul”. „Sala cu vatră”, un mic colț etnografic reprezentat de vatră, icoane pe sticlă și obiecte casnice amintind de Scheiul din perioada medievală. Muzeul Bisericii Sf. Nicolae „Prima școală româneascăˮ a fost organizat de profesorul Ion Colan în anul 1957.
Biserica Sf. Treime Pe Tocile
Biserica „Sfânta Treime” – Pe Tocile din Brașov, cunoscută în mod obișnuit ca „Biserica Pe Tocile”, este o biserică ortodoxă din municipiul Brașov. Biserica este parte a unui ansamblu de monumente istorice situat în cartierul Șchei din Brașov, sub numele de Ansamblul bisericii „Sf. Treime” – Pe Tocile. Ansamblul este format din două monumente: Biserica „Sfânta Treime” – Pe Tocile și Azilul de bătrâni. Până în secolul al XIX-lea cei 4184 de credincioși ortodocși (peste 1.000 de familii) din Șcheii Brașovului, după cum atestă statisticile timpului, aveau o singură biserică, biserica „Sf. Nicolae” din Piața Prundului. Încă din anii 1770 locuitorii din zona Tocilelor au cerut aprobarea să construiască o nouă biserică de piatră, mai aproape de zona lor. Consiliul orășenesc săsesc a respins cererea, invocând diverse motive, în ciuda faptului că ortodocșii și-au asumat angajamentul să suporte tot costul construcției și au promis că nu vor angaja noi preoți.În septembrie 1781, în urma decretului de toleranță al împăratului austriac Iosif al II-lea din iulie 1781, prin care se stipula, între altele, că românii puteau ridica școli și biserici dacă aveau o comunitate formată din cel puțin 100 de familii, ortodocșii au cumpărat un teren în apropierea Tocilelor. Inițial, pe acest teren a fost ridicată doar o cruce de lemn. Abia în anul 1812, pe baza decretului nr. 7286 din 10 septembrie 1812, după numeroase alte demersuri, locuitorii din zona Tocilelor au obținut dreptul legal de a-și ridica biserica. Mai întâi a fost construită o capelă mică, iar în vara anului 1813 a fost finalizată o biserică de lemn. Atunci s-a înființat și o nouă parohie, iar în anul 1819 au fost construite două clădiri de locuit pentru preoți, dintre care una adăpostea și o școală elementară („pentru copiii mici de Pe Tocile”), ulterior aceasta fuzionând cu „Școlile Centrale Române” – azi Colegiul Național „Andrei Șaguna”. Biserica „Sfânta Treime” – Pe Tocile a fost construită în stil gotic, cu o navă centrală, ridicată din piatră și cărămidă, având 35 de metri lungime, 11,5 metri lățime la abside și 32 de metri înălțime. Turnul bisericii este acoperit cu plăci emailate roșii, galbene și albastre. Biserica a fost pictată între anii 1856-1857 de pictorii Mișu Popp și Constantin Lecca, lui Lecca atribuindu-se pictura murală din altar, iar lui Popp o parte din iconostas și restul bisericii. Doar fresca de deasupra ușii de la intrarea dinspre nord a fost pictată mai târziu de Iosif Vasu. Pictura a fost restaurată mai întâi în anul 1913, iar între anii 2001-2003 a fost din nou refăcută de pictorul restaurator prof. Nicolae Sava.
Troițele din Șchei
Troițele sunt cruci din lemn sau din piatră, cu diferite inscripții, sculpturi, icoane, multe dintre ele fiind adăpostite în chioșcuri din lemn sau din cărămidă, prevăzute cu fereastre și o ușă de vizitare. Acestea seamănă cu un mic altar cu cruce, icoane de sfinți, mănunchiuri de flori, busuioc și candele. Potrivit credinței populare, troițele se construiau la intersecțiile drumurilor, pentru “a alunga răul”. În Șcheii Brașovului sunt peste 60 de troițe, mărturii ale tradiției ortodoxe a locuitorilor, reprezentând totodată o formă de credință și rezistență împotriva convertirii la alte religii. Aceste troițe se găsesc pretutindeni în Șchei, reminiscențe ale vremurilor când nu existau biserici și oamenii trebuiau să se închine sub cerul liber, unicului simbol religios mai lesne de construit. Obiceiul s-a păstrat și după ce a fost construită biserica Sf. Nicolae, șcheienii continuând să ridice cruci peste tot, semne pioase ale unor puternice sentimente religioase. Istoricul Nicolae Iorga a scris că: „Pe timpurile mai vechi… până și bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic”. Troițele erau ridicate de cetățeni de vază ai locului: preoți, negustori și membri ai familiilor înstărite. Scopul troiței este mărturisit în majoritatea inscripțiilor făcute în grafie chirilică sau latină, ele fiind ridicate spre pomenire divină veșnică. Aceasta făcea ca atunci când dispărea o troiță, prin vechime sau deteriorare, pe locul acesteia să fie ridicată alta, preluând de obicei datele informative ale precedentei troițe. Prima atestare documentară a unui astfel de lăcaș de cult datează de la anul 1292 și este confirmată de „Crucea din Cutun”, păstrată în cimitirul bisericii Sf. Treime din Cetate. Fiecare troiță are legenda ei, și poartă un nume după cei care au construit-o sau au renovat-o, ori după locul și motivul construirii ei. Troițele au fost ridicate cu aceeași credință cu care se ridica o biserică și de multe ori în spațiul sau în apropierea capelei care adăpostea troița se făceau diferite slujbe religioase.
Monumente din Braşovul vechi
Biserica Sf. Bartolomeu din Brașov
Biserica Sfântul Bartolomeu este „cea mai veche biserică și totodată cea mai veche clădire din Brașov”, fiind construită în secolul al XIII-lea și suferind modificări substanțiale în secolul al XV-lea. Biserica, de confesiune evanghelică-luterană, este situată în cartierul Brașovechi și face parte dintr-un ansamblu de monumente istorice sub numele de Ansamblul bisericii evanghelice „Sf. Bartolomeu”, ansamblul compus din trei monumente: Biserica evanghelică „Sf. Bartolomeu”, Zidul de incintă cu poarta și Casa parohială. Se presupune că biserica Sf. Bartolomeu a fost construită la începutul secolului al XIII-lea, după ce Cavalerii Teutoni s-au stabilit în Țara Bârsei, întemeietorul bisericii fiind Hermann von Salza, conducătorul Ordinului Cavalerilor Teutoni din acea vreme, iar la momentul construcției biserica Sf. Bartolomeu era una dintre cele mai mari biserici construite în Transilvania. Prima atestare documentară a bisericii datează din anul 1223. Biserica Sfântul Bartolomeu a fost cunoscută în epocă și sub denumirea de „Biserica celor trei orfane”, conform unei legende, trei orfane credincioase și-au donat toată averea bisericii, iar ca semn de recunoștință acestea au fost înmormântate sub altarul lăcașului. În incinta acestei biserici, Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești, a încheiat în anul 1395 un tratat de alianță cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. La începuturile ei Biserica Sf. Bartolomeu a fost o biserică romano-catolică cu hramul „Sfântul Bartolomeu”, ca ulterior să devină biserică evanghelică-luterană, odată cu Reforma Protestantă din secolul al XVI-lea, în timpul Reformei, sașii din Transilvania convertindu-se la credința evanghelică-luterană. Astfel, începând cu anul 1543, biserica a devenit de confesiune evanghelică-lutherană, dar nu ca biserică independentă, ci aparținând de Biserica Neagră atât din punct de vedere administrativ cât și financiar, separarea de Biserica Neagră fiind obținută în 1863 și menținându-se până în zilele noastre. Întreaga construcție este tributară bisericii Mănăstirii de la Cârța a Ordinului Cistercian, fiind construită în stil romanic cu elemente gotice, precum ogivele care au înlocuit arcurile de la ferestre. Biserica are o lungime de 55 de metri, fiind a doua ca mărime din Țara Bârsei, după Biserica Neagră. Biserica este o clădire cu trei nave, cu ziduri masive și este înconjurată de un zid de piatră. În biserică există două capele construite în stil romanic. Planul bisericii este în formă de cruce latină, având transept și un turn în partea de vest. Turnul, asemănător cu cel al Bisericii Negre, este pătrat și nu foarte înalt. Mult mai simplă decât Biserica Neagră, neavând bogăția acesteia, Biserica Bartolomeu impresionează prin masivitate și prin simplitatea liniilor, totul părând făcut pentru a susține zidurile, bolțile puternice seamănă cu cele de cetate, contraforturile susțin bolțile. La exterior, cornișa păstrează o friză continuă de arcaturi pe console, motiv de mai veche tradiție romanică. Turnul are trei nivele cu cornișe de brâu. Biserica păstrează în interior piese de mobilier liturgic din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea: altarul, amvonul și stranele pictate ale breslelor meșteșugărești. Capela amenajată în nava sudică a edificiului conservă fragmente ale unui ansamblul de picturi murale, ilustrând scene din viața Sfinților Bartolomeu și Nicolae, realizate în ultima parte a secolului al XIV-lea.
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Brașovechi
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Brașov este o biserică ortodoxă din cartierul Brașovechi din municipiul Brașov, parte a unui ansamblu de monumente istorice din Brașovechi, sub numele de Ansamblul bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, ansamblul fiind format din două monumente: Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și Cimitirul bisericii „Adormirea Maicii Domnului”. Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, cunoscută și sub denumirea de „Biserica Ortodoxă Brașovul Vechi”, a fost construită în anul 1783 de către negustorul Nicolae Ştefan, originar din Ioanina. Din perioada interbelică și până la începutul anilor 1960, aici a funcționat și sediul Protopopiatului Brașov, unii dintre preoții parohi ai bisericii fiind și protopopi ai Brașovului. Începând cu data de 7 martie 1782, după decretul de toleranță al împăratului austriac Iosif al II-lea din iulie 1781, românii din Brașovul Vechi au depus mai multe memorii autorităților locale și celor din Viena, prin care cereau aprobarea pentru ridicarea unui edificiu religios. Biserica e construită din cărămidă și piatră, în stil baroc târziu, în formă de treflă, cu turn vestic peste pridvorul inițial deschis, cu absida altarului și două abside laterale poligonale în exterior și semicirculare în interior. Deasupra pridvorului este turnul clopotniță, pătrat, din cărămidă și piatră cu timpane laterale, și care a fost acoperit inițial cu țiglă solzi. Deteriorat în urma unui trăznet în anul 1928, a fost refăcut ulterior în forma de astăzi, acoperit cu tablă de aramă. În 1925 s-au construit clopotele exterioare, folosite şi azi, iar biserica are şi toacă. În 2023, celebrând 240 de ani de la construire, s-a deschis un muzeu în casa diaconală, unde se află şi biblioteca. Spaţiul a fost restaurat prin eforturile preoţilor. Muzeul expune obiecte de cult, cărţi, manuscrise, fotografii proprii şi din donaţia familiei Dumitru Jaliu.
Arii şi rezervaţii naturale
Rezervația naturală Muntele Tâmpa
Rezervația naturală Muntele Tâmpa este inclusă în situl de importanță comunitară – Muntele Tâmpa, la baza desemnării căruia se află specii de faună și floră protejate prin Directiva Consiliului European din 21 mai 1992 (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică) sau aflate pe lista roșie a Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN), dintre care: ursul brun, ivorașul-cu-burta-galbenă, croitorul alpin, papucul doamnei, mătăciune și stânjenelul sălbatic. Muntele Tâmpa prezintă o arie naturală cu o diversitate floristică și faunistică ridicată, exprimată atât la nivel de specii cât și la nivel de ecosisteme terestre. Acesta conservă cinci tipuri de habitate naturale de interes comunitar, astfel: Păduri medio-europene de fag; Păduri dacice de fag; Păduri din Tilio-Acerion pe versani abrupți, grohotișuri și ravene; și ultimul de tip Tufărișuri subcontinentale peri-panonice. În 1595, pe Tâmpa au fost plantați fagi și brazi, lucru care s-a repetat după fiecare incendiu serios iscat pe acest munte. Toate studiile botanice efectuate în zonă au reflectat bogăția și varietatea de specii și familii, susținând necesitatea protejării și ocrotirii acestei zone. Printre elementele arboricole semnalate în arealul rezervației se află specii de: molid, larice, pin, stejar, fag, carpen, frasin, tei pucios, ulm de munte, alun, migdal pitic, sânger, corn, soc sau cununiță. La nivelul ierburilor vegetează rarități floristice cu specii de colilie, ciuboțica cucului de munte, coada-iepurelui, crucea voinicului, floarea-paștelui, lalea pestriță, nemțișor de stâncă, obsig, omag galben, stupiniță, zambilă sălbatică, piperul-lupului, flămânzică, clopoțel de munte, vinariță, steliță vânătă, gălbinele, sânziene albe, dumbăț, sugărel, strașnic. Specii faunistice: porc mistreț, lup cenușiu, căprioară, râs eurasiatic, vulpe roșie, veveriță, corb, acvilă-țipătoare-mică, pupăză, cuc, mierlă, codobatură, fluierar-de-zăvoi, huhurez-mare, pitulice, fluturi, dar și „17 specii rare sau foarte rare de viespi“.
Rezervația naturală Poiana Brașov
Poiana Brașov este o localitate componentă a municipiului Brașov din județul Brașov, Transilvania, România. Poiana a fost din vechi timpuri destinația drumețiilor și a practicării sporturilor de iarnă. Prima mențiune documentară a acestui loc datează din 1427, în contextul activităților de oierit ce aveau loc aici. Schiorii au urcat Postăvaru încă din 1895, iar în 1906 în Poiană a avut loc primul concurs de schi. Zona muntoasă (pădurile, pășunile și pajiștile) ce împrejmuiește stațiunea, protejează o gamă diversă de plante din flora spontană (arbori, arbuști, ierburi și flori) și asigură condiții de hrană și adăpost mai multor specii din fauna sălbatică a României. Flora lemnoasă este constituită din arbori și arbuști cu specii de: brad, molid, zâmbru, pin de pădure, larice, tisă, frasin, arin, jneapăn și altele. La nivelul ierburilor sunt întâlnite mai multe specii floristice (unele protejate la nivel european); dintre care: floare de colț, crinișor de stâncă, sângele voinicului, clopoțelul de munte, curechiul de munte, papucul doamnei, coada șoricelului și altele. Fauna sălbatică cuprinde specii de mamifere, păsări, reptile, amfibieni și insecte; dintre care unele protejate la nivel național și internațional sau aflate pe lista roșie a IUCN: urs brun, cerb, căprioară, lup cenușiu, vulpe, râs eurasiatic, veveriță roșcată; cocoș de munte, vânturelul roșu, codroș de munte, șoim călător, brumăriță de stâncă, corb, acvilă de munte, pupăză, cuc, mierlă, tritonul cu creastă, viperă, șopârlă de ziduri, apolonul negru, cosașul transilvan.
Rezervația Dumbrăvița – Rotbav – Măgura Codlei
Rezervația este localizată în județele Brașov și parțial în Covasna, pe teritoriile localităților: Dumbrăvița, Codlea, Holbav, Hălchiu, Feldioara, Măieruș, Belin, Hăghig. Este împărțită în trei zone distincte și are o suprafața totală de peste 4.500 de hectare. Aria protejată a fost desemnată pentru protejarea speciilor de păsări sălbatice, în special a celor de interes comunitar (european), fiind una din cele mai importante zone de cuibărit şi popas din această parte a țării. Păsările de primă importanţă sunt speciile cuibăritoare precum: cormoranul mic, buhaiul de baltă, stârcul pitic, stârcul roşu, stârcul de noapte, stârcul galben, egreta mică, egreta mare, raţa roşie, eretele de stuf, cresteţul cenuşiu, cristelul de câmp, huhurezul mare, ciocănitoarea cu spate alb, ciocănitoarea de stejar, ciocănitoarea neagră, ghionoaia sură, muscarul gulerat și muscarul mic. Dintre speciile care sunt doar în trecere prin rezervație, cele mai reprezentative, prezente anual în număr mare, sunt: barza neagră, bătăușul, fluierarul de mlaștină sau chirighița neagră. Pe lângă păsări, aria protejată mai adăpostește și alte specii de animale de interes comunitar, precum castorul și vidra. Rezervația se remarcă și prin varietatea peisajului, ce trece de la zonele umede (heleştee piscicole, lacuri, ape curgătoare, mlaştini și stufăriş), la fâneţe, păşuni şi păduri. Principalele puncte de acces sunt localitățile Dumbrăvița, Rotbav și Codlea.
Aria protejată Dealul Cetății – Lempeș
Dealul Cetății – Lempeș (Dealul Cetății) este o “arie protejată de interes național” care corespunde categoriei a IV-a a IUCN (rezervație naturală de tip botanic, datorită vegetației xerofile apărute în perioada postglaciară) situată în județul Brașov, pe teritoriile administrative ale comunelor Sânpetru și Hărman. Aria naturală cu o suprafață de 274,50 hectare se află în partea central-estică a Țării Bârsei (regiune etnografică și istorică din sud-estul Transilvaniei), în extremitatea estică a județului Brașov (lângă rezervația naturală Mlaștina Hărman) și este străbătută de drumul județean DJ112A care leagă Bodul de localitatea Hărman. Rezervația dispune de mai multe tipuri de habitate, astfel: păduri de fag, păduri de fag și carpen, păduri dacice de stejar și carpen și habitate cu vegetație de silvostepă eurosiberiană cu specii de stejar. Flora este constituită din arbori cu specii de: stejar, gorun, o subspecie de tei pucios, carpen, paltin de munte, pin negru și arbuști cu exemplare de: păducel, mojdrean, corn, sânger, alun, lemn câinesc, salbă moale sau porumbar. La nivelul ierburilor sunt întâlnite mai multe specii de plante, astfel: în zonele împădurite specii vegetale de stepă, păiușuri și rogozuri (plante xerofile) în luminișuri și tufărișuri și rarități floristice în zonele de pajiște. Din varietatea vegetală aflată în arealul rezervației naturale pot fi amintite specii floristice de: rușcuță de primăvară, capul-șarpelui, stânjenei, zambilă-sălbatică, năgară, colilie și altele. Fauna este reprezentată de: mamifere cu specii de cerb, urs, căprioară, mistreț, vulpe, pisică sălbatică, veveriță; păsări: șorecar comun, corb, acvilă pitică, mierlă, pupăză, măcăleandru; reptile, amfibieni și insecte.
Localități din Județul Brașov
Bran
Bran este o comună în județul Brașov, Transilvania, România, formată din satele Bran (reședința), Predeluț, Sohodol și Șimon. Castelul medieval Bran, ce, în trecut a fost asediat de domnitorul valah Vlad Țepeș, este astăzi o destinație turistică populară, în mare parte deoarece aduce aminte de locuința contelui Dracula din faimosul roman Dracula (1897) al scriitorului irlandez Bram Stoker (1847-1912). La începutul secolului XIII, Ordinul Teutonic construiește aici un fort din lemn, primul castel Bran, numit Dietrichstein. După distrugerea fortului în 1242 de către mongoli, regele Ludovic I al Ungariei ordona în anul 1377 construcția unui castel din piatră. În 1498, Bran intră sub jurisdicția Brașovului. După ce Regatul Ungariei a fost înfrânt de Imperiul Otoman, Bran a devenit în secolul XVI, parte a Principatului Transilvaniei, ca mai apoi să fie anexat Imperiului Habsburgic. În 1804, comuna devine parte integrantă a Imperiului Austriac și în 1866 al noului stat dualist Austro-Ungar. În urma Primului Război Mondial, va face parte din Regatul României, alături de restul Transilvaniei. În Bran se găsește Stella Maris sau Capela Reginei, o copie a capelei de la Balcic, construită la Bran de prințesa Ileana a României pentru a adăposti vasul cu inima Reginei Maria a României, ce a fost adus în România după ce Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, în 1940. Capela din Bran a fost renovată și resfințită în anul 2005.
Codlea
Codlea este un municipiu în județul Brașov, Transilvania, România. Între anii 1211-1225 în Țara Bârsei se aflau Cavalerii Teutoni. Pentru apărarea țării, aceștia au ridicat 5 cetăți, printre care și Cetatea Neagră (Schwarzburg) pe un vârf de deal, de 980 de metri, aflat la poalele Măgurii Codlei, cetatea aflându-se pe așa-zisul „Sachsenweg” (“Drumul sașilor”), drum care lega Țara Bârsei de Provincia Sibiului. Cetatea a fost menționată prima dată în documente în anul 1265 sub denumirea „castro Feketewholum” („Cetatea de pe Dealul Negru”), după retragerea teutonilor intrând sub ocrotirea regelui Béla al IV-lea al Ungariei, mai târziu a lui Ștefan al V-lea. În 1335, fortificația a fost demolată de către Carol Robert de Anjou și nu a mai fost reconstruită. Se presupune că așezarea Codlea a fost fondată de coloniști germani în perioada în care Ordinul Teutonilor mai activa în Țara Bârsei. Localitatea a fost concepută ca sat cu o singura stradă, al cărui centru era reprezentat de o piață cu o biserică. Într-un document emis la 19 noiembrie 1377, localitatea este menționată pentru prima dată ca „Cidinis”. În 1794 Georg Draudt numește ca prima dată, legată de acest loc, anul 1335, când tătarii au distrus Codlea. Codlea reprezenta în evul mediu unul din cele „5 scaune” de judecată din Țara Bârsei, de care ținea și Vulcan și poate localitățile menționate anterior, dar dispărute. În 1599, așezarea a fost devastată de domnitorul valah Mihai Viteazul, iar în 1600 de trupele moldovenești. În 1612 Codlea a fost ocupat[ de Gabriel Báthory, iar majoritatea apărătorilor săi au fost executați. În acelaşi an, Codlea a fost pe rând recucerită de braşoveni şi pierdută din nou. În 1658, tătarii au distrus orașul, dar populația a scăpat în biserica-cetate. Pe 13 aprilie 1704, în timpul răscoalei lui Rákóczi, trupele imperiale au învins armata insurgenților secui conduși de Mihály Henter în bătălia de la Codlea. Prima mențiune a locuitorilor români datează din 1699, pe atunci localitatea fiind locuită de 23 de familii de români, cartierul românesc, aflat la sud-vest de cel săsesc, fiind inițial dezvoltat separat de acesta, mai apoi unindu-se. În 1766 era locuită de 500 de familii de sași, 80 de români și 30 de țigani, aceștia fiind în majoritate fierari. În secolul al XIX-lea, Codlea a devenit o aşezare agricolă şi industrială activă, cu ferme model, ateliere de unelte, fabrici de mobilă. În timpul primului Război Mondial, în anul 1916, după intrarea trupelor române în Transilvania, o parte din sașii Codlei s-au refugiat în Valea Hârtibaciului (Harbachtal) și chiar în Banat, din rândul sașilor din Codlea căzând pe front sau dispărând 101 persoane. La trecerea trupelor române prin Codlea, viceprimarul localității, Michael Königes, a reușit să încheie o înțelegere, preîntâmpinând în felul acesta incendiile și jaful. În ianuarie 1945, circa 500 de rezidenți sași au fost deportați în bazinul Donului, dintre care 300 s-au întors până în 1949. În timpul comunismului, Codlea era cunoscută prin serele de flori şi în special garoafe, fabricile de mobilă, Fabrica de vopseluri Colorom şi penitenciarul. Astăzi, Codlea dispune de un Muzeu al tradiţiilor codlene ce merită vizitat, de Biserica săsească cu tavanul casetat şi de traseele de relaxare pe Măgura Codlei.
Hălchiu
Hălchiu este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Brașov, Transilvania, România, care face parte din regiunea istorică Țara Bârsei și care se află la 16 km de Brașov, 11 km de Codlea și 8 km de Feldioara. Tradiția plasează începuturile așezării undeva între alungarea Cavalerilor teutoni din zonă, în 1225, și marea invazie a mongolilor din 1241. Atunci, cavalerul Fulkun („Haldeboatski” în documente) împreună cu 10 familii s-au așezat pe aceste locuri și au primit cetatea Hălchiului de la regele Andrei al II-lea al Ungariei ca s-o apere. În timpul năvălirii mongole, cavalerul Fulkun murind şi nelăsând urmași, întreaga sa avere și „terra Zek” au revenit regelui. Prima mențiune documentară a satului datează din 1377, când Brașovului și Țării Bârsei le sunt oferite privilegii regale. În 1421, în urma unei devastatoare invazii turcești, Hălchiul este scutit de impozit de către rege, pe 10 ani, comuna suferind de alte pustiiri turcești în 1432 și în 1438. Pe 24 septembrie 1536, Hălchiul a fost amendat cu 20 florini pentru uciderea unor români („volachii”), aceasta fiind prima mențiune documentară a unor români în această localitate. Pe 20 octombrie 1599, domnitorul muntean Mihai Viteazul intră în Hălchiu cu o armată de 25.000 oameni, incendiază așezarea și atacă cetatea în care se refugiaseră locuitorii, de șase ori fără succes, iar după o lună se reîntoarce fulgerător și cucerește cetatea după primul atac. După un an localitatea a fost arsă din nou de trupele lui Mihai Viteazul. În perioada următoare (1603-1604), foametea stăpânește așezarea, mulți hrănindu-se cu rădăcini și cadavre și, în lipsa animalelor, înjugându-se câte 8 oameni la plug! În timpul Revoluției de la 1848-1849, cetățenii între 16 și 50 de ani ai Hălchiului au fost obligați să intre în garda națională, existând ciocniri armate cu secuii, așezarea suferind o serie de jafuri. Între 1914 și 1918 în timpul Primului Război Mondial, din Hălchiu fiind înrolați aproximativ 500 de oameni, în cursul ofensivei românești din august-octombrie 1916 pierzându-și viața 12 români și 73 de sași. Între 1939 și 1945, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost înrolați peste 600 de oameni din Hălchiu, numărul victimelor fiind de peste 230. În timpul săptămânilor ce au urmat Evenimentului din 23 august 1944, sătenii au ascuns în casele lor peste 100 de soldați germani, dar pe 14 ianuarie 1945, 306 femei și bărbați hălchieni au fost deportați în URSS, 47 dintre aceștia murind.
Făgăraș
Făgăraș este un municipiu în județul Brașov, Transilvania, România, situat pe traseul șoselei DN1, la 66 km de orașul Brașov și 76 km de orașul Sibiu, pe malul râului Olt, la poalele Munților Făgăraș și care are o populație de 30.714 locuitori. Înainte de Unirea Transilvaniei cu România orașul a fost centrul administrativ al comitatului Făgăraș, iar între 1920 și 1950 a fost reședința județului Făgăraș. Din punct de vedere geografic, orașul Făgăraș este situat în zona numită Țara Făgărașului, una dintre “cele mai vechi și importante zone geografice și etno-culturale din România”, această zonă mai numindu-se Țara Oltului și se învecinează cu Țara Loviștei, Țara Bârsei și Țara Amlașului. Așezarea este atestată documentar din anul 1291 sub numele de Fogros. Construcția Cetății Făgărașului a început în 1310 de voievodul Transilvaniei, Ladislau Apor (Opor), pe locul unei mai vechi fortificații de pământ și lemn din secolul al XII-lea, Cetatea Făgărașului, împreună cu Amlașul, fiind acordate în Evul Mediu de regii Ungariei ca feude domnilor munteni care se puneau sub protecția lor, între aceștia numărându-se Vladislav Vlaicu (1364-1377), intitulat «Vajvoda Transalpinus et banus Zeverino necnon dux de Fogaras», și Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești, (1386-1394 și 1397-1418), care a purtat și titulatura de «Amlașului și Făgărașului herțeg». În timp orașul a devenit un important centru politic, mai ales datorită găzduirii Dietelor, ca reședință princiară, precum și pentru faptul că în secolele al XVI-lea – al XVII-lea, a fost Scaun superior de judecată. În 1721 Făgărașul a devenit sediu al Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), reședința episcopului fiind la etajul întâi al aripii de sud a cetății, însă episcopul Ioan Giurgiu Patachi a preferat să stea la Castelul Brukenthal de la Sâmbăta de Jos. La Făgăraș, episcopul Giurgiu a ridicat la rang de catedrală episcopală Biserica „Sf. Nicolae”, ctitorită de Constantin Brâncoveanu, de atunci titulatura episcopiei a fost schimbată în „Episcopia de Făgăraș și Alba Iulia”. La Făgăraș, episcopul Inocențiu Micu-Klein a locuit într-o casă construită în 1727, iar în 1737 și-a mutat reședința episcopală, printr-un schimb de proprietăți, la Blaj, pentru a se afla în centrul teritoriului episcopiei. Stilul arhitectural al Făgărașului a fost puternic influențat de cel al coloniștilor sași, îmbinat începând cu secolul al XVIII-lea, cu barocul austriac. Între 1948 și 1960 cetatea a servit de închisoare pentru oponenții sistemului comunist din Țara Făgărașului, deținuți politici, Făgărașul devenind una din închisorile din sistemul Gulagului românesc. În prezent, cetatea adăpostește Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, precum și Biblioteca Municipală.
Feldioara
Feldioara este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Brașov, Transilvania, România. Face parte din regiunea istorică Țara Bârsei, aflându-se la cca. 500 de metri deasupra nivelului mării. Numele românesc al localității este derivat din maghiară, Föld-Vár, care înseamnă „cetate de pământ”. Denumirea germană Marienburg înseamnă „Cetatea Mariei”, cu referire la Fecioara Maria, patroana Ordinului Cavalerilor teutoni. Cetatea de la Feldioara este „cea mai importantă fortificație ridicată de cavalerii teutoni în Transilvania”. Pe malul stîng al Oltului, în punctul numit „Cetățuia”, a existat o așezare romană, probabil un castru sau castellum, de unde provin fragmente ceramice și cărămizi. Cea mai prețioasă descoperire de pe teritoriul acestei comune o reprezintă lingoul de aur, cu inscripții latine ștampilate, de 393 grame din secolul al IV-lea, provenind din Imperiul Roman de Răsărit. Localitatea este atestată documentar în anul 1240, sub numele de Castrum Sancte Maria. În anul 1529 a avut loc aici Bătălia de la Feldioara, încheiată cu victoria armatei moldovene, conduse de vornicul Grozav, asupra partizanilor lui Ferdinand de Habsburg. Cetatea din Feldioara, comuna Feldioara, județul Brașov, a fost construită în secolul XIII. Cetatea este monument istoric, dar a fost până în anul 2013 o ruină. Ea a fost restaurată în totalitate în perioada anilor 2013 – 2017 şi azi se poate vizita.
Prejmer
Prejmer este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Brașov, Transilvania, România. Data fondării și originea așezării nu sunt cunoscute. Originea slavă a numelui românesc și maghiar al localității susţine ipoteza că localitatea actuală a fost precedată de o așezare mai veche de origine slavă. Cert este doar faptul că prima atestare documentară a localității datează din anul 1240, atunci când regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235-1270) cedează biserica din Prejmer cu „toate veniturile și drepturile” sale, capitlului Mănăstirii Citeaux în Burgundia, abația-mamă a Ordinului cistercian, pentru folosul obștesc al întregului ordin. Pe la 1211, un alt rege al Ungariei, Andrei al II-lea pomenește într-un document adresat teutonilor numele râului Tărlung, pe lângă care va crește localitatea Prejmer. Cavalerii teutoni care primesc drepturi asupra acestui teritoriu sunt cei care vor ridica până la un anumit nivel biserica din Tartlau, denumirea săsească a localității, lăcașul de cult fiind construit în stilul gotic burgund introdus de cistercieni la Cârța, ca și alte monumente din Transilvania. Biserica fortificată de la Prejmer a suferit numeroase intervenții, dar în urma restaurării întreprinse de Direcția Monumentelor între 1960 și 1970 ea și-a căpătat forma inițială. Constituie “cea mai bine păstrată și cea mai puternică biserică-cetate medievală din Estul Europei”, în 1999, biserica fiind înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Râșnov
Râșnov este un oraș în județul Brașov, Transilvania, România, situat în sud-vestul Depresiunii Brașovului, la 15 km de municipiul Brașov, pe cursul râului Ghimbășel, la 676 de metri altitudine medie. Localitatea numără în prezent aproximativ 16.000 locuitori. Stema orașului reprezintă un scut cu trei trandafiri. În Antichitate a existat Castrul roman Cumidava, situat la 4 km nordvest de Râșnov, săpăturile arheologice scoțând la iveală în interiorul castrului fragmente de ziduri, fragmente de teracotă sigilată și o figurină din lut care o reprezintă pe Venus, numele roman al zeiței grecești Afrodita, zeița dragostei, frumuseții și fertilității. În intervalul 1211-1225, în timpul domniei regelui Andrei al II-lea al Ungariei, cavelerii teutoni au edificat prima biserică, lăcaș cu hramul Sfântul Gheorghe, biserica fiind ridicată la poalele cetății Râșnov, lângă unicul turn de observație aflat acolo, turn desființat din sec. XIX. Prima menționare documentară a Râșnovului datează însă din 1331 sub numele de Rosnou, mai târziu în 1343 apare cu numele de Rosnov, o altă denumire care apare în documente fiind Villa Rosarum. Marea invazie mongolă din 1241, când Țara Bârsei a fost pustiită, precum și invaziile care au urmat i-au determinat pe locuitorii Râșnovului să se gândească la construirea unui sistem de apărare cât mai puternic, așa explicându-se necesitatea construirii Cetății țărănești a Râșnovului în care populația a fost silită de nenumărate ori să se refugieze; istoria cetății fiind în mare măsură istoria însăși a orașului. Prima mențiune documentară despre cetatea țărănească a Râșnovului datează din anul 1335 când cu ocazia unei noi năvăliri a tătarilor în Țara Bârsei, a fost pustiit întregul ținut, în afară de cetatea de pe dealul Tâmpa de la Brașov și de Cetatea Râșnov, care fiind puternic fortificate, au rezistat atacurilor, salvând viața locuitorilor refugiați între zidurile lor. Principalul monument al orașului este Cetatea Râșnov, dar exista si alte monumente turistice, cum ar fi: Dino Parc Râșnov, Piața Unirii din Râșnov, etc.
Rupea
Rupea este un oraș în județul Brașov, Transilvania, România, format din localitățile componente Fișer și Rupea (reședința). În anul 2011 populația localității era de 5.269 locuitori. În localitate se găsesc atât monumente de patrimoniu arhitectural de interes național (cetatea Rupea sec.XIV-XVII, ansamblul bisericii evanghelice sec.XV-XVIII), cât și monumente de interes local (ansamblul str. Cetății între Cimitirul Evanghelic și Blocuri sec. XVIII-XIX, ansamblul str. Republicii sec. XVIII-XIX, casă str. Republicii nr. 104 sec. XVII, 1870, casa Nicolae Filipescu nr. 105 sec. XVIII și casă str. Republicii nr. 117, 1860). În afara acestora, biserica romano-catolică, fostă mănăstire a ordinului franciscan, construită inițial în stil romanic, datează după unele surse din secolul al XIII-lea. Cetatea Rupea, atestată în 1324 ca și castru regal (castro Kuholm), se dezvoltă în jurul unei așezări confirmate documentar din secolul al XIII-lea. În secolul al XV-lea cetatea este trecută sub administrarea comunității săsești care o transformă într-o cetate de refugiu, cunoscând mai mult etape de extindere până în secolul al XVII-lea. În Rupea au loc următoarele festivaluri și evenimente locale: Festivalul “Săptămâna Haferland” – desfășurat în zona cuprinsă între Rupea și Sighișoara, evenimentul promovând cultura și tradițiile săsești. Colindatul de ceată bărbătească – obicei tradițional înscris în lista patrimoniului mondial imaterial UNESCO, desfășurat în localitate cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. În fiecare vineri în localitate se ține târg (piață) a cărui vechime este confirmată documentar din 1434 (oppidum Kwehelm) și reînnoită în 1589 printr-un document de emis de principele Sigismund Bathory. Rupea dispune de un muzeu etnografic numit după un cărturar local Gheorghe Cernea, secţie a Muzeului judeţean de etnografie Braşov.
Săcele
Săcele este un municipiu în județul Brașov, Transilvania, România, situat în partea de sud-est a județului Brașov, în imediata vecinătate a Municipiului Brașov fiind străbătut de DN1A (Brașov – Vălenii de Munte – Ploiești) și de DN1 (București – Brașov, principala arteră națională). Municipiul se află pe locul vechilor sate care au devenit, mai nou, cartiere ale orașului: Baciu (Bácsfalu), Turcheș (Türkös), Cernatu (Csernátfalu), Satulung (Hosszúfalu). Orașul Săcele, cunoscut din trecut și sub numele „Șapte Sateˮ, a fost constituit administrativ în anul 1950 din teritoriul primelor 4 din cele 7 așezări săcelene: Baciu, Turcheș, Cernatu, Satulung, Tărlungeni, Purcăreni, Zizin. Săcele a fost declarat municipiu în data de 6 iunie 2000. Prima mențiune oficială datează din 16 mai 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou oferind printr-un act pământurile dintre râurile Timiș și Tărlung către binecredinciosul său prieten, Contele Stanislav. Numele „Săcele” este menționat pentru prima dată într-o scrisoare a voievodului muntean Vlad Călugărul (1482-1495) către magistratul Brașovului. Cei mai vechi locuitori ai celor șapte sate au fost „mocanii” – ciobanii locului. Sunt menționați în numeroase documente, în care se remarcă bogăția lor spirituală, culturală și materială. Dețineau mii de oi, iar satele lor erau printre cele mai prospere din zonă. În cursul procesului de transhumanță, care avea loc din Săcele până în Dobrogea, au înființat o localitate cu același nume, în județul Constanța. Obiceiurile săcelenilor dăinuie până astăzi: Sântilie, festivalurile, costumele populare tradiționale, arhitectura etc. Ceangăii sunt a doua comunitate etnică a Săcelelor şi Sărbătoarea anuală a Sf. Mihail este un eveniment specific şi comunitar important. Municipiul are numeroase şcoli maghiare şi româneşti, precum şi multe biserici vechi de diferite confesiuni, multe adevărate monumente.
Sânpetru
Sânpetru este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Brașov, Transilvania, România, fiind situată la poalele dealului Lempeș (704 metri) și face parte din regiunea istorică Țara Bârsei. Înspre Hărman, cresc lalele pestrițe, declarate monument al naturii. Este străbătut de râul Durbav, afluent al Ghimbășelului. Localitatea este atestată documentar din 1240, cu numele Mons Sancti Petri. A fost înființată însă mai devreme, în timpul stăpânirii Ordinului cavalerilor teutoni, și anume de „grupul celor o sută” de prejmereni. Tot din secolul al XIII-lea datează biserica în stil romanic de pe dealul Sânpetrului, dărâmată în mare parte în 1794. Urmele unei picturi pe unul dintre pereții cetății fortificate i-a determinat pe experți să presupună că, în acel loc, călugării cistercieni construiseră o mănăstire în jurul anului 1240. În timpul năvălirii turcești din 1432, Sânpetrul a fost distrus parțial, în același secol fiind ridicate zidurile fortificației țărănești la înălțimea de opt metri. Într-o etapă ulterioară (1610), au fost construite și încăperi pe două etaje și cinci turnuri de apărare. Puternicul incendiu din 1625 a distrus arhiva satului. Cele mai vechi acte din arhivă datează din 1750. O nouă năvălire a turcilor în Țara Bârsei, în 1658, a stârnit în Sânpetru un nou incendiu devastator și o serie de victime, omorâte și înmormântate chiar în biserică. Anii 1823 și 1855 au adus din nou incendii în sat. În ultimul, Sânpetrul a ars de cinci ori.
Bibliografie
Anghel, Gheorghe, Fortificații medievale din piatră, secolele XII-XVI, Cluj-Napoca, 1986.
Binder, Pavel, „Contribuții la localizarea Cruceburg-ului și unele probleme legate de ea”, în Revista Cumidava, 1967, 10.
Cătălui, Iulian, Biserici fortificate din județul Brașov, Brașov, Editura Orator, 2005.
Dancu Fabrițius, Juliana, “Cetăți țărănești săsești din Transilvania”, în Revista Transilvania, Sibiu, 1980.
Drăguț, Vasile, Arta gotică în România, București, 1979.
Fabini, Hermann, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, Hermannstadt-Heidelberg, vol. I 1998, vol. al II-lea 1999, vol al III-lea 2002.
Iambor, Petre, Așezări fortificate din Transilvania (sec. IX-XIII), Cluj-Napoca, 2005.
Nägler, Thomas, Așezarea sașilor în Transilvania, București, Editura Kriterion, 1992.
Nussbächer, Gernot, Biserica Neagră din Brașov, Editura Aldus, 2004.
Nussbächer, Gernot, Caietele Corona. Caietul 1, Brașov, Editura Aldus, 2002.
Oprescu, George, Bisericile-cetăți ale sașilor din Ardeal, București, Editura Academiei, 1956.
Pepene, Nicolae; Popovici, Bogdan Florin, Legendele Țării Bârsei, Brașov, Editura Suvenir, 2011.
Pepene, Nicolae; Popovici, Bogdan Florin; Ștefănescu, Victor; Rusu Florina, O istorie a Râșnovului în imagini, Editura Suvenir, 2006.
Rill, Martin, Burzenland. Orașe, sate, biserici fortificate. München, 1999.
Roth, Viktor, Geschichte der deutschen Baukunst in Siebenbürgen, Strassburg, 1905.
Rusu, Adrian Andrei, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, Editura MEGA, 2005.
Stoica, Liviu; Stoica, Gheorghe; Popa, Gabriela, Castele si cetati din Transilvania: judeţul Braşov, Bucuresti, 2011.
Vătășianu, Virgil, Istoria artei feudale în Țările Române, București, 1959.
Wachner, Heinrich, Istoria Țării Bârsei, Brașov, Editura Aldus, 1995.