Caută în baza de date cu peste 300.000 de volume




Galerie Foto - Ornamentele și motivele

Pentru mărire daţi click pe imagine


Manuscrisul grec nr. 3 [Melissa]

Manuscrisul grecesc nr. 3 din colecţiile de patrimoniu ale Bibliotecii Judeţene Braşov este scris înainte de anul 1851 și cuprinde mai multe compoziții de muzică religioasă de diferiți compozitori ortodocși, în limba greacă (majoritatea imnurilor) și în limba română (câteva melodii). Lipsește pagina de titlu, dar cuvântul Melissa este inscripționat pe cotorul volumului. Scris de mai mulți copiști și psalți, manuscrisul are un aspect caligrafic elegant, ordonat, cu ilustrații care îmbină motive florale, animaliere și geometrice într-o cromatică rafinată. Ambele coperte de carton sunt îmbrăcate atent în piele marochin, cu un chenar floral aurit presat. În centrul copertelor se află literele grecești I și F, care redau prescurtat numele proprietarului manuscrisului: Ilias Fotino, a cărui semnătură alambicată o găsim pe paginile de început.
Prin conținut, legătură și grija pentru aspectul estetic al cărții, manuscrisul este legat de Dionisie Fotino și nepotul acestuia, Ilie Fotino, de preocupările lor pentru muzică și frumos. Dionisie Fotino (1777-1821) s-a născut la Patras, în Peloponez, era fiul unui medic reputat ajuns chiar la curtea sultanului. Tatăl său era un bun cunoscător al muzicii religioase, pasiune pe care a moștenit-o și Dionisie, care a studiat la Constantinopol, probabil la școala Patriarhiei ortodoxe, unde a avut profesori de muzică renumiți. La sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a stabilit la București, unde a predat muzică religioasă la mănăstirea Căldărușani, a ocupat diferite funcții în administrație și a slujit ca secretar al domnului Ioan Gh. Caragea (1812-1814). Din cauza unor pamflete anonime la adresa domnului, al căror autor era suspectat a fi, s-a adăpostit la curtea influentului boier Filipescu, unde a fost profesor. Aici a scris opera sa de căpătâi, Istoria vechii Dacii, a Transilvaniei, a Valahiei și a Moldaviei, tipărită în limba greacă în 3 volume la Viena în 1818. Sinteza sa erudită despre istoria românilor arată gradul de integrare a lui Dionisie Fotino în mediul românesc care l-a adoptat. Cronica sa a fost tradusă în limba română și tipărită de George Sion la București, în 1859. Cu preocupări multiple, Dionisie a lăsat în manuscris o scriere de istorie otomană, Viețile sultanilor, ilustrată cu portrete, a prelucrat poemul de dragoste Erotocritul tipărit în 1818 și a compus mai multe lucrări muzicale. Om al timpului său și interesat de istorie, Dionisie a continuat să noteze cu atenție îmtâmpările care au marcat epoca sa, inclusiv despre mișcarea din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Moartea l-a surprins brusc și s-a stins rapid în 10 octombrie 1821, fiind înmormântat la Biserica Sfinților din București. Activitatea sa istorică și muzicală a fost continuată în familie de către nepotul său, Ilie Fotino, dar cel mai cunoscut elev al său a fost Anton Pann care a păstrat vie memoria dascălului său în tainele muzicii prin prelucrările sale. Născut la 12 august 1806, tot în Patras, Ilie era fiul de soră al lui Dionisie, pe care acesta l-a adoptat la vârsta de 13 ani. Astfel, în 1819, Ilie venea în Țara Românească la unchiul său. După moartea unchiului său, în 1825 a intrat în serviciul vămii din București, în 1826 s-a angajat la ocne, ca secretar, pentru scurt timp, revenind la vamă pe post de casier. În 1829 a fost numit vameș la Câmpina, dar în anul următor se angaja la poștă. Părăsea postul din nou pentru vamă, în 1831 fiind numit controlor general și trimis în inspecție la Craiova, vameș la Câineni în 1832, apoi la Brăila (1833-1835). La Brăila, în 1834, se căsătorea cu fiica revoluționarului grec Atanasie Xodillos. Între 1836-1842 și-a încercat norocul în comerț, pentru ca în 1842 să revină la vamă și să arendeze veniturile portului. Pe baza însemnărilor lui Dionisie Fotino, a memoriilor socrului său, fruntașul eterist Atanasie Xodillos și a informațiilor unor martori oculari, Ilie Fotino a scris în limba greacă o istorie a mișcării lui Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilante, apărută la Brăila, în 1848. Scrierea sa a fost tradusă în română de P. Georgescu și tipărită la București în 1874. Asemeni unchiului său, Ilie manifestă înțelegere și respect față de români și descrie evenimentele cu obiectivitate. În momentele de răgaz, Ilie Fotino se preocupa de pasiunea sa pentru muzică. Instruit foarte probabil de unchiul său între 1819-1821, Ilie a continuat să cânte și după moartea acestuia, la Biserica Sfinților din București, de pildă, și a lăsat în urma sa mai multe manuscrise cu compoziții muzicale proprii. Manuscrisul grec nr. 3 pe care îl avem la Brașov a aparținut lui Ilie Fotino care a copiat creațiile altor compozitori și pe cele proprii în cuprinsul lui, cu rostul de a fi interpretate la diferite sărbători. Volumul este ilustrat artistic cu frontispicii, inițiale ornate, vignete, în tradiția frumoasei arte miniaturistice cultivate de Dionisie Fotino. Hârtia fină păstrează creații artistice delicate, combinații de flori, păsări și mici șerpi. Literele grecești sunt însoțite de bucle și vrejuri artistice, forme geometrice, puncte și semicercuri, mici cruci, alteori anumite litere prin viață, fiind redate prin corpul unor animale, iar albinele marchează pasajele mai importante din cântecele închinate Domnului. Ilustrațiile sunt semnul talentului și sensibilității artistice ale lui Ilie Fotino, urmașul spiritual al unchiului său, Dionisie Fotino, atât în domeniul istoriei, cât și al muzicii și artei miniaturale. Textul este scris cu cerneală neagră și roșie, în ultima nuanță fiind caligrafiate titlurile cântărilor și numele muzicienilor. Cromatic, predomină roșu și auriu, culorile considerate apanajul autorității (divine sau lumești) în textele sacre bizantine. Artistic, manuscrisul este o reușită a artei miniaturisticii, a eleganței și rafinamentului estetic.
Manuscrisul nostru a circulat și a ajuns în mediul dascălilor și psalților din Cîmpulung Muscel, preocupați de traducerea compozițiilor muzicale în limba română. Aceștia, mai precis Barbu Marinescu și Petrache Popescu, au apreciat melodiile compuse de Ilie Fotino pe care le-au tălmăcit în românește și copiat pe filele cărții. Volumul dezvăluie astfel comuniunea dintre cărturari, care s-au întâlnit prin creativitate, prețuirea acordată artei și muzicii și iubirea față de Divinitate.


Manuscrisul românesc nr. 74 [Istorii despre sfinţi]

Manuscrisul românesc nr. 74 din colecţiile de patrimoniu ale Bibliotecii Judeţene Braşov este scris în anul 1808, cu litere chirilice, de către Antonie Păcurariu, un cărturar pasionat de istoria sfântă. Interesat să îşi rânduiască viaţa după regulile morale creştine şi căutând modele, el a copiat mai multe povestiri despre Bunavestire și despre sfinţi – mucenicii Ciprian, Iustinian, Macarie, Toma, cuviosul Alexie –, Patimile lui Iisus Cristos, pilde şi minuni, despre Ierusalim, despre păcate şi cum trebuie să se pregătească creştinul pentru moarte, reţinând virtuţile şi principiile după care să se ghideze în viață.
Paginile manuscrisului lui sunt acoperite de un scris regulat, mărunt, atent, urmând întocmai rândurile liniate ordonat cu creionul. În acelaşi timp, cărturarul Antonie Păcurariu era talentat şi şi-a însoţit scrierea cu desene şi ilustraţii. Pagina de titlu, începutul şi sfârşitul capitolelor sunt marcate şi împodobite în acuarele, cu culori armonios îmbinate, redând vrejuri, flori, forme geometrice și vigniete în formă de şerpi încolăciţi în opt sau asemeni unui şnur. Apar două imagini ale Ierusalimului, aşa cum şi l-a închipuit autorul manuscrisului, este figurată Moartea cu coasa, potrivit reprezentărilor din buna tradiție a manuscriselor care au fost scrise și au circulat pe teritoriul țării noastre.
Stilul nu este spectaculos, ci naiv, dar arată o altfel de artă a manuscriselor, cea a cărturarilor mărunţi, care se inspiră din tradiţia manuscriselor savante realizate de preoți, cărturari, tipografi, bibliotecari, profesori și cântăreți bisericești. Luminoase, culorile fac parte dintr-o gamă redusă, de la galben la verde, albastru la violaceu, roșu, alb și roz. Însă măiestria copistului manuscrisului se vede în felul în care le combină, în torsadele și îmbinările cromatice ce preced și urmează textele. Asemeni manuscriselor religioase, titlurile capitolelor sunt scrise cu cerneală roșie, marcând importanța și sacralitatea lor, precum și locul lor în economia cărții. Manuscrisul este îngrijit, bine păstrat, cu coperte din carton îmbrăcate în piele, cu ornamente presate și având în centru pe Cristos răstignit pe cruce. S-au păstrat urmele încheutorilor din piele cu care cartea se lega și se închidea, fiind protejată astfel. Filele manuscrisului poartă urme ale răsfoirii și citirii lui îndelungate.
Realizatorul manuscrisului este Antonie Păcurariu, ulterior ajungând în posesia lui Kolozsvari și Ilye Bela din Brașov, la anul 1916, potrivit unei însemnări în limba maghiară din interiorul primei coperți. Asemeni oamenilor, cartea circula și fiecare personaă găsea în ea ceea ce avea nevoie: sfat și putere, inspirație și modele, ajutor și credință. Felul cum a fost alcătuit și legat arată cât de important era manuscrisul, purtat adesea de proprietar asupra sa, care, probabil, îl citea și consulta în clipele de răgaz și momentele de cumpănă din viața sa. De multe ori, cartea se identifica cu viața proprietarului și cititorului, care o îngrijea, o lega și o împodobea, așa cum este cazul manuscrisului românesc nr. 74, cu titlul provizoriu [Istorii despre sfinţi].