Cu prilejul expoziţiei Imperiul Bizantin – istorie şi moştenire, am expus studiile de bizantinistică pe care biblioteca le are în colecţie, o bună introducere pentru a afla cum a început cunoaşterea şi cercetarea istoriei acestui stat.
Invidiat pentru bogăţia sa, apreciat pentru puterea militară şi stabilitatea politică, urât pentru superioritatea diplomatică, a tradiţiilor şi culturii sale, Imperiul bizantin a intrat în atenţia europenilor în perioada Renaşterii. Oraşele Veneţia, Genova cu poziţii dominante şi privilegii comerciale la Constantinopol, Florenţa erau interesate de operele scriitorilor antici. Studiul istoriei bizantine debuta simultan cu umanismul italian în secolul XIV. Cărturarii germani ajung să se intereseze de bizantini după înfrângerea Ungariei de turci la Mohács în 1526 şi primul asediu al Vienei de către turci în 1529, deoarece scrierile bizantine relatau despre otomani. În cadrul Reformei sursele bizantine furnizau un model de relaţie împărat – patriarh, care oferea argumente pentru emanciparea faţă de papa de la Roma. Franţa este atrasă de modelul monarhic bizantin de conducere în secolele XVI-XVII, în contextul absolutismului. Epoca Luminilor (secolul XVIII) a criticat vehement monarhia şi biserica, iar Bizanţul a fost denigrat, apărând conceptul de bizantinism, cu sens peiorativ. Atunci, a apărut Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman de Edward Gibbon. Imaginea Bizanţului a fost reabilitată de romantism prin interesul pentru Evul mediu, iar mişcarea de eliberare a grecilor a fost privită cu simpatie, Bizanţul fiind idealizat. În secolul XIX, evoluţia ştiinţelor a deschis drumul înfiinţării unor şcoli istorice specializate în studii bizantine. Prima a fost fondată în Germania de Karl Krumbacher, a doua în Rusia de Aleksandr Vasilievski, a treia în Franţa de Charles Diehl. Şcoli de bizantinologie au apărut în Anglia prin John Bury, Austria, Italia, Japonia şi SUA, ultima prin prestigiosul centru de la Dumbarton Oaks, precum şi în Sud-Estul Europei, în Grecia, Bulgaria, Iugoslavia. România prin Nicolae Iorga, întemeietorul Institutului de Studii Sud-Est Europene şi prin Gheorghe Brătianu, autorul unor profunde studii de istorie socială şi economică bizantină, se înscrie în acest curent istoriografic, având o şcoală de studii bizantine de renume, cu studii de istorie, istoria artei, culturii, bisericii, ideologiilor şi ideilor.
Dispariţia Imperiului Bizantin prin cucerirea otomană a Constantinopolului în 1453 şi a micilor state bizantine până în 1463 nu a însemnat dispariţia civilizaţiei bizantine. Conştient de acest fapt istoric, Nicolae Iorga a introdus conceptul istoric Bizanţ după Bizanţ. Inspirata formulă se referă la continuitatea unităţii spirituale în aria de civilizaţie bizantină din care fac parte şi românii. Din a doua jumătate a veacului XIX, românii s-au modernizat prin europenizare cea ce a dus la desprindere de tradiţia bizantină (proces numit Bizanţ contra Bizanţ, de istoricul Daniel Barbu).
Şcoala de bizantinistică din România include multe nume de cercetători, istorici de artă, literari, ai bisericii, profesori universitari precum Nicolae Bănescu, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Stelian Brezeanu, Leonidas Rados, Daniel Barbu, Emanoil Băbuş, Răzvan Theodorescu, Pavel Chihaia, Andrei Cornea ş.a., la care se adaugă muzicologii şi etnomuzicologii români specializaţi în cântarea psaltică bizantină. Să reţinem că Biblioteca Academiei Române păstrează una dintre cele mai bogate colecţii de manuscrise în limba greacă, bizantine şi neogreceşti, o moştenire culturală de valoare, cu texte şi ilustraţii artistice reflectând bogăţia gândirii şi sensibilităţii bizantine. Moştenirea bizantină a României este unul dintre elementele culturale care au forjat originalitatea culturii române şi care merită preţuirea noastră.